Capitolul 1
Era o după-amiază caldă, cu soarele care părea să zâmbească printre frunzele platanilor. Mara și Luca, prieteni buni de aproape opt ani, alergau pe aleea cu platani care ducea spre școala veche. Își țineau bicicletele de mână și se opreau din când în când ca să asculte foșnetul frunzelor. Aerul mirose a iarbă și de pâine caldă de la brutărie, iar totul părea obișnuit.
Dar pe bancă, lângă o cutie poștală veche, zăcea ceva neobișnuit: un plic alb, fără timbru, cu desene stângace pe margini. Luca l-a ridicat cu grijă. Pe el era lipit un mic desen colorat: un ochi mare, două antene ca niște sfori, și o mână cu cinci degete care părea că oferea o floare. Mara a oftat ușor de curiozitate.
„Poate e o scrisoare pentru noi,” a spus Luca.
Au deschis plicul împreună. Înăuntru era o foaie subțire, desenată cu carioci. Era un fel de hartă cu cercuri mici și linii; la un colț, cu litere rotunjite, stătea un mesaj: Bună, prieteni. Am venit în pace. Veniți la aleea noastră. — Ziri.
Numele Ziri suna ca vântul care trece prin platan. Mara și Luca se uitară unul la altul, cu ochii mari. Ce ar putea fi un Ziri? Un copil? Un animal? Un extraterestru, poate? Gândul nu era fricos. Era mai mult ca o invitație la joacă, la descoperire.
Capitolul 2
A doua zi, după școală, cei doi s-au întors pe aleea cu platani. Erau echipați: o lanternă, o pătură mică, o cutie cu creioane și o cameră foto veche a tatălui Marei. Soarele trecuse deja prin spatele caselor, iar umbrele erau lungi și blânde.
La mijlocul aleii, între doi platan care păreau să-și atingă coroana, zăcea un obiect mic, rotund și lucios. Arăta ca o piatră din sticlă care a prins culoarea curcubeului. Când Mara se apropie, obiectul vibra ușor și lumina lui se aprinse ca o lampă suavi.
„Nu e periculos,” spuse o voce subțire. Vocea nu venea dintr-un loc anume; părea să vină din sticlă. Din spatele unui trunchi ieși o creatură mică, de mărimea unei pisici, cu piele albastră și ochi mari ca niște mărgele verzi. Avea antene care tremurau când era emoționată. Purtă o glugă mică dintr-un material care sclipea.
Mara făcu un pas înapoi, dar nu plin de teamă. Luca simți o curiozitate caldă. „Tu ești Ziri?” întrebă el încet.
Creatura zâmbi și apăsă o antenă pe piept. „Da. Vin dintr-un loc unde vântul cântă altfel. Am trimis desenul pentru că mi-a plăcut aleea voastră cu platan.”
Ziri gesticula cu lăbuțele, iar obiectul din sticlă transmitea imagini micuțe: valuri albastre, lumini care curgeau ca sifonul, și un câmp în care stăteau ființe cu forme diferite care se salutau. Mara și Luca priveau fascinați. Nu era nimic amenințător în acele imagini. Doar curiozitate, ca și a lor.
„Veniți la mine?” propuse Ziri. „Vă arăt o hartă a stelelor noastre.” Însă nu era o plecare în spațiu; Ziri spuse că poate aduce o bucată din lumea lui aici, cu ajutorul pietrei. Copiii se așezară pe pătură, și inima lor se umplu de o așteptare blândă.
Capitolul 3
Piatra luminoasă proiecta în aer hărți și sunete moi. Fiecare formă avea o poveste: un copac care se plia ca un acordeon, o casă cu ferestre ca niște ochi veseli, o grădină unde plantele cântau când le atingeai. Ziri le arăta imaginea unui câmp unde un fel de spice creșteau în cercuri luminoase. „Așa sunt câmpurile noastre,” explică el. „Sunt prieteni care se mișcă când îi mângâi.”
Mara atinse proiecția și simți o senzație caldă ca o mână de copil. Luca râse ușor când o floare proiectată îi făcu tick-tick pe deget. Le plăcea cum totul părea prietenos și fără grabă. Ziri nu vorbea limba lor complet, dar sensurile erau clare: bunătate, curiozitate, prietenie.
Pe la sfârșit, un grup de oameni din cartier trecu pe alee. Unii se uitară curioși, alții ridicară sprâncenele. O bătrână se opri și zâmbi. „Ce minunății aveți aici?” întrebă. Ziri îi făcu un gest de recunoștință, apoi proiectă un mic fluture care poposi pe mâna ei. Bătrâna oftă: „Frumos.” Ea nu avea teamă; îi plăcu că ființa străină era blândă.
Mara simți atunci ceva cald în piept: era bucuria de a vedea cum oameni diferiți pot zâmbi împreună. Ziri nu era de-al locului, dar respecta aleea, platanul și oamenii. Asta învăță prietenii: a cunoaște pe cineva nou înseamnă mai întâi a accepta și a asculta.
Capitolul 4
Seara, când luminile felinarelor se aprinseră, Ziri pregăti un mic dar. Scoase dintr-un buzunar al glugii un obiect mic, verde-măsliniu, care semăna cu un bob lung. „E o sămânță din câmpul nostru,” spuse el. „Vreau să vă las o bucată de casă. Îngrijiți-o, și poate va face ce fac spicele noastre: va dansa când e fericită.”
Mara și Luca promisă să aibă grijă. Au plantat bobul într-o cutiuță cu pământ, lângă picioarele platanului cel mare. Ziri atinse cutiuța, iar piatra lui lumină o clipă, ca un semn de binecuvântare. Comunitatea din jur se strânsese să vadă gestul mic, plin de încredere: un oaspete străin care încredințează prietenilor o sămânță.
Înainte de a pleca, Ziri privi lung aleea cu platan. „Nu uitați,” spuse el cu un sunet care semăna cu un clinchet, „oriunde sunt stelele, prietenii sunt la fel.” Copiii îmbrățisară creatura, într-un mod simplu, curat, ca între tovarăși de joacă.
Câteva zile mai târziu, curiozitatea lor fu răsplătită: din cutiuța cu pământ răsări un fir subțire, apoi o tulpină mică, și, după un timp, un spice ciudat, dar frumos, se legăna ușor în vânt. Nu era o așa mare schimbare, însă toți care treceau pe alee îl observau și zâmbeau.
„Uite-l!” spuse Luca într-o seară, când lună se oglindi pe frunzele platanilor. Spike-ul mic făcea mișcări lente, ca și când ar fi bătut un ritm ascuns. Mara îl atinse ușor, și spicele tremură ca un salut.
Acel spice, acel épi care ondulează, le amintea tuturor că lumea e mare și plină de surprize, dar că bunătatea și curiozitatea pot lega prietenii, oricât de diferite ar fi ele. Platanul foșnea deasupra, ca un tavan blând, iar aleea rămase locul în care un vis mic, venit din stele, învăța să crească alături de oameni.
