Capitolul 1: Lista de „de încercat” și mirosul de portocale
În dimineața de 31 decembrie, Mara își lipi nasul de geam și desenă un cerc mic în aburul cald. Afară, zăpada stătea ca o pătură pufoasă peste trotuare, iar un soare pal făcea sclipici pe acoperișuri.
În bucătărie, mama tăia portocale. Mirosul lor se amesteca cu cel de cozonac și cu sunetul radioului, care cânta încet, ca și cum nu voia să deranjeze nimic important.
Mara intră țopăind, cu o agendă mică în mână. Nu era chiar o agendă adevărată, ci un caiet cu copertă albastră, pe care scria cu litere strâmbe: „ANUL MEU”.
„Mamă, am o idee!” spuse ea și își ridică caietul ca pe un trofeu.
Mama se opri cu cuțitul în aer. „Sper că nu e ideea cu patinajul pe covor, ca data trecută.”
Mara râse. „Nu! E o listă. O listă cu lucruri pe care vreau să le încerc anul ăsta. Așa, ca să fie un an cu surprize bune.”
„O listă ‘de încercat'?” întrebă mama, zâmbind.
„Da!” Mara deschise caietul și arătă prima pagină. Erau acolo doar două rânduri, scrise cu creionul:
1. Să învăț să fluier cu două degete.
2. Să fac un om de zăpadă care să semene cu bunicul.
„E o listă foarte serioasă,” spuse mama. „Mai ales partea cu bunicul.”
Mara se gândi puțin și mai scrise:
3. Să dau ‘Bună ziua' tuturor vecinilor, chiar și celui care are mereu o căciulă prea mare.
Mama îi atinse ușor părul. „Îmi place. Și știi ce mai poți încerca? Să scrii o dorință care să nu fie despre jucării.”
Mara își strânse buzele într-un fel de gânditor. „Pot să scriu: ‘Să am mai mult curaj când nu știu ceva'?”
„Asta e o dorință grozavă.”
De pe hol se auzi un „Miau!” hotărât. Motanul familiei, Puf, apăru cu coada ridicată, ca un semn de exclamare. Se uită la Mara și apoi la portocale.
„Puf vrea și el Anul Meu,” chicoti Mara. „El ar scrie: 1. Să primesc pește în fiecare zi.”
Mama puse o felie de portocală pe o farfurioară și o mută departe de Puf. „Puf, portocalele nu sunt peștele tău.”
„Miau,” protestă Puf, de parcă negocia.
În sufragerie, tata scotea din cutie o ghirlandă de lumini. Le întinse pe canapea ca pe o panglică de stele.
„Mara,” strigă el, „vrei să mă ajuți la brad? Avem o misiune: să-l facem să strălucească mai tare ca anul trecut.”
Mara își puse caietul sub braț. „Vin! Dar am și eu o misiune: să adaug pe listă ceva legat de Revelion.”
„Atunci,” spuse tata, „scrie: ‘Să număr secundele până la miezul nopții fără să adorm'.”
„Asta e greu,” zise Mara, cu ochii măriți. „Foarte greu.”
„De-aia e ‘de încercat',” răspunse tata și îi făcu cu ochiul.
Mara deschise caietul pe genunchi, în timp ce așezau globurile. Bradul era verde, stufos și mirosea a pădure. Globurile colorate făceau clinc-clinc, iar luminițele așteptau să fie aprinse.
Mara scrise:
4. Să stau trează până la 12 și să spun ‘La mulți ani!' fără să casc.
„Bravo,” spuse tata. „Și poate mai scrii ceva care să aducă speranță.”
„Speranță?” repetă Mara, ca și cum ar fi gustat cuvântul.
„Da. Un fel de ‘anul ăsta va fi bun, chiar dacă uneori e greu'.”
Mara se uită la brad, apoi la globul roșu care îi reflecta fața ca într-o oglindă mică. „Atunci scriu: 5. Să cred că mâine poate fi mai bun decât azi.”
Mama veni cu o cutie de ornamente și oftă fericit. „Asta e o listă care ține loc și de lampă.”
„De lampă?” întrebă Mara.
„Da,” zise mama. „Când ai nevoie, te luminează puțin.”
Mara zâmbi și își strânse caietul la piept. Afară, soarele părea că se pregătește să plece, iar ziua își suflecă mânecile, ca să facă loc serii de sărbătoare.
Capitolul 2: Ritualuri mici și un strop de minunat
După-amiază, în casă era agitație bună. Bunica veni cu o pungă plină de nuci și o eșarfă cu sclipici.
„Uite, Mara,” spuse bunica, „eșarfa asta e pentru noroc. Are sclipici, deci norocul o găsește mai ușor.”
„Norocul vede sclipiciul?” râse Mara.
„Sigur,” zise bunica serioasă, apoi își strică seriozitatea într-un zâmbet. „Norocul e ca o pisică: îi place ce strălucește.”
Puf, auzind cuvântul „pisică”, se așeză fix în mijlocul covorului, ca și cum era prezent la discuție.
Pe masă, mama așeză farfurii cu salată, plăcinte și prăjiturele. Tata testa un clopoțel mic, pe care voia să-l sune la miezul nopții.
„Și acum,” spuse bunica, „ritualul nostru de final de an: scriem pe o hârtie un lucru bun din anul care trece.”
Mara își strânse creionul. „Eu scriu… că am învățat să înot fără colac.”
„Frumos,” spuse mama și scrise și ea.
Tata scrise încet, cu limba între dinți, ca atunci când e foarte atent. Bunica scrise repede, de parcă hârtia ar fi fost o prăjitură care se poate răci.
Apoi bunica scoase un borcan transparent, cu capac roșu. Pe el scria: „BORCANUL CU SPERANȚE”.
„În borcan punem bilețelele,” explică bunica. „Și tot anul, când ne simțim cam… of, mai scoatem unul și ne amintim că avem lucruri bune.”
Mara își băgă bilețelul în borcan și auzi un foșnet mic, ca un salut.
„Parcă a șoptit,” zise Mara.
„Așa fac speranțele,” spuse bunica. „Nu strigă. Șoptesc.”
Mara se uită la borcan. Prin sticlă, bilețelele păreau ca niște fulgi de hârtie, prinși într-o ninsoare.
„Pot să pun și lista mea aici?” întrebă Mara, ținând caietul.
„Lista rămâne la tine,” zise tata. „Borcanul e pentru amintiri și speranțe. Lista e pentru pașii tăi.”
Mara dădu din cap, de parcă ar fi înțeles o regulă importantă a lumii.
Mai târziu, în timp ce mama împăturea șervețele, Mara se apropie de fereastră. Pe strada lor, câteva lumini se aprindeau. Din apartamentul de vizavi, o doamnă agăța o stea luminoasă. În altă parte, se auzea un copil râzând.
Mara deschise caietul din nou. „Mai adaug ceva.”
„Ce?” întrebă mama.
Mara scrise cu grijă, încet, să nu greșească:
6. Să fac o surpriză cuiva, fără să îi spun înainte.
„Ooo,” zise mama. „Surprizele sunt ca bomboanele. Dacă le ții în buzunar prea mult, se topesc.”
Mara se gândi. „Atunci trebuie să o fac azi!”
Și, fără să mai spună nimic, fugi în camera ei. Deschise sertarul cu lucruri „de meșterit” și scoase foi colorate, lipici și sclipici. Începu să facă niște steluțe din hârtie și să scrie pe ele cu litere mari: „SPERANȚĂ”, „CURAJ”, „RÂS”, „PRIETENIE”.
Puf veni și se așeză lângă ea, atent, cu ochii ca două mărgele.
„Nu ai voie să mănânci sclipici,” îi spuse Mara.
„Miau,” răspunse Puf, ca și cum ar fi spus: „Nici nu-mi trece prin cap… poate.”
Mara legă steluțele cu un șnur și făcu o mică ghirlandă. Apoi o ascunse sub pernă, ca să fie surpriza perfectă.
Când se întoarse în sufragerie, luminițele bradului erau aprinse. Sclipirile lor se reflectau pe globuri, ca și cum bradul ar fi respirat lumină.
„Mara,” spuse tata, „vine momentul preferat: punem muzică și dansăm puțin, ca să intrăm în noul an cu picioarele fericite.”
„Picioarele mele sunt deja fericite,” spuse Mara și începu să danseze. Bunica se învârti încet, mama bătu din palme, iar Puf se sperie doar puțin de muzică și apoi se prefăcu foarte curajos, stând lângă brad ca un paznic.
În timp ce dansau, Mara simți ceva ciudat și frumos: parcă aerul era plin de confetti invizibile. Ca și cum, undeva, anul nou își făcea încălzirea.
Capitolul 3: Aproape de miezul nopții
Seara se așeză ca o pătură albastră peste oraș. La televizor, oamenii cântau, râdeau și numărau deja orele. În casă, masa era plină, iar farfuriile zâmbeau de la atâtea bunătăți.
Mara își puse eșarfa cu sclipici de la bunica. „Dacă norocul e pisică, să vină la mine,” spuse ea.
„Ai grijă,” zise bunica. „Norocul-pisică vine, dar uneori se așază și pe alții. E bine să fie loc.”
Mara se uită la mama și tata. „Atunci să vină la noi toți.”
Au mâncat, au povestit, au făcut glume. Tata încercă să spună o poezie de Anul Nou și se încurcă la un vers.
„Stai,” zise Mara, râzând, „te ajut eu: ‘Anul nou cu… cu…'”
„Cu cozonac și cu noroc,” completă bunica, foarte mulțumită.
„Exact!” spuse tata. „Așa am vrut să zic.”
Pe la 11 și ceva, Mara simți cum pleoapele ei devin mai grele. Se ridică în picioare și își scutură mâinile.
„Nu adorm,” își spuse ea cu voce tare. „Nu, nu, nu. Eu am lista!”
„Lista te ține trează?” întrebă mama.
„Da,” zise Mara și își deschise caietul ca pe un scut. „Uite: punctul 4. E foarte important.”
Tata se apropie și îi șopti: „Mai avem un truc. Spală-te pe față cu apă rece. Apa rece e ca un ‘Bunăăă!' pentru creier.”
Mara făcu ochii mari. „Creierul meu doarme?”
„Doar ațipește,” spuse mama.
Mara fugi la baie, se spălă pe față, apoi se întoarse cu obrajii roșii, ca două mere. „Sunt trează!”
„Ești ca un clopoțel,” spuse bunica.
În sufragerie, tata puse pe masă câteva pahare cu suc pentru copii și un bol cu struguri.
„Se zice că dacă mănânci struguri la miezul nopții și îți pui câte o dorință, îți aduci aminte de speranță,” zise el.
„Câte dorințe?” întrebă Mara.
„Câte boabe apuci,” spuse tata. „Dar nu te grăbi. Dorințele au nevoie de loc.”
Mara luă o boabă de strugure și o ținu între degete. Se uita la ea ca la o planetă mică.
„Eu îmi doresc,” șopti ea, „să am curaj la școală când nu știu răspunsul.”
Apoi luă încă una. „Și să nu se mai supere Radu când pierde la joc.”
„Asta e o dorință generoasă,” spuse mama.
Mara luă încă una. „Și să fac surpriza mea la timp.”
Bunica o privi atent. „Ai pregătit o surpriză?”
Mara își duse degetul la buze. „Șșș! E pe listă. Nu se spune.”
Timpul se strânse, ca un elastic. În televizor, oamenii începeau numărătoarea inversă mai devreme, ca să se antreneze. În casă, toți se apropiară de brad.
Mara se așeză între mama și bunica. Simți mâna bunicii caldă, simți parfumul mamei, simți că tata își ține clopoțelul pregătit.
„Mai e puțin,” spuse tata. „Ești gata?”
„Sunt gata,” zise Mara, dar vocea îi tremură de emoție, nu de frică.
În acel moment, Puf sări pe canapea și se așeză foarte serios, ca și cum și el aștepta un an nou cu pește mai mult.
„Și Puf e gata,” râse Mara.
„Puf are și el speranțe,” zise bunica. „Toți avem.”
Capitolul 4: Miezul nopții și surpriza
Pe ecran apăru ceasul mare. Secundele cădeau una câte una, ca niște mărgele. Mara simți cum inima îi bate în același ritm.
„Zece!” strigă tata.
„Nouă!” spuse mama.
„Opt!” zise bunica.
Mara își ridică pumnii mici în aer, ca un campion. „Șapte!”
„Șase!”
„Cinci!”
„Patru!”
Mara își aminti de listă, de borcanul cu speranțe, de mirosul de portocale. „Trei!”
„Doi!”
„Unu!”
La „zero”, tata sună clopoțelul, mama bătu din palme, bunica râse, iar de afară se auziră artificii, dar departe, ca niște flori de lumină care nu speriau pe nimeni, doar făceau cerul să pară mai vesel.
„La mulți ani!” strigară toți.
Mara își ținu respirația o clipă și apoi, foarte clar, spuse și ea: „La mulți ani!”
Nu căscă. Deloc. Și asta i se păru o victorie uriașă.
Apoi își aminti de punctul 6. Surpriza.
„Stați puțin!” zise ea și fugi în camera ei. Se întoarse cu ghirlanda de steluțe. O ținea cu două mâini, ca pe un secret frumos.
„Pentru voi,” spuse Mara, întinzând-o.
Mama își puse mâna la gură. „Ce frumoasă e!”
Tata se aplecă să citească: „SPERANȚĂ… CURAJ… RÂS… PRIETENIE.”
Bunica își atinse eșarfa cu sclipici. „Asta e o ghirlandă care încălzește casa.”
„Vreau să o punem aici,” zise Mara, arătând spre perete, lângă brad. „Să o vedem tot anul. Când ne supărăm, când obosim, când nu ne iese ceva.”
Tata aduse bandă adezivă și o prinse cu grijă. Steluțele atârnau ușor și păreau că se mișcă singure, ca și cum ar fi respirat.
„E ca un mic cer în casă,” spuse mama.
Mara își deschise caietul și mai scrise un rând, repede, ca să nu uite:
7. Să păstrez speranța ca pe o steluță: aproape de mine.
Bunica o privi cu ochi umezi, dar zâmbitori. „Mara, uneori oamenii mari uită lucrurile simple. Tu ne-ai amintit.”
„Eu le pun pe listă,” zise Mara important. „Ca să nu fugă.”
Au băut suc, au mâncat câte un strugure în plus „pentru siguranță”, au mai privit artificiile de la fereastră. Mara simți că orașul întreg e ca o inimă mare, care bate împreună cu alte inimi.
Pe la 12 și un pic, mama o luă în brațe. „Cum e anul nou?”
Mara își sprijini capul pe umărul ei. „E ca o foaie albă. Dar nu e goală, pentru că eu am creion.”
Tata le înveli pe amândouă cu o pătură. „Și noi avem creioane. Și un borcan cu speranțe.”
Bunica îi mângâie mâna Marei. „Și o ghirlandă de cuvinte bune.”
Puf se apropie și se cuibări lângă picioarele Marei, torcând. Parcă și el spunea, în limba lui de motan: „Sunt aici. E bine.”
Mara își ridică privirea spre brad. Luminițele clipiră blând, de parcă i-ar fi făcut cu ochiul.
„Hai să mai spunem o dată,” zise Mara, somnoroasă, dar fericită. „Ca să intre bine în urechi.”
„Ce să spunem?” întrebă tata.
Mara zâmbi larg, adunând toată căldura din casă într-un singur cuvânt. „Împreună.”
Și atunci, mama, tata, bunica și Mara, cu Puf torcând ca un mic motor de liniște, spuseră în cor, încet și clar, ca o promisiune: „La mulți ani!”
