Capitolul 1
În pădurea luminată de felinarul lunii trăia Vulpea Violeta, mică, zglobie și tare iubită de vecini. Era cunoscută pentru glumele ei blânde și pentru coada pufoasă care se învârtea ca un ceasornic când era fericită. În ajunul Anului Nou, Violeta a pregătit o listă lungă de lucruri de făcut: decorațiuni din frunze, bomboane de zmeură și, cel mai important, numărătoarea până la miezul nopții.
„Să fie veselie mare!” spuse ea și își legă la cap o panglică roșie. „Anul acesta vom avea și artificii mici de hârtie și o surpriză pentru fiecare prieten.”
În curtea casei sale, prietenii s-au adunat rând pe rând: Ariciul Aron cu căciula lui albastră, Iepurașa Ina care a adus prăjituri cu miere și Bufnița Bea care știa toate cântecele de noapte. Atmosfera era caldă, iar aerul mirosea a scorțișoară și portocale.
„Violeta, ce surpriză ai?” o întreabă Aron cu ochii mari.
Violeta zâmbi șmecherește. „Veți vedea la timpul potrivit. Până atunci, haideți să facem un obicei vechi: fiecare spune un lucru frumos pe care l-a făcut în anul care trece.”
„Eu am ajutat o broscuță să găsească drumul spre lac,” spuse Ina. „Și eu am plantat un copăcel,” adăugă Aron.
Când veni rândul Violetei, aceasta spuse: „Am făcut pe cineva să râdă într-o zi ploioasă. Și am învățat să spun mulțumesc mai des.” Prietenii aplaudă ușor, iar Violeta simți cum inima îi tresare de bucurie.
Capitolul 2
Pe măsură ce seara cobora, luminițe mici din ghinde și steluțe de hârtie străluceau pe ramuri. Vulpea organiză un joc: „Numărătoarea cu surprize.” Fiecare primea pe ascuns o bucățică de bilet pe care scria un micro-mesaj de bunătate: „Oferă o îmbrățișare,” „Spune o poveste scurtă,” „Fă o glumă veselă.”
„Eu vreau gluma!” strigă Bea, iar vocea ei răsună ca o clopoțel.
Violeta distribuie bilețelele și toți începură. Iepurașa povesti despre o prăjitură care a sărit din tavă și a început să danseze pe masă. Ariciul cântă un refren scurt, iar Bufnița spuse o ghicitoare care-i făcu pe toți să râdă atât de tare încât o frunză le căzu pe nas.
„Violeta, tu ce ai?” întrebă Aron curios.
„Am… o invitație specială,” murmură ea. Din coada ei scoase o cutiuță mică. „Este pentru toți. Să deschidem atunci când vom spune 10, 9, 8…”
Apropiindu-se miezul nopții, energie creștea. Micile cești cu compot de fructe erau decorate cu fâșii de portocală. Toți aveau câte un pahar mic, numai bun pentru o sorbitură festivă. Violeta simțea vântul rece jucându-se cu urechile ei, dar zâmbetul nu-i pleca de pe chip.
„Sunt nerăbdătoare!” spuse Ina.
„Și eu!” răspunseră ceilalți într-un cor vesel.
Capitolul 3
Când ceasul bătu aproape de miezul nopții, animalele își luară locurile pe pietre. Violeta făcu semn: „Vom face o numărătoare specială. Fiecare spune câte un lucru bun pentru anul ce vine și apoi deschidem cutiuța!”
„Eu vreau un an cu multe cărți,” spuse Bea visătoare.
„Eu vreau un an cu legume mari în grădină,” zise Aron râzând.
Violeta le întinse cutiuța. „Pe rând, vă rog.”
Aron luă primul bilet și citi: „Un mic băiat vulpoi care împarte jucării.” Toți zâmbiră. Ina citi: „O seară de povești sub lună.” Bea citi: „Să învățăm să fim mai blânzi cu necunoscuții.” Când fu rândul Violetei, oftă și apoi spuse: „Eu vreau ca prietenii mei să fie fericiți.”
„Aww!” spuseră toți în cor. Atunci, Violeta deschise cutiuța. Dinăuntru ieșiră confetti de hârtie care sclipiră în aer ca zăpada. Dar nu erau singure: în cutiuță se aflau și bilețele cu mici dorințe de împlinit și un mic instrument muzical — un fluieruț.
„Este pentru muzică la miezul nopții!” exclamă Ina.
Violeta lua fluieruțul și dădu un sunet plin de voie bună. Sunetul fu atât de cald încât o stea părea să tresară mai aproape. Prietenii începură să cânte, iar pădurea se transformă într-o sală de bal strălucitoare.
Capitolul 4
Numărătoarea începu. „10… 9… 8…” rosti Aron cu glas hotărât. Violeta era puțin tremurândă, nu de frică, ci de emoție. Prietenii îi strânseră labele — toți simțeau acea căldură bună ce vine din inimă.
„3… 2… 1… La mulți ani!” strigară toți în același timp, iar confetti dansară printre ramuri. Ariciul dădu o mică surpriză: un clopoțel care suna ca un râs de copil. Bufnița ofte cercetătoare, apoi spuse: „Să fim mereu curioși!”
După urările voci se liniștiră. Violeta ridică paharul cu compot, iar toți o urmăriră. „Pentru prietenie!” spuse ea.
„Pentru bunătate!” adaugă Ina.
„Pentru povești!” zise Bea cu voce blândă.
Toți ciocniră ușor cu paharele. Dacă ar fi fost adulți ar fi fost șampanie, gândi Violeta, dar compotul era mai potrivit pentru inimi de copil. Ea lua o înghițitură mare, iar aroma de merișoare îi încălzi pieptul. Prietenii sorbiră și ei, râzând de gulerul prea mare al lui Aron, care își pătrunsese nasul în el.
După ultima înghițitură, Violeta privi paharul în lumina lunii. Era gol, limpede, și strălucea precum o mică lună.
„Paharul s-a golit,” spuse ea cu voce lină. Prietenii râseră și aplaudă, iar clopoțelul de la Arici cântă o notă scurtă.
Fără să vrea, Violeta se gândi la anul care vine: plin de glume blânde, ajutoare mici și multe îmbrățișări. „Anul acesta vom fi mai buni,” murmură ea.
Vecinii plecară acasă cu inima plină. Pădurea rămase cu ecoul râsetelor, cu stele care păreau să le fi ascultat dorințele și cu o coadă de vulpe care încă se învârtea de fericire. Violeta se așeză la fereastră, ținând în brațe o vacă de pluș pe care o primise de la Ina, și adormi știind că în miezul nopții, un pahar gol însemna un început plin.
Noaptea se încheie cu promisiuni simple: să fie blânzi, să ofere ajutor, să împărtășească bucuria. Și, desigur, să râdă mult. Paharul s-a golit.
