Capitolul 1: Zăpada care foșnește și planul de la fereastră
În seara de Ajun de Anul Nou, orașul părea învelit într-o plapumă de zahăr pudră. Zăpada scârțâia sub pași, iar din apartamente se vedeau lumini calde, ca niște licurici cuminți în cutii de sticlă.
Mara avea 7 ani și un zâmbet care apărea repede, mai ales când auzea cuvântul „surpriză”. În sufrageria lor, bradul strălucea cu globuri roșii și aurii. Pe masă, mama așezase cozonac și farfurii cu felii de portocală, iar tata umbla cu o listă în mână, ca un dirijor care nu vrea să uite nicio notă.
„Mara,” a spus mama, „îți amintești ce ai promis că pregătești pentru la miezul nopții?”
Mara a sărit de pe covor ca o minge de cauciuc. „Spectacolul meu de umbre! O să fie cu un dragon care nu sperie pe nimeni și cu o stea care râde.”
Tata a ridicat o sprânceană, amuzat. „Un dragon care nu sperie? Asta e nou.”
„Da,” a zis Mara hotărâtă. „Dragonul doar strănută confetti. Puf! Și toți râd.”
Bunica, care tricota pe fotoliu, a chicotit. „Pe vremea mea, dragonii erau mai serioși.”
„Pe vremea ta,” a spus Mara cu importanță, „nu erau lanterne cu baterii și nici umbre dansatoare.”
Mara își pregătise scena: un cearșaf alb prins între două scaune, ca o pânză de cinema. Decupase din carton o prințesă cu codițe, un dragon, o pisică și o stea cu cinci colțuri. Le lipise pe bețe de frigărui și le colorase pe margini cu creioane cerate, ca să arate frumos chiar și în întuneric.
„Să nu uiți ritualurile,” a spus tata, privind spre ceas. „La 11:55 punem paharele, la 11:59 numărăm, la 12:00 strigăm ‘La mulți ani!' și apoi… spectacolul!”
„Și apoi mâncăm încă o felie de cozonac,” a adăugat mama.
„Și apoi mai strigăm o dată, ca să fie sigur,” a completat bunica, făcând cu ochiul.
Mara a tras cearșaful, să fie perfect întins. Apoi s-a dus la fereastră și a lipit pe geam o steluță de hârtie. Afară, din balconul vecinilor, se auzea cineva încercând să cânte „Mulți ani trăiască” prea devreme.
Mara și-a pus mâinile pe obraji și a șoptit, ca și cum ar vorbi cu anul care urma să vină: „Să fii bun cu mine. Eu o să fiu curioasă cu tine.”
În colțul camerei, lângă biblioteca cu cărți, era lampa lor de podea, cu un abajur crem. Era „soarele” care trebuia să facă umbrele să apară. Mara a apăsat întrerupătorul, ca să verifice.
Nimic.
A mai apăsat o dată, mai hotărât, ca și cum lumina ar fi fost o ușă încăpățânată.
Tot nimic.
Mara a înghițit în sec. Dar n-a vrut să se sperie. Și-a amintit că e seară de sărbătoare, iar problemele, în serile de sărbătoare, trebuie întâmpinate cu… curiozitate.
„Mami?” a spus ea, cu voce mică, dar veselă. „Cred că lampa a adormit.”
Capitolul 2: Misterul luminii care nu vrea să se trezească
Mama a venit repede, cu mâinile pline de miros de portocale. „A adormit? Poate doar visează.”
Tata s-a apropiat și el. „Hai să vedem. Poate e doar ștecherul.”
Mara s-a așezat în genunchi lângă lampă, ca un mic detectiv. „Regula numărul unu: nu tragem de cabluri ca de coadă de pisică.”
„Foarte bine,” a zis tata. „Atunci verificăm cu grijă.”
Tata a scos ștecherul și l-a băgat la loc. Mama a apăsat întrerupătorul.
Nimic.
Bunica s-a ridicat, cu ghemul de lână atârnând ca o codiță. „Poate lampa s-a supărat că e Anul Nou și nimeni nu i-a spus la mulți ani.”
Mara a zâmbit. „La mulți ani, lampă!”
A apăsat iar.
Nimic.
„Ei,” a zis Mara, cu aer hotărât, „atunci avem o misiune. Spectacolul meu are nevoie de lumină. Umbrele sunt timide fără lumină.”
Mama i-a mângâiat părul. „Avem și alte lumini, puiule. Găsim o soluție.”
Mara a privit spre brad. Instalația clipocise fericit, dar lumina ei era mică și răsfirată. Umbrele ieșeau tremurate, ca niște furnici dansatoare.
„Nu e destul,” a spus Mara. „Dragonul meu ar arăta ca o… lingură.”
Tata a râs. „Un dragon-lingură! Ar amesteca supa de curaj.”
„Aș vrea dragonul-confetti,” a zis Mara, ridicând un deget, „nu dragonul-supă.”
Mama a adus o lanternă mică din sertarul cu baterii. „Uite, avem lanterna asta.”
Mara a luat-o, a aprins-o și a îndreptat-o spre cearșaf. Umbra stelei a apărut, dar era prea mică și prea ascuțită.
„Lanterna e ca un creion,” a spus Mara. „Eu am nevoie de o pensulă de lumină.”
Tata s-a scărpinat în cap. „Mai avem o veioză în dormitor.”
Au adus veioza, au pus-o pe un scaun, au încercat. Umbrele erau mai mari, dar lumina tremura, pentru că firul era scurt și se mișca.
Mara a oftat. În stomac i s-a făcut un nod mic, ca o fundiță. Dar bunica a bătut din palme încet, ca un ceas care spune „nu te grăbi”.
„Mara,” a zis bunica, „îți amintești când ai vrut să afli de ce pisica vecinei stă mereu pe preș?”
„Da,” a spus Mara. „Pentru că preșul e cald și miroase a oameni.”
„Exact. Ai întrebat, ai privit, ai încercat. Curiozitatea e ca o lanternă,” a continuat bunica. „O aprinzi și cauți.”
Mara s-a îndreptat. „Atunci să căutăm de ce lampa nu mai vrea să lumineze.”
Tata a adus o cutie mică cu lucruri „de reparat”: un bec de rezervă, o șurubelniță mică, bandă adezivă și un caiet cu instrucțiuni care părea că doarme de ani de zile.
„Dar avem voie să umblăm?” a întrebat Mara.
„Avem voie să fim atenți,” a spus tata. „Tu doar observi și pui întrebări. Eu umblu.”
Mara s-a apropiat de abajur. „Pot să mă uit înăuntru?”
„Da,” a zis mama. „Cu grijă.”
Tata a desfăcut abajurul și a scos becul. Mara s-a uitat ca la un ou misterios. „Becul ăsta are o burtică neagră.”
„Aha,” a zis tata. „Înseamnă că e ars.”
Mara a clipit. „Ars ca… pâinea prăjită?”
„Cam așa,” a spus tata. „Doar că nu miroase la fel de gustos.”
Bunica a ridicat ghemul de lână. „Atunci îi trebuie un bec nou, ca un ochi nou.”
Tata a luat becul de rezervă. „Să sperăm că se potrivește.”
Mara a ținut abajurul, foarte serioasă. „Eu sunt asistentul de umbre. Nu scap nimic.”
Au înșurubat becul nou, au pus abajurul la loc și mama a apăsat întrerupătorul.
Lumina a licărit o secundă, ca un peștișor care sare, și apoi… s-a stins iar.
Mara a rămas cu gura puțin deschisă. „Peștișorul a obosit.”
Tata a oftat. „Atunci nu e doar becul.”
Mara și-a încrucișat brațele, dar cu zâmbet. „Misterul devine mai interesant. Ce mai poate fi?”
Mama a ridicat lanterna. „Poate priza?”
„Putem încerca lampa în altă priză,” a spus tata.
Au mutat lampa în cealaltă parte a camerei. Au apăsat.
Nimic.
„Deci lampa e încăpățânată,” a zis Mara, dar apoi și-a atins bărbia. „Sau… poate întrerupătorul e cel somnoros.”
Bunica s-a aplecat spre cablu. „Unde e întrerupătorul acela mic de pe fir? Uneori se supără dacă îl gâdili.”
Mara a găsit întrerupătorul de pe cablu, un mic buton. L-a apăsat ușor.
Lumina a apărut! De data asta, caldă și rotundă, ca o clătită de soare.
„Ura!” a strigat Mara. „S-a trezit!”
Tata a râs. „Bravo, detectivule. Era comutatorul de pe fir. Probabil a fost atins fără să observăm.”
Mara a sărit în sus. „Curiozitatea mea a făcut ‘clic'!”
Mama a îmbrățișat-o. „Și calmul tău. Ai fost curajoasă fără să te sperii.”
Mara a privit spre ceas. „Mai avem timp?”
„Avem,” a spus tata. „Încă o oră până la miezul nopții.”
Mara a făcut o reverență spre lampa aprinsă. „Mulțumesc, lampă. Acum să facem umbrele să danseze.”
Capitolul 3: Umbrele pregătesc confetti și anul își ține respirația
Sufrageria s-a transformat într-un mic teatru. Mama a stins lumina mare, lăsând doar lampa de podea să lumineze puternic din spatele cearșafului. Bradul clipea alături, ca un spectator nerăbdător.
Mara a aranjat scaunele: unul pentru mama, unul pentru tata, unul pentru bunica și unul pentru ursulețul ei, Pufi, care trebuia să stea drept, cu urechile atente.
„Domnule Pufi,” i-a șoptit Mara ursulețului, „fără vorbit în timpul spectacolului.”
Bunica a râs. „E un urs politicos, îl știu.”
Tata s-a așezat și a spus cu voce de prezentator: „Doamnelor și domnilor, în această seară, avem marea premieră!”
Mara a intrat după cearșaf, unde era „culisele”. Acolo mirosea a carton, a creioane cerate și a emoții. A pus dragonul pe un băț, apoi steaua, apoi pisica.
„Ești gata?” a întrebat mama.
„Gata,” a zis Mara, și a tras aer în piept, ca și cum ar fi umflat un balon de curaj.
Pe cearșaf a apărut întâi steaua. Mara o mișca încet, ca și cum ar pluti.
Tata a șoptit: „Uau!”
Bunica a bătut ușor din palme. „Ce frumoasă e.”
Mara a schimbat vocea și a făcut-o pe stea să vorbească: „Bună seara! Eu sunt Steaua Curioasă. Îmi place să întreb: ‘De ce?' și ‘Cum?'”
Mama a răspuns, intrând în joc: „Bună, Stea Curioasă! De ce strălucești așa tare?”
Mara a făcut steaua să se încline. „Pentru că am mâncat o felie de portocală și am băut o înghițitură de speranță!”
Tata a râs. „Și eu vreau speranță la pahar.”
Apoi a apărut pisica, o umbră rotundă cu coadă în sus. Mara a miaunat amuzant: „Miau! Eu sunt Pisica Anului Vechi. Am adunat toate căscaturile de la lecții și le-am pus într-un sac.”
Bunica a strigat: „Să nu le scapi pe covor!”
„Nu, nu,” a zis Mara, „le duc la reciclare. Le transform în… somn bun.”
Pe cearșaf a apărut prințesa cu codițe. Ea a spus: „Eu sunt Prințesa Planurilor. Îmi place să fac liste, dar uneori uit să las loc pentru surprize.”
Mama a șoptit: „Ca mine când fac meniul.”
„Șșș,” a zis tata, jucăuș. „Spectacol!”
Apoi, cu un gest dramatic, Mara a adus dragonul. Umbra lui era mare, cu aripi și coadă.
„Vai!” a zis mama, prefăcându-se speriată doar un pic. „Un dragon!”
Mara a făcut dragonul să dea din cap, dar prietenos. „Nu vă speriați! Eu sunt Dragonul Confetti. Eu păzesc trecerea dintre ani.”
Tata a întrebat: „Și cum o păzești?”
Mara a făcut dragonul să vorbească grav, apoi să strănute: „A-ți… a-ți… A-ȚIU!”
În același timp, mama a aruncat în aer, discret, câteva bucățele de confetti dintr-o pungă mică pregătită dinainte. Confetti a căzut ca o ploaie colorată peste capetele lor.
Bunica a râs cu poftă. „Sănătate, dragone!”
Mara a continuat: „Dragonul confetti spune că în fiecare an nou trebuie să intri cu o întrebare bună. Altfel, anul se plictisește.”
„Ce întrebare bună?” a întrebat tata.
Mara a făcut steaua să se apropie de dragon. „Eu întreb: ‘Ce lucru nou pot învăța?'”
Mama a spus: „Eu întreb: ‘Cum pot să fiu mai blândă cu mine?'”
Bunica a ridicat un deget. „Eu întreb: ‘Ce poveste nouă pot să spun?'”
Tata s-a gândit și a zis: „Eu întreb: ‘Cum pot să ajut mai mult?'”
Mara a simțit că inima îi e caldă. Umbrele nu erau doar umbre. Erau ca niște gânduri care se jucau pe un cearșaf.
Deodată, ceasul din bucătărie a făcut un „tic-tac” mai hotărât, ca și cum și el se pregătea să urce pe scenă.
„Mara,” a șoptit mama, „mai sunt zece minute.”
„Atunci finalul!” a zis Mara. A făcut dragonul să-și strângă aripile și steaua să se învârtă. Pisica a „adunat” sacul cu căscaturi. Prințesa a rupt lista și a lăsat o foaie goală, mare, pentru surprize.
Dragonul a spus: „Când auziți numărătoarea, țineți-vă de mâini. Așa trec anii mai frumos.”
Mara a scos figurinele și a ieșit din spatele cearșafului. Toți au aplaudat, chiar și Pufi, pe care Mara l-a făcut să bată din lăbuțe.
„Ești minunată,” a zis mama.
„Ești regizoare adevărată,” a spus tata.
„Ești o stea curioasă,” a adăugat bunica.
Mara a roșit puțin. „Mulțumesc. Dar să știți că meritul e și al lămpii, că s-a trezit.”
Tata a ridicat paharul cu suc. „În cinstea lămpii și a curiozității Marei!”
Au stins iar lumina mare și au lăsat lampa să rămână aprinsă până la miezul nopții, ca un soare de interior.
Capitolul 4: La mulți ani și aerul proaspăt care face loc pentru vise
La 11:59, toți s-au strâns lângă masă. Mama a adus paharele. Tata a potrivit televizorul mai încet, doar cât să audă numărătoarea din oraș. Bunica a pus lângă farfurii un bol cu boabe de struguri, „pentru noroc”.
Mara a luat un bob și l-a privit atent. „Dacă îl mănânc, pot să-mi pun o dorință?”
„Poți,” a spus mama. „Și poți să-ți pui și o întrebare, cum a zis dragonul.”
Mara a închis ochii o clipă. Dorința ei era simplă: să aibă un an cu idei, jocuri și povești. Întrebarea ei era și mai simplă: „Ce mai pot descoperi?”
Apoi a început numărătoarea. Tata a numărat tare, bunica și mama au ținut ritmul, iar Mara a sărit de pe un picior pe altul, ca un arc.
„Zece… nouă… opt… șapte…”
Mara a prins mâna mamei și mâna bunicii. Era cald și sigur, ca o pătură.
„Trei… doi… unu…”
„La mulți ani!” au strigat toți deodată.
Din depărtare s-au auzit pocnituri vesele, ca niște popcorn-uri în cer. Mara nu s-a speriat; sunetele au fost scurte și au venit cu râsete de la ferestrele vecinilor.
Mama a sărutat-o pe frunte. „La mulți ani, curioaso.”
Tata a ridicat-o puțin în aer. „La mulți ani, regizoareo.”
Bunica a îmbrățișat-o încet. „La mulți ani, stea mică.”
Mara a băut o gură de suc și a simțit bulele ca niște gâdilituri pe limbă. „Anul nou are gust de… portocală și râs.”
După ce au ciocnit paharele și au mâncat câte un bob de strugure, Mara a spus: „Pot să mai fac o scenă? Una scurtă, de An Nou.”
„Desigur,” a zis tata. „Dar să nu obosești.”
Mara a aprins din nou lampa, a pus rapid steaua în fața cearșafului și a făcut-o să spună: „An Nou, te rugăm să intri cu pași ușori!”
Apoi a scos steaua și a lăsat cearșaful să cadă. „Gata. Acum vreau… aer.”
Mama a zâmbit, ca și cum se aștepta. „Știam eu. Hai pe balcon, dar îmbrăcați-vă bine.”
Mara și-a pus geaca groasă, căciula cu moț și fularul roșu. Tata a deschis ușa balconului, iar aerul rece a intrat ca un musafir proaspăt, plin de obraji roșii.
Pe balcon, orașul era liniștit pentru o clipă, ca și cum asculta. Zăpada strălucea în lumina felinarelor. Cerul era închis la culoare, dar nu trist; era ca o coală mare pe care cineva desenase, ici-colo, stele.
Mara a tras aer adânc în piept. Aerul proaspăt i-a umplut plămânii și i-a limpezit gândurile, ca atunci când ștergi o tablă și rămâne curată.
„Ce simți?” a întrebat bunica, ieșind și ea, cu o pătură pe umeri.
„Simt că anul nou e… gol și bun,” a spus Mara. „Ca o foaie albă. Și noi desenăm pe ea.”
Tata a arătat spre o urmă de fum alb care ieșea din gura Marei când vorbea. „Uite, și vorbele tale se văd.”
Mara a râs. „Atunci o să spun ceva frumos.” S-a uitat spre cer și a spus clar: „An Nou, eu o să pun întrebări și o să învăț. Și o să repar lumini, dacă mai adorm.”
Mama a strâns-o la piept. „Și noi o să fim aici să te ajutăm.”
Dintr-un apartament de vizavi, un copil a strigat: „La mulți ani!”
Mara a răspuns: „La mulți ani!” și a făcut cu mâna, deși nu-l vedea bine. În răspuns, a venit un râs scurt și prietenos.
Înăuntru, lampa lumina încă, cuminte, ca și cum și-ar fi cerut scuze că a fost somnoroasă. Mara s-a gândit că uneori, înainte să înceapă ceva frumos, trebuie să cauți un buton mic, să apeși cu răbdare și să spui „hai, poți”.
A mai inspirat o dată aerul rece. Era un aer care nu promitea că totul va fi perfect, dar promitea că totul poate fi descoperit.
„Mara,” a zis tata, „gata cu frigul? Intrăm?”
„Încă puțin,” a spus ea, și a zâmbit spre stelele de deasupra. „Vreau să-mi amintesc mirosul acesta. E miros de început.”
Apoi a intrat în casă, cu obrajii roșii și inima ușoară. În spatele ei, ușa balconului s-a închis încet, iar Anul Nou a rămas în cameră, cald, luminat și plin de întrebări bune.
