Început: Monstrul cu etichete care țopăia
În Orașul Norilor Pufoși, unde străzile erau făcute din vată de zahăr și felinarele arătau ca niște acadele aprinse, trăia un monstru rigolo pe nume Mâzgălici. Avea trei ochi: doi se uitau înainte, iar al treilea se uita mereu după prăjituri. Blana lui era verde cu buline mov, iar coada îi făcea „brrr-brrr” când era fericit.
Mâzgălici avea o meserie foarte importantă: punea etichete. Nu etichete plictisitoare! Etichete amuzante, colorate, care spuneau ce este fiecare lucru, ca să nu se încurce nimeni în lumea asta năstrușnică.
În dimineața aceea, își lustruia aparatul de etichetat, un fel de cutiuță care pufăia confeti când scotea o etichetă.
„Bună dimineața, aparatule!” zise Mâzgălici.
„Pip-pip! Sunt gata! Dar am mâncat literele ‘A' în somn… cred,” răspunse aparatul, scuturându-se și aruncând două virgule.
„Să nu te îngrijorezi, literele se întorc ele,” chicoti Mâzgălici și ieși în oraș.
Primul lucru pe care îl văzu fu o fântână care scuipa sucuri de curcubeu. O broască-spiriduș stătea lângă ea și se scărpina în ureche cu o paiă.
„Hei, Mâzgălici! Îmi spui și mie ce scrie pe fântână? I-am uitat numele,” zise broasca.
„Desigur! Îi punem o etichetă frumoasă.”
Mâzgălici lipi o etichetă mare. Aparatul pufăi confeti și scoase… „FÂNTÂNĂ DE… BUNĂ ZIUĂ!”
Broasca clipi.
„De bună ziua?”
„Ups,” mormăi Mâzgălici. „Aparatul meu face glume. Sau poate fântâna salută pe toată lumea.”
Fântâna chiar atunci făcu „șșșș!” și aruncă un jet de suc portocaliu în formă de mână care… părea că salută.
„Vezi? E o fântână politicoasă!” râse Mâzgălici.
În timp ce mergea, observă ceva ciudat: multe lucruri își schimbau numele singure. O ușă avea eticheta „FEREASTRĂ”, iar o pălărie scria „SUPĂ”. O pisică de ceață miauna și purta eticheta „PANTOF”.
„Aoleu,” zise Mâzgălici. „Cine a amestecat etichetele? În Orașul Norilor Pufoși, dacă o supă crede că e pălărie, o să se verse pe cap!”
A treia lui privire, cea de prăjituri, se uită spre brutăria din colț. Dar Mâzgălici se concentră.
„Trebuie să reparăm asta!” spuse el. „Azi, eu sunt Monstrul Etichetelor și nimeni nu mă încurcă. Nici măcar o pălărie-supă!”
Mijloc: Uraganul de lipici și Marea Cutie de Etichete
Mâzgălici porni spre Turnul Semnelor, locul unde se păstrau toate etichetele de rezervă. Turnul era făcut din cărți care se deschideau singure și paginile fluturau ca niște aripi.
La intrare îl aștepta o paznică: o libelulă uriașă cu ochelari rotunzi, pe nume Doamna Ziz.
„Parola!” bâzâi ea.
Mâzgălici se îndreptă în spate, își drese vocea și zise:
„Parola e… ‘biscuit cu nas'!”
„Corect,” spuse Doamna Ziz, serioasă. „Intră, dar ai grijă: azi e ziua Uraganului de Lipici.”
„Uragan de lipici?” repetă Mâzgălici.
„Da,” zise Doamna Ziz. „Suflă vântul și lipește lucrurile unele de altele. Ieri a lipit un cățel de un ceainic. Acum cățelul latră: ‘clinc-clinc!'”
Mâzgălici intră și aproape că alunecă pe o podea lucioasă de lipici sclipitor. În mijlocul sălii se afla Marea Cutie de Etichete, cât un dulap. Pe ea scria, foarte clar: „NU DESCHIDEȚI CÂND RÂDEȚI.”
„Eu? Eu nu râd niciodată… prea mult,” șopti Mâzgălici. Dar în gândul lui își aminti cum fântâna făcuse o mână de suc și pufni.
„Hihi!”
Capacul cutiei se ridică singur, ca un toast care sare din prăjitor.
„Poc!”
Din cutie țâșniră mii de etichete, ca fluturii dintr-o cutie de cadou. Zburară prin aer și se lipiră pe tot ce prindeau.
„O, nu! Etichetele sunt scăpate!” strigă Mâzgălici.
O etichetă se lipi pe nasul lui și scria „MORCOV GRĂBIT”.
„Eu nu sunt morcov!” protestă el, dar eticheta făcea gâdilici și îl făcea să strănute: „Hațiu!”
Când a strănutat, a suflat un vânticel verde, fiindcă așa strănutau monștrii din Orașul Norilor Pufoși. Vânticelul a împins etichetele și mai departe.
Aparatul lui de etichetat încercă să ajute și scose etichete cu viteza unui iepuraș:
„Pip-pip-pip! ETICHETĂ! ETICHETĂ!”
Dar aparatul încă nu găsise literele „A”, așa că scria lucruri ca:
„C SĂR,” „MÎNĂ,” și „B N NĂ.”
„Trebuie un plan,” zise Mâzgălici și își frecă cele trei frunți. Da, avea trei frunți mici, una pentru fiecare ochi.
În acel moment, veni în fugă o prietenă de-a lui: Pufița, o zână cu păr din fire de vată. Avea o periuță de dinți cât o mătură și o folosea ca toiag.
„Mâzgălici! În oraș e haos!” strigă ea. „Un copac are eticheta ‘ÎNGHEȚATĂ' și oamenii îl ling! Copacul râde și face frunze cu gust de mentă!”
„Asta sună… puțin delicios,” zise Mâzgălici, iar al treilea ochi i se uita din nou după prăjituri. „Dar și periculos. Dacă cineva linge o piatră etichetată ‘TORT'…”
Pufița ridică sprânceana.
„Să nu-mi spui că ai râs și ai deschis cutia.”
Mâzgălici își ascunse coada.
„Doar un ‘hihi' mic.”
Doamna Ziz bâzâi din ușă:
„Regula era clară! Dar… ești norocos. Am o soluție.”
Ea scoase un borcan cu… aer.
„Acesta este Aerul Care Pune Ordine. Dacă îl deschizi și spui numele adevărat al lucrului, etichetele ascultă.”
„Perfect!” zise Mâzgălici. „Dar cum aflăm numele adevărat, când totul s-a încurcat?”
Pufița zâmbi.
„Întrebăm lucrurile! În lumea asta, lucrurile vorbesc. Uneori cântă.”
Și, chiar atunci, o mătură cu eticheta „PEȘTE” începu să bolborosească:
„Eu nu sunt pește, eu sunt măturăăăă!”
Mâzgălici deschise borcanul cu aer. „Fiuuu!” Aerul ieși ca o panglică invizibilă și se învârti prin cameră.
„Bine, mătură, spune tare,” zise Mâzgălici.
Mătura cântă:
„MĂ-TU-RĂ!”
Eticheta „PEȘTE” se desprinse singură și se lipi pe o găleată, care făcu „glub-glub” fericită.
Apoi un ceas cu eticheta „BROCOLI” țipă:
„Eu ticăi, nu cresc în grădină!”
Mâzgălici: „CEAS!”
Eticheta zbură la un brocoli adevărat, care zise mulțumit:
„În sfârșit, cineva mă respectă!”
În timp ce alergau prin Turnul Semnelor și apoi prin oraș, Mâzgălici și Pufița întrebau lucrurile pe rând. Era ca un joc rapid:
„Tu ce ești?”
„Eu sunt un balon!”
„Atunci: BALON!”
„Tu ce ești?”
„Eu sunt o cizmă!”
„CIZMĂ!”
Uneori lucrurile glumeau:
O umbrelă cu eticheta „DRAGON” spuse:
„Sunt dragon când plouă! Pufnesc apă!”
Mâzgălici râse:
„Bine, dar numele tău adevărat e UMBRELĂ.”
Mini-rebonditurile veneau din tot orașul: un nor mic cu eticheta „PERNĂ” se așeză pe capul lui Mâzgălici și nu voia să plece.
„Sunt pernă!” spuse norul somnoros.
„Ești nor,” zise Mâzgălici.
„Dar pot fi și pernă,” oftează norul.
Pufița șopti:
„Lasă-l. E moale. Și îți stă drăguț.”
Mâzgălici se uită cu al treilea ochi în oglinda unei bălți și zise:
„Arăt ca un monstru cu căciulă din nor. Accept.”
Dar când ajunseră în piața mare, văzură problema cea mai mare: Cadranul Năzdrăvan, un panou uriaș care spunea ce zi e și ce sărbătoare se ține. Acum panoul avea eticheta „CARTOF” și anunța:
„ASTĂZI: FESTIVALUL CARTOFILOR ZBURĂTORI!”
Și chiar zburau cartofi. Pluteau ca niște baloane și se loveau ușor de nasurile trecătorilor: „poc-poc!”
„Nu e rău,” zise Mâzgălici, prinzând un cartof zburător. „Dar mâine o să avem Festivalul… lingurilor care cântă și s-ar putea speria cineva.”
Doamna Ziz veni și ea, zburând pe deasupra mulțimii.
„Acolo e sursa! Panoul trage etichete ca un magnet.”
Mâzgălici înghiți în sec. Panoul era mare, iar etichetele se lipeau pe el ca muștele pe miere.
„Pot să fac asta,” spuse el. „Sunt etichetator profesionist.”
Se apropie, își ridică aparatul de etichetat și zise:
„Aparatule, te rog frumos, găsește literele ‘A'. Avem nevoie de ele.”
Aparatul tremură.
„Pip… am găsit unul… A! E sub un confeti.”
„Excelent,” zise Mâzgălici. „Acum, împreună.”
Pufița deschise borcanul cu Aerul Care Pune Ordine și îl ținu spre panou. Aerul se învârti ca un cerc.
Mâzgălici întrebă panoul:
„Hei, tu, Cadran Năzdrăvan! Ce ești tu cu adevărat?”
Panoul făcu o față luminoasă și răspunse, cu voce de clopoțel:
„Sunt PANOU DE ANUNȚURI! Îmi place să spun vești, nu să fiu cartof!”
„Atunci spune tare!” strigă Mâzgălici.
„P-A-N-O-U!” cântă panoul.
Eticheta „CARTOF” se dezlipi și zbură spre un cartof real, care se simți, în sfârșit, important și începu să plutească mai drept.
Mâzgălici lipi o etichetă nouă, clară, frumoasă: „PANOU DE ANUNȚURI”. Aparatul pufăi confeti în formă de steluțe.
Uraganul de Lipici, văzând că lucrurile își găseau numele, se domoli. Vântul deveni o adiere care mirosea a biscuiți.
Final: Ordine, prăjituri și un salut cu mâna
Orașul se liniști încet. Ușile redeveniră uși, pălăriile rămăseseră pălării, iar pisica de ceață, care fusese „PANTOF”, își primi eticheta corectă: „PISICĂ”. Ea miorlăi mulțumită și se frecă de piciorul lui Mâzgălici.
„Miau. Mulțumesc. Apropo, încă ai o etichetă pe coadă,” spuse pisica.
Mâzgălici se uită. Pe coada lui scria „SPAGHETE ZÂMBĂREȚE”.
„Hmm,” zise el. „Asta… poate rămâne. E amuzant.”
Pufița râse:
„Ți se potrivește.”
Doamna Ziz coborî și își ajustă ochelarii.
„Ai făcut o treabă bună, Mâzgălici. Data viitoare, să nu râzi când scrie ‘NU DESCHIDEȚI CÂND RÂDEȚI'.”
Mâzgălici dădu din cap foarte serios… apoi se împiedică de un cartof zburător care încă nu se hotărâse dacă vrea să aterizeze. Toți izbucniră în râs, dar de data asta cutia era închisă bine.
În piață, panoul anunță acum:
„ASTĂZI: FESTIVALUL FANTEZIEI CUMINȚI!”
Și festivalul chiar începu. Copiii și creaturile fantastice purtau pălării din frunze de mentă, beau suc de curcubeu cu paiul și se uitau la norul-pernă de pe capul lui Mâzgălici.
Un copil mic îl întrebă:
„Tu ești monstru?”
„Da,” spuse Mâzgălici, aplecându-se. „Dar sunt un monstru rigolo. Și pun etichete ca să nu se încurce lumea.”
Copilul chicoti:
„Îmi pui și mie o etichetă?”
„Sigur. Ce etichetă vrei?”
Copilul se gândi.
„Vreau ‘Curajos'.”
Mâzgălici îi lipi pe tricou o etichetă mică: „CURAJOS”. Aparatul pufăi un confeti în formă de inimioară, iar copilul se îndreptă mândru.
Pufița îl atinse pe umăr pe Mâzgălici.
„Vezi? În lumea noastră, etichetele pot fi și magice. Nu doar pentru lucruri, ci și pentru sentimente frumoase.”
Mâzgălici își miji ochii, fericit.
„Atunci eu îmi pun mie una.”
Își lipi pe blană o etichetă mare, cu litere strălucitoare:
„INVENTIV”.
Apoi al treilea ochi îi făcu semn spre brutărie. Mâzgălici intră și cumpără o prăjitură care se numea „Pufuleț Exploziv”. Când mușcă, prăjitura făcu „poc!” și scoase o panglică de frișcă ce se încolăci ca un șarpe alb pe nasul lui.
„Acum ai eticheta ‘MUSTAȚĂ DE FRIȘCĂ',” glumi Pufița.
Mâzgălici se șterse, apoi ridică mâna către toți din piață. Norul-pernă de pe capul lui făcu și el o mică mână din ceață.
„Pa-pa!” spuse Mâzgălici și făcu cu mâna, iar orașul îi răspunse fluturând, în timp ce fântâna politicoasă aruncă un ultim jet în formă de salut.
