Capitolul 1: Visul printre fanioane
Mara avea zece ani și un râs care suna ca un clopoțel scăpat pe scări: ding-ding-ding, dar fericit. În seara aceea, cirkul „Luna cu Sclipici” era îmbrăcat în fanioane colorate, întinse ca niște limbi de curcubeu între stâlpi. Pe cer se legănau luminițe, iar pe jos mirosea a floricele, vată de zahăr și… un pic a rumeguș ud, ca după o ploaie timidă.
Mara stătea pe o bancă, cu un bilet mototolit în palmă. Îl tot netezea, apoi îl mototolea iar, de parcă biletul era o broscuță care voia să sară.
„Ești pregătită?” a întrebat mama.
„Sunt pregătită să… să visez cu ochii deschiși,” a șoptit Mara, iar ochii i s-au lipit de fanioane. În mintea ei, fiecare triunghi colorat era o ușă mică spre altă lume: una în care oamenii zburau pe trapez și râdeau fără să le fie frică de înălțime.
Când au intrat, Mara a simțit cum inima îi face tum-tum, ca o tobă grăbită. În spate, dincolo de cortina roșie, se auzeau pași, șoapte și un „Au! Nu-mi călca nasul!” care a făcut-o să râdă singură.
„Mara,” a zis mama, „ai început deja numărul de comedie?”
Mara a dat din umeri. „Nu. Încă doar… încălzirea.”
Capitolul 2: Controlorul de bilete cu mustață serioasă
La intrare, un controlor de bilete stătea drept ca o riglă. Avea o mustață atât de serioasă, încât părea că și ea controlează biletele. Purta o uniformă albastră și o șapcă lucioasă, iar în mână ținea un clește de perforat care făcea „clac!” de parcă ar fi mușcat din aer.
„Bună seara. Biletul, vă rog,” a spus el, cu o voce care încerca să fie aspră, dar se împiedica puțin în politețe.
Mara i-a întins biletul. Controlorul l-a privit ca pe o comoară, apoi a făcut „clac!” exact în colț.
„Perfect,” a zis el. „Fără bilet, nici măcar furnicile nu intră!”
„Dar dacă furnicile sunt acrobați?” a întrebat Mara, foarte serioasă.
Controlorul a clipit. Mustața lui parcă s-a ridicat un milimetru.
„Atunci… le fac un bilet foarte mic,” a mormăit el, iar Mara a izbucnit în râs.
În spatele lui, o ușă mică era întredeschisă. De acolo a ieșit un clovn, ținând în brațe o găleată cu confetti, dar confetti-ul era atât de nerăbdător încât se revărsa ca o supă colorată.
„Atenție! Confetti la liber!” a strigat clovnul.
Controlorul s-a ferit, dar cleștele lui a perforat aerul de două ori: „clac-clac!”
Mara a văzut ușa aceea și a simțit că e una dintre „ușile-fanion” din visul ei. Și fără să-și dea seama, a făcut un pas… și încă unul.
Capitolul 3: Culisele, unde lucrurile au chef de glume
În culise, totul era mai viu decât pe scenă. Sforile atârnau ca niște șerpi cuminți, oglinzile aveau becuri rotunde ca niște ochi, iar costumele se legănau singure, de parcă își repetau pașii.
Mara s-a oprit lângă un dulap pe care scria „RÂSURI – A SE AGITA ÎNAINTE DE FOLOSIRE”. A ridicat capacul unei cutii și… un sunet de chicotit i-a gâdilat urechea.
„Hihihi!” a făcut cutia, ca și cum ar fi fost plină cu spiriduși.
„Cine e acolo?” a șoptit Mara.
Din spate a apărut un domn îmbrăcat în frac, cu o pălărie înaltă și un creion după ureche. Avea o expresie prietenoasă, dar grăbită.
„Eu sunt Domnul Miki, maestrul de culise. Tu cine ești și de ce stai de vorbă cu râsurile?” a întrebat el.
„Mara. Zece ani. Și… ele au început,” a zis Mara, arătând spre cutie.
Domnul Miki a zâmbit. „Ah, cutia cu râsuri. E pentru ‘Tabloul Râsetelor'. Repetăm în seara asta. Vrei să vezi?”
Mara a înghițit în sec, dar nu de frică, ci de emoție. „Vreau să încerc,” a spus, iar cuvântul „încerc” i-a sărit din gură ca o minge de jonglerie.
„Curaj! La circ, curajul se poartă ca o pălărie: uneori îți e mare, dar tot stă bine,” a spus Domnul Miki.
Atunci, de după un paravan, a apărut același controlor de bilete. Mustața lui părea și mai serioasă în culise, ca și cum tocmai numărase toate glumele și le găsise prea multe.
„Eu doar… verific zona,” a spus el. „Siguranța râsului este importantă.”
„Siguranța râsului?” a repetat Mara.
„Da,” a zis el, solemn. „Râsul alunecă, să știi. Dacă nu-l prinzi la timp, te trezești că… hăhăiești pe scări.”
Mara a râs iar, iar mustața controlorului a tremurat, trădând un început de zâmbet.
Capitolul 4: Repetiția Tabloului Râsetelor
Repetiția se ținea într-un colț al pistei, dar fără public. Doar câțiva artiști, un reflector prietenos și o tobă care părea că doarme.
Domnul Miki a explicat repede: „Tabloul Râsetelor e un număr în care fiecare greșeală devine o glumă. Regula e simplă: nimeni nu se supără, toți se bucură.”
Mara a primit un nas roșu. Era moale și mirosea ușor a gumă și a… promisiuni amuzante.
„Prima scenă,” a spus Domnul Miki, „Mara intră cu un scaun invizibil.”
„Cum adică invizibil?” a întrebat ea.
„Exact. Îl cari cu multă seriozitate,” a zis Domnul Miki.
Mara s-a încruntat important, a apucat aerul cu două mâini și a mers încet, ca și cum ducea un scaun greu. Controlorul de bilete a venit imediat lângă ea.
„Biletul scaunului?” a întrebat el.
„N-are,” a zis Mara, fără să se oprească.
„Atunci… nu intră!” a spus controlorul și a încercat să perforeze scaunul invizibil. „Clac!”
Dar cleștele a prins… nasul roșu al Marei. „Clac!”
Nasul a sărit și a aterizat direct pe mustața controlorului, ca o cireașă pe o prăjitură serioasă. Toți au încremenit o secundă.
Controlorul a clipit. Mustața lui a devenit… roșie la vârf.
„Ahem,” a făcut el, încercând să rămână sever, dar i-a ieșit un fel de pufnit. Apoi încă unul. Și încă unul. Până când a început să râdă, cu un râs surprinzător de cald, ca o sobă care pocnește iarna.
Domnul Miki a bătut din palme. „Perfect! Asta e! Când lucrurile nu ies, ies și mai bine!”
A doua scenă: Mara trebuia să „scape” o ploaie de baloane. A tras de o sfoară, iar baloanele au ieșit… dar nu s-au dus în sus. S-au dus în lateral, direct spre controlor.
„Atac de baloane fără bilet!” a strigat el, alergând. Baloanele îl urmăreau încet, ca niște melci colorați foarte hotărâți. Un balon i s-a lipit de șapcă, altul de umăr, altul de pantof.
„Sunt acuzat că am… picioare festive!” a declarat el, făcând pași militărești, dar alunecând pe rumeguș. A reușit totuși să nu cadă, pentru că Mara i-a întins „scaunul invizibil” exact la timp.
S-a așezat pe nimic cu mare demnitate și a spus: „Confirm: scaunul invizibil e… foarte confortabil!”
Toți au izbucnit în râs. Toba s-a trezit și a făcut „BUM!” de bucurie.
Capitolul 5: Finalul cu salutul militar cel mai caraghios
Când spectacolul adevărat a început, Mara nu era în public. Era în culise, cu nasul roșu pregătit și cu inima plină. Domnul Miki i-a făcut cu ochiul.
„Ești gata să intri în Tabloul Râsetelor?”
Mara a inspirat adânc. În fața cortinei, fanioanele se vedeau pe sus, fluturând ca niște aplauze colorate. Mara a pășit pe pistă și a simțit că visul ei are podea de rumeguș și lumină de reflector.
Numărul a mers minunat. Scaunul invizibil a fost „controlat” de trei ori. Baloanele „fără bilet” au primit în cele din urmă perforații imaginare. Un clovn a încercat să jongleze cu trei plăcinte și a reușit să le țină pe toate… pe cap. Publicul râdea ca o mare de clopoței.
La final, Domnul Miki a șoptit: „Acum, salutul!”
Mara și controlorul de bilete au ieșit în față. Controlorul și-a îndreptat spatele, și-a aranjat șapca și a încercat să fie solemn. Mara l-a imitat, dar cu nasul roșu pe față.
„Salutăm publicul… militar!” a anunțat controlorul.
Au dus mâna la frunte. Doar că, în loc să nimerească fruntea, Mara a nimerit… nasul roșu, care a scos un „pi-pi!” ca o jucărie. Controlorul, impresionat, a vrut să facă la fel, dar a nimerit mustața, iar mustața a sărit în sus de parcă ar fi făcut flotări.
Publicul a râs și mai tare.
Controlorul a rămas nemișcat o clipă, apoi a spus tare, cu cea mai serioasă voce pe care o avea:
„Raportez: misiunea de bucurie a fost îndeplinită!”
Mara a repetat: „Îndeplinită!” și au făcut împreună încă un salut… de data asta perfect strâmb: mâna la ureche, cotul în aer, un pas înapoi și un „pi-pi!” final din nasul roșu.
Cortina a căzut, aplauzele au crescut, iar Mara a simțit că, printre fanioane, visul ei nu doar că trăia, ci râdea în hohote, împreună cu toată lumea.
