Capitolul 1: Masa de gustări și pălăria care ronțăie
Mara avea zece ani și un talent rar: putea așeza o masă de gustări atât de frumos, încât până și clovnii se opreau din scăpările lor ca să se uite. În spatele cortului mare, la Circul „Sclipici și Puf”, era mereu forfotă: mingi colorate se rostogoleau singure (sau așa părea), un elefant își exersa salutul cu trompa, iar cineva își pierdea mereu pantofii… chiar și când îi purta.
Mara își suflecă mânecile și aranjă pe masă farfurii cu biscuiți în formă de stele, felii de mere lucioase și un borcan uriaș cu limonadă. Lipi pe margine o pancartă scrisă cu litere mari: „Gustări pentru toți. Luați și zâmbiți!”
„Mara, ai văzut panglica mea verde cu buline?”, se auzi vocea clovnului Piki, care avea un nas roșu și o expresie de om care a uitat de ce a intrat în cameră.
„E… pe capul tău”, îi spuse Mara.
Piki își atinse capul și scoase un „Aha!” atât de convins, încât o pălărie enormă îi căzu peste ochi și ateriză drept în bolul cu covrigei.
„Ups”, zise el, cu pălăria ronțăind în tăcere. „Pălăria mea are poftă.”
Mara râse. „Atunci să-i punem și ei o farfurie.”
În clipa aceea, pe lângă masă trecu pe vârfuri funambulul cântăreț, Luca, cu o bară lungă în brațe. Avea o eșarfă aurie și fredona o melodie atât de veselă, încât până și sfoara de echilibru părea să se îndrepte singură de mândrie.
„Bună, Mara! Miroase a stele comestibile!”, cântă Luca.
„Bună, Luca! Ai grijă, Piki și pălăria lui sunt în ofensivă”, spuse Mara, arătând spre bolul cu covrigei.
Piki saluta pălăria ca pe un animal de companie. „Se numește Doamna Ronțăilă.”
Capitolul 2: Anunțurile în două voci și microfonul țâfnos
În ziua aceea, directoarea circului, doamna Zina, veni cu un teanc de anunțuri. Avea o rochie cu paiete albastre și o privire care spunea: „Ordine, dar cu voie bună!”
„Mara”, zise ea, „ai putea să ne ajuți cu anunțurile pentru public? Avem nevoie de o lectură în două voci. Una serioasă și una… care să facă lumea să chicotească.”
Mara își mușcă buza. „Eu pot încerca. Dar cine face vocea care chicotește?”
Piki își ridică mâna și, din greșeală, își ridică și urechea falsă, care rămase în aer o secundă înainte să cadă în limonadă.
„Eu!”, spuse el. „Sunt născut pentru chicoteli. Și pentru urechi plutitoare.”
Se așezară lângă un microfon. Numai că microfonul era cam țâfnos: când Piki tușea, microfonul scotea un „PIP!” ca un pui de găină supărat.
Mara deschise primul anunț și încercă o voce clară, ca la școală:
„— ‘Stimați spectatori, după spectacol vă rugăm să vizitați standul cu baloane…'”
Piki intră imediat, în șoaptă teatrală:
„— ‘…unde baloanele au voie să zboare, dar nu și unchii care se cred baloane!'”
Microfonul făcu „PIP!” și păru că râde și el.
Mara continuă:
„— ‘Vă rugăm să nu hrăniți animalele fără acordul dresorilor.'”
Piki:
„— ‘Mai ales pe elefant, căci are deja o listă de cumpărături!'”
Din culise, elefantul își flutură trompa aprobator, ca și cum ar fi spus: „Corect, sunt organizat.”
Mara își dădu seama că, deși anunțurile erau simple, în două voci deveneau o mică scenetă. Iar oamenii din culise se opreau să asculte, zâmbind.
Capitolul 3: Criza biscuiților dispăruți
Chiar când totul mergea perfect, Mara observă ceva îngrozitor, în sensul foarte serios al gustărilor: farfuria cu biscuiții în formă de stele era aproape goală.
„Cine… a mâncat constelația?”, șopti ea.
Piki își lipi palmele de obraji. „O tragedie astronomică!”
Mara se uită în jur. Pe jos erau câteva firimituri care duceau… spre cortul mic al repetițiilor. Urmă traseul ca un detectiv cu șorț de bucătărie.
Înăuntru, îl găsi pe Toby, băiatul care ajuta la lumini. Stătea pe un scaun, cu umerii lăsați, încercând să repare o lanternă. Pe lângă el era o cutie deschisă, iar pe colțul gurii avea o firimitură de stea.
Mara își încrucișă brațele, dar își aminti că empatia e ca limonada: mai bună când nu e acră.
„Toby… ți-e foame?”
Toby tresări. „Eu… am luat doar câțiva. Adică… mai mulți. Azi am întârziat și n-am apucat să mănânc. Și mi-a fost rușine să cer.”
În spatele Marei apăru Luca, funambulul cântăreț, care ascultase fără să vrea. Își drese vocea și cântă încet:
„— ‘Când ți-e foame și-ți e rușine, inima se face mică…'”
Piki veni și el, făcând pași tiptil de parcă ar fi fost o pisică îmbrăcată în clovn.
„— ‘…dar o gustare împărțită o face cât o… roată de circ!'”, completă el, improvizând.
Toby se înroși. „Îmi pare rău.”
Mara se apropie și îi puse în palmă un măr lucios.
„Nu trebuie să-ți fie rușine. Data viitoare spui. Masa e pentru toți. Și, dacă vrei, refacem împreună biscuiții. Avem aluat în bucătărie.”
Toby ridică privirea. „Chiar mă ajuți?”
„Da”, spuse Mara. „Și îmi promiți că nu mai furi stele din cer fără să întrebi.”
Toby zâmbi pentru prima dată. „Promit.”
Capitolul 4: Funambulul cântă și biscuiții se întorc pe orbită
În bucătăria circului, totul era ca într-un laborator de magie comestibilă. Boluri mari, făină în nori mici și o lingură care părea că dispare mereu exact când ai nevoie de ea.
Mara, Toby și Piki frământară aluatul. Piki făcea forme ciudate: o stea cu mustață, o stea cu pălărie, o stea care semăna suspect de mult cu nasul lui roșu.
„Asta e o… stea-nas?”, întrebă Toby.
„E o constelație rară”, spuse Piki serios. „Se vede doar când ești foarte amuzat.”
Luca stătea în prag și exersa cântând, ca să-și încălzească vocea pentru spectacol. Își acorda pașii pe podea ca și cum ar fi fost deja pe sfoară.
„— ‘Sus pe sfoară, jos pe pământ, zâmbetul e cel mai bun cuvânt…'”
Mara îl asculta și simțea cum toată oboseala din culise se transformă în energie. În timp ce biscuiții se coceau, doamna Zina intră, atrasă de miros.
„Ce-i aici?”, întrebă ea, ridicând sprâncenele.
Mara spuse repede adevărul, fără să-l arate cu degetul pe Toby.
„Am rămas fără biscuiți. Facem alții. Și… am învățat că e mai ușor să ceri decât să te ascunzi.”
Doamna Zina se uită la Toby, apoi la Mara, apoi la Piki, care încerca să-și scoată făina din sprâncene ca dintr-un norișor.
„Bine”, spuse ea. „În circul meu, nimeni nu rămâne flămând în tăcere.”
Toby înghiți. „Mulțumesc.”
Când biscuiții ieșiră din cuptor, erau aurii și miroaseau a vanilie și curaj. Mara îi așeză pe o tavă mare și îi duse la masa de gustări. Pe pancartă adăugă, cu un marker: „Dacă ți-e foame, spune. Nu ești singur.”
Capitolul 5: Spectacolul, anunțul final și zâmbetul care luminează
Seara, cortul mare vibra de aplauze. În culise, Mara verifica masa de gustări ca un căpitan care își numără comorile. Toby o ajuta, aranjând șervețelele perfect.
„Mara”, șopti el, „pot să citesc și eu un anunț cu voi? Măcar un rând?”
Mara îi făcu semn lui Piki. „Avem o voce nouă.”
Se strânseră lângă microfon. Mara citi prima parte, clar și cald:
„— ‘Dragi spectatori, după spectacol, echipa circului vă invită la masa de gustări din spatele cortului…'”
Piki adăugă:
„— ‘…unde biscuiții sunt stele, iar limonada e… aproape planetară!'”
Microfonul făcu un „PIP!” scurt, ca un chicot.
Toby își strânse curajul și spuse, cu o voce simplă:
„— ‘Dacă vedeți pe cineva singur, invitați-l lângă voi. În circ, locurile sunt pentru toți.'”
În acel moment, Luca ieși pe sfoară. Lumina îl făcu să pară că plutește. Cântă deasupra tuturor, iar vocea lui umplu cortul ca un balon uriaș de bucurie. Publicul râdea, aplauda, iar Piki, de emoție, își îmbrățișă pălăria Doamna Ronțăilă, care părea să se încline politicos.
După spectacol, oamenii veniră la masa de gustări. Un băiețel timid se uita de la distanță, ținându-și mâinile la spate. Mara îi zâmbi și îi întinse o farfurie.
„Vrei o stea?”, îl întrebă ea.
Băiețelul dădu din cap. „Da… dar numai dacă nu deranjez.”
„Nu deranjezi”, spuse Mara. „Aici, stelele sunt făcute să fie împărțite.”
Toby îi turnă limonadă și îi spuse: „Poți să stai cu noi.”
Băiețelul mușcă din biscuiți și, încet, i se lumină fața.
Mara se uită la prietenii ei: la Piki, care făcea o reverență exagerată unei farfurii, la Luca, care încă fredona, și la Toby, care nu mai părea ascuns în umbră. Apoi, Mara zâmbi atât de larg, încât parcă se aprinse un reflector invizibil.
Și, în mijlocul mirosului de biscuiți și al râsetelor, circul întreg păru să se încline către acel zâmbet strălucitor.
