Capitolul 1: Chestia care clipea ca un licurici nervos
Mara avea 11 ani și un talent special: găsea lucruri. Nu comori din filme, ci lucruri care dispar fix când ai nevoie de ele: agrafe, capace de pix, un șiret rătăcit. Mama spunea că e „detectivă de obiecte”, iar Mara răspundea mereu:
— Detectivă, da. Dar fără pălărie. Pălăriile mă fac să arăt ca un coș de gunoi cu ambiții.
Într-o sâmbătă cu soare moale, Mara coborî în fața blocului, în curtea cu tei și bănci verzi. Își ducea bicicleta spre alee, când ceva… clipea.
Nu era semafor. Nu era telefon. Nu era nici o reclamă uriașă cu dinți prea albi. Era un punct luminos, mic cât o boabă de piper, care clipea pe lângă roata din față a bicicletei.
Clip-clip. Pauză. Clip-clip-clip.
— Alo? spuse Mara, aplecându-se. Ești… un licurici cu program haotic?
Punctul luminos se retrase, ca și cum ar fi fost timid, apoi clipi din nou. Mara îl urmă cu degetul, ca pe o minge invizibilă. Lumina sări pe o frunză, apoi pe o piatră, apoi se opri fix în fața ei, de parcă ar fi zis: „Uite, aici, deșteapto!”
Mara își ținu respirația și văzu: pe jos era un fel de firicel strălucitor, ca o ață de argint, răsucit în formă de semn de întrebare. Și, da, clipea.
— E un… indiciu? murmura ea, încântată de cuvântul „indiciu”, care suna ca o prăjitură cu mister.
În loc să-l lase acolo, unde probabil avea o viață liniștită de obiect clipeț, Mara îl ridică. Indiciul era cald și ușor, ca o coajă de semințe, dar strălucea ca o stea care a băut prea mult suc energizant.
În momentul în care îl prinse între degete, se auzi un „pling!” subțire, ca un clopoțel care se încurcă în propriul ecou. Aerul din jur păru să se lungească, ca o gumă de mestecat trasă încet, iar teiul de lângă bancă își scutură frunzele ca un câine ud.
— Ups, zise Mara, în mod foarte matur. Cred că am apăsat pe „Start”.
Capitolul 2: Aleea care a început să șuiere
Curtea blocului arăta la fel, și totuși… nu chiar. Bordura părea mai rotundă, ca un covrig. Umbrele de la copaci aveau contururi care se mișcau ușor, ca și cum ar fi fost desenate pe o foaie și cineva ar fi suflat în ele.
Mara se uită la indiciul strălucitor. Clip-clip. De data asta, clipitul părea să aibă ritm. Ca un cod Morse făcut de o buburuză.
— Dacă ești o invitație, spuse Mara, măcar dă-mi și adresa.
Indiciul îi scăpă din degete fără să cadă. Pluti un centimetru deasupra palmei și porni înainte, ca un peștișor în acvariu. Mara îl urmă, împingând bicicleta cu o mână și simțindu-se de parcă mergea după un balon foarte hotărât.
Indiciul o conduse pe alee, spre colțul unde era un panou cu anunțuri: „Pierdut: pisică”, „Vând pat”, „Caut meditații”. Sub anunțuri, cineva lipise o foaie albă, complet goală. Dar acum foaia… clipea și ea, discret, ca un ochi care face cu ochiul.
— Ok. Foaie goală care se dă importantă. Înțeleg, zise Mara.
Se apropie. Indiciul atinse foaia, iar pe ea apăru, ca scris cu lumină, un mesaj:
„BUNĂ, MARA. URMEAZĂ SĂ FII FOARTE SERIOASĂ. SAU MĂCAR SĂ TE PREFACI.”
Mara își ridică sprâncenele.
— Eu? Serioasă? Asta e o insultă sau o glumă?
Mesajul continuă să se scrie singur:
„URMEAZĂ SCÂNTEIA. NU ÎȚI PIERDE… AȚA.”
— Ața? repetă Mara. Eu nu pierd ața. Eu pierd doar șosete. În perechi. Fără rușine.
Indiciul țâșni din nou și o conduse spre un lucru complet absurd: o cutie poștală roșie, veche, care nu fusese acolo niciodată. Pe ea scria, cu litere dansatoare: „POȘTA IMPOSIBILULUI (PROGRAM: ORICÂND)”.
Din fanta cutiei se auzi un șuierat scurt, ca un ceainic care a văzut un episod bun la televizor.
Mara se apropie și, pentru că era genul de fată care nu se sperie de ceainice entuziaste, ci se întreabă ce vor, băgă indiciul strălucitor în fantă.
Cutia poștală sughiță. La propriu. „Hîc!” Apoi scoase un plic, mare cât o carte, care căzu direct în brațele Marei.
Pe plic era lipită o etichetă:
„DESTINATAR: MARA. OBIECT: MISTER CU CONȚINUT AMUZANT. ATENȚIE: POATE PROVOCA RÂS NECONTROLAT.”
— În sfârșit, zise Mara. Un avertisment pe care îl respect.
Deschise plicul. Înăuntru era o hartă desenată cu creion colorat și un bilețel:
„NU EȘTI SINGURĂ. VINO LA CHIOȘCUL DE ÎNGHEȚATĂ. ÎNCEPE SCHIMBUL.”
Mara privi în jur. Chioșcul de înghețată era la două străzi. Perfect. O aventură care trece pe la înghețată era genul ei de aventură.
Capitolul 3: Înghețata care cerea parolă
Chioșcul era deschis, deși era încă devreme. Pe tejghea, în loc de lista cu arome, era o tablă pe care scria:
„ASTĂZI AVEM:
— Vanilie
— Ciocolată
— Căpșuni
— ȘI… CEVA CARE SE PREFASEAZĂ CĂ E MENTĂ”
În spatele tejghelei stătea un domn cu șapcă, cu mustață subțire și ochi jucăuși. Zâmbea ca și cum tocmai ascunsese o glumă în buzunar.
— Bună dimineața, spuse Mara. Aș vrea o înghețată și, dacă se poate, un schimb misterios.
Domnul își dădu șapca puțin pe spate.
— Parola?
Mara clipi.
— Parola? Eu am doar… un plic. Și o față sinceră.
— Fața sinceră nu trece de pază, zise domnul, solemn, apoi își lăsă vocea să alunece în glumă: Dar poate trece de înghețată.
Mara răsfoi harta. Pe ea, lângă un desen de bicicletă, era scris mic: „Spune: AȚA NU SE MĂNÂNCĂ”.
Mara ridică ochii și zise, cât de hotărât putea:
— Ața nu se mănâncă.
Domnul izbucni în râs.
— Corect! Deși unii încearcă. Mai ales la paste.
De sub tejghea scoase o cutiuță transparentă. În ea era… o bilă mică, lucioasă, ca un bob de sticlă, care clipea și ea, dar altfel: clipit scurt, apoi un fel de sclipire lungă, ca o exagerare.
— Acesta e „Sâmburele de Sclipit”, spuse domnul. Îl căutăm de mult, dar nu se lasă prins de oricine. Tu ai ridicat indiciul, deci ai intrat în poveste.
— În poveste? întrebă Mara, ținând cutiuța. Sună ca un club unde trebuie să ai carnet.
— E un club fără carnet, doar cu curaj și umor, zise domnul. Acum, problema e că Sâmburele de Sclipit atrage „Organizatorii de Ordine”. Și ei detestă lucrurile care clipesc fără autorizație.
— Cine sunt „Organizatorii de Ordine”? întrebă Mara.
Domnul făcu o grimasă amuzată, de parcă tocmai ar fi mușcat dintr-o lămâie care i-a spus o poezie.
— Niște persoane care vor ca totul să fie drept, aliniat și fără surprize. Închid baloane, dau amenzi norilor și pun stop la râs după ora opt.
Mara își strânse buzele.
— Asta e grav. Eu râd și la nouă.
— De aceea ai fost aleasă, zise domnul, arătând spre harta ei. Trebuie să duci Sâmburele la „Fântâna cu Ecou”, în parc. Acolo îl putem ascunde într-un loc unde nimeni nu se uită.
Mara se uită la cutiuță. Biluța clipea ca o idee bună.
— Și locul unde nimeni nu se uită este…?
— Sub nas, spuse domnul. La propriu și la figurat.
Înainte să întrebe ce înseamnă asta, un zgomot ușor metalic se auzi dinspre stradă: „clonc-clonc”, ca niște pași de conserve.
Mara se întoarse. Pe trotuar veneau trei persoane îmbrăcate în costume gri, cu rigle la buzunar și câte o mapă. Mergeau sincron, ca un metronom.
— Ah, zise domnul, calm. Au venit.
Mara își lipi cutiuța de piept.
— Ok. Fântâna cu Ecou. Parc. Acum.
Domnul îi întinse rapid o înghețată la cornet.
— Pentru curaj. Și pentru alergat. E aroma „ceva care se preface că e mentă”.
Mara gustă. Era… mentă, dar parcă și castravete, și puțin „hei, surpriză!”.
— Mulțumesc, zise ea, și porni cu bicicleta.
Capitolul 4: Urmărirea cu oameni-gri și reguli în buzunar
Mara pedala, iar înghețata se topea cu viteza unui secret spus la școală. Indiciul strălucitor îi plutea lângă ghidon ca un GPS care nu are nevoie de baterie.
Din spate se auzeau pași grăbiți și un „Ahem!” prelung, ca o mustrare.
— Opriți! strigă unul dintre oamenii gri. Conform articolului… articolului… stați așa că mi se lipesc filele!
— Articolul „Nu-mi-lipi-filele”, strigă Mara peste umăr. Îl știu!
Indiciul clipi de trei ori, apoi se duse spre dreapta. Mara viră, intrând pe o alee îngustă dintre două blocuri. Acolo, surpriză: o pisică portocalie stătea pe un preș și părea să păzească trecerea ca un portar plictisit.
— Te rog, zise Mara. E urgent. Am o bilă care clipește.
Pisica o privi, apoi se ridică și… apăsă cu laba pe un colț de preș. Preșul se ridică puțin, dezvăluind o trapă mică, ca la un joc video.
Mara se opri brusc.
— Tu ești… angajată la Poșta Imposibilului?
Pisica mieună scurt, de parcă ar fi spus: „Nu mă jigni. Eu sunt management.”
Trapa avea un tunel care ducea… nicăieri vizibil, doar o întunecime prietenoasă, ca o pătură groasă. Indiciul intră primul, clipind ca un far mic.
Mara își băgă bicicleta? Nu. Tunelul era prea mic.
— Bine. Merg pe jos. Bicicleta, rămâi aici și nu te împrieteni cu oameni gri!
Lăsă bicicleta sprijinită de perete, își ținu cutiuța și intră în tunel. Nu era deloc înfricoșător; mirosea a cretă și a mere verzi. Pereții erau netezi și aveau desenate săgeți cu creion: „Pe aici spre parc” și „Nu linge pereții”.
— Cine linge pereții? șopti Mara, indignată.
Un ecou mic îi răspunse:
— Unii… încearcă.
La capăt, tunelul se deschise într-un gard viu din parc. Mara ieși printr-un gol perfect, ca și cum gardul viu ar fi avut ușă secretă.
În spatele ei, din tunel, se auzi un „Ahem!” înfundat și un „Nu încape mapa mea!”. Apoi tăcere.
Mara își șterse fruntea.
— Ha! Ordine, dar fără flexibilitate. Clasic.
Indiciul strălucitor se învârti deasupra ei și porni spre fântână.
Capitolul 5: Fântâna cu Ecou și locul de sub nas
Fântâna din parc era rotundă, cu apă limpede și pietre lucioase pe margine. Când cineva spunea ceva lângă ea, fântâna repeta, dar nu exact. Uneori făcea gluma mai bună.
Mara se apropie și șopti:
— Bună, fântână.
Fântâna răspunse, ca un murmur:
— Bunăăă… și adu bârfe!
— N-am bârfe, am o bilă care clipește, zise Mara.
— Clipeșteee… și e cam nerăbdătoare, răspunse fântâna.
Indiciul sări pe marginea fântânii și clipi într-un ritm rapid. Cutiuța din mâinile Marei vibra ușor, ca un telefon pe modul „panică”.
Mara deschise capacul. Sâmburele de Sclipit se ridică singur, plutind. Era frumos, ca o picătură de lumină prinsă în sticlă. Dar, în același timp, avea o expresie… dacă o bilă poate avea expresie… de parcă ar fi zis: „Hai, odată!”
— Unde te ascund? întrebă Mara. Sub nas? Al cui nas? Eu am nas, dar nu se deschide cu fermoar.
Fântâna făcu „ploc” și repetă:
— Nas… nas… nas… și uite un indiciu: la statuie!
Mara se întoarse. Lângă fântână era o statuie mică a unui poet, cu un nas foarte proeminent, lucios de la atâtea atingeri. Pe plăcuță scria: „POETUL NECUNOSCUT, CUNOSCUT PENTRU NASUL LUI”.
— Serios? șopti Mara. Îl ascundem sub nasul poetului?
Indiciul clipi aprobator, ca un prieten care zice „da” fără să explice nimic.
Mara se apropie de statuie. Sub nas era o mică adâncitură, exact cât Sâmburele. Ca un suport de bilă, proiectat de cineva care a luat nasurile prea în serios.
— Ok, poetule, împrumut nasul tău pentru binele clipitului, zise Mara și așeză Sâmburele în adâncitură.
În clipa aceea, lumina se domoli. Clipitul nu s-a oprit, dar s-a făcut mai discret, ca o lampă de veghe. Indiciul strălucitor își încetini și el ritmul, ca un ceas care spune: „Bine, suntem în siguranță pentru moment.”
Dinspre alee se auzi iar „clonc-clonc”.
Oamenii gri intrau în parc.
— Nu! șopti Mara. Au găsit tunelul?
— Tunel… tunel… nu, dar au găsit prea multe reguli, răspunse fântâna, care clar avea chef de replici.
Mara se lipi de statuie, gândind repede. Oamenii gri se apropiau, scotocind cu privirea. Unul ținea o riglă ca pe o baghetă de dirijor.
— Conform articolului 12, spuse primul, orice obiect care clipește trebuie declarat!
— Conform articolului 13, spuse al doilea, orice mister trebuie închis într-un sertar!
— Conform articolului 14, spuse al treilea, poetul are nas prea mare. Trebuie redus cu… trei milimetri.
Mara făcu ochii mari.
— Hei! Nu atingeți nasul poetului! E… patrimoniu!
Oamenii gri se întoarseră spre ea, surprinși că o fetiță stătea așa de hotărâtă lângă un nas de bronz.
— Tu ești Mara? întrebă primul.
Mara își îndreptă umerii.
— Da. Și înainte să spuneți „conform articolului”, să știți că am un articol și eu. Articolul: „Lăsați-ne să râdem.”
Oamenii gri se uitară unul la altul, de parcă tocmai auziseră o limbă străină: „râdem”.
— Râsul produce dezordine, spuse al doilea, cu o voce care suna ca o foaie mototolită.
Mara se gândi la înghețata „ceva care se preface că e mentă”. La tunelul cu „nu linge pereții”. La pisica manager. Și la fântână, care cerea bârfe.
— Nu, zise ea, râsul produce… pauze. Ca atunci când te oprești și respiri. Uite.
Mara se aplecă și șopti fântânii:
— Spune-le ceva.
Fântâna, bucuroasă, făcu un ecou puternic:
— Ceva! Ceva! Ceva!
Oamenii gri se încruntară.
— Ce înseamnă asta? întrebă primul.
— Înseamnă că uneori nu trebuie să înțelegi tot, spuse Mara. Uneori trebuie să asculți cum sună.
Indiciul strălucitor începu să clipească într-un ritm lent, calm. Sâmburele, sub nas, făcea o sclipire aproape invizibilă, ca o stea care adoarme.
Oamenii gri, fără să vrea, își încetiniră și ei respirația. Rigoarea lor se împiedica de liniște.
— E… neobișnuit de… plăcut, mormăi al treilea, șocat de propria frază.
— Conform articolului… nu există articol pentru asta, zise al doilea, derutat.
Mara zâmbi.
— Exact.
Capitolul 6: Negocierea cu rigle și un final care se așază încet
Mara nu voia să-i facă de râs pe oamenii gri. Erau, totuși, oameni. Doar că aveau prea multă ordine în buzunare și prea puțin loc pentru surprize.
— Uitați, spuse Mara, hai să facem un schimb. Voi plecați fără să reduceți nasul poetului. Iar eu… promit să nu umblu cu chestii care clipesc prin cutii poștale dubioase. Cel puțin o vreme.
Primul om gri își dresese vocea.
— Conform… bunului simț, nasurile nu se reduc fără acordul poetului.
— Poetul e de bronz, șopti al treilea.
— Tocmai. Are tăcere oficială, spuse Mara. Tăcerea e un fel de acord… elegant.
Fântâna murmură încântată:
— Elegant… elegaaant… și adu bârfe!
Oamenii gri se uitară la fântână, apoi la Mara. În aer era un calm ciudat, ca după o alergare când te oprești și simți că inima bate, dar nu mai fuge nicăieri.
Al doilea om gri își puse mapa la subsuoară.
— Nu văd niciun obiect care clipește, spuse el, încet. Probabil… am fost informați greșit.
Mara își mușcă buza ca să nu râdă prea tare.
— Probabil.
Primul om gri își băgă rigla în buzunar.
— Totuși, să știi că… ai vorbit frumos. Cu logică.
— Mulțumesc, zise Mara. Am 11 ani. Logica e în creștere. Uneori o scap pe jos, dar o ridic.
Oamenii gri se întoarseră și plecară, pașii lor devenind mai puțin „clonc-clonc” și mai mult… „toc-toc”, ca niște oameni obișnuiți care uită pentru o clipă să fie conserve.
Mara rămase lângă statuie. Indiciul strălucitor se așeză pe palma ei, ca o insectă luminoasă obosită. Clipitul lui era acum rar, liniștit.
— Gata? întrebă Mara.
Fântâna făcu un „ploc” blând:
— Gataaa… dar să mai vii. Cu povești. Și cu bârfe.
— O să vin cu povești, promit. Bârfe nu știu, că eu mai mult… inventez, zise Mara.
Se apropie de nasul poetului și șopti:
— Mulțumesc, poetule. Ai fost un excelent seif.
În adâncitură, Sâmburele de Sclipit nu mai clipea agitat. Strălucea doar atât cât să fie acolo, ca o luminiță mică ce păzea un colț de parc.
Mara își recuperă bicicleta prin tunel (pisica manager o aștepta și părea să ceară taxă în mângâieri). Apoi pedala încet spre casă, cu înghețata aproape terminată și cu mintea plină de întrebări care nu deranjau.
Pe sub teii din curtea blocului, indiciul strălucitor făcu o ultimă sclipire, ca un „bine făcut”, apoi se stinse și se transformă într-o ață subțire, normală, ca dintr-un ghem.
Mara o privi și râse încet.
— Ața nu se mănâncă, zise ea. Dar se pare că se trăiește cu ea.
În seara aceea, când luminile din apartamente se aprindeau una câte una, Mara se întinse în pat. În liniștea camerei, aproape că auzi fântâna șoptind de departe, ca un ecou care se leagănă:
— Elegant… elegaaant…
Mara închise ochii. Aventura rămase la locul ei, ascunsă sub un nas de bronz, cuminte și amuzată. Iar gândurile ei, ca niște licurici fără grabă, clipeau tot mai rar, până când noaptea deveni moale și simplă.
