Capitolul 1: Terasa care a uitat să stea jos
Într-o dimineață cu miros de mentă și praf de stele (adică polen, dar polenul se simțea important), Iepurașul Roni sărea pe poteca lui preferată. Roni era genul de lapin care nu putea trece pe lângă o pietricică fără s-o testeze: „Oare sare? Oare nu sare? Oare dacă o numesc «Sir Pietricel» o să se simtă mai rotundă?”
De după tufișul de alune se auzi un „cling-cling” ca de ceainic care chicotește. Roni se opri brusc, cu urechile ridicate ca două antene curioase.
În mijlocul poieniței plutea… o terasă. O terasă adevărată, cu scânduri lucioase, mese rotunde, scaune împletite și un felinar care se legăna în aer de parcă ar fi dansat pe o melodie pe care doar el o auzea. Terasa nu avea picioare. Nici roți. Nici scuze.
Sub ea, la vreo jumătate de metru deasupra ierbii, aerul tremura ca o supă caldă.
Roni își frecă ochii cu lăbuțele.
— Terasă… tu… plutești?
Terasa nu răspunse, dar o masă scârțâi ușor, ca și cum ar fi zis: „Și ce dacă?”
Pe margine stătea un panou mic, scris cu litere jucăușe:
„Bine ai venit pe TERASA PLUTITOARE. Regula 1: zâmbește. Regula 2: dacă ai o idee, testeaz-o. Regula 3: nu hrăni scaunele după miezul nopții (se obișnuiesc).”
Roni înghiți în sec, dar nu de frică, ci de entuziasm. În capul lui, ideile se loveau unele de altele ca boabele de porumb într-o tigaie.
— O idee! O idee! O idee!
Își suflecă imaginar mânecile (nu avea mâneci, dar sunetul era satisfăcător) și sări pe prima scândură.
Terasa îl primi cu un „poc” moale, ca o pernă care aprobă.
Capitolul 2: Clubul obiectelor foarte vorbărețe
Pe terasă, aerul mirosea a limonadă și a aventură care abia a fost deschisă din ambalaj. Roni păși cu grijă printre mese, iar scaunele se mișcară un pic, făcând loc, politicoase ca niște domnișoare la teatru.
Dintr-un colț, o cafetieră de porțelan își drese glasul. Da, glasul.
— Bună dimineața, urechi lungi! Eu sunt Cafetiera Cati. Și tu ești…?
Roni clipi de două ori. A treia oară clipi doar ca să fie sigur.
— Roni. Sunt Roni. Și… tu vorbești.
— Și tu sari, spuse Cati, ca și cum ar fi fost același lucru. Aici obiectele vorbesc când au chef. Azi avem chef. Mâine… vedem.
Pe masa din față, un set de pahare făceau „ting-ting” ca un cor.
— Ce frumos! Ce frumos! Ce frumos!
— Nu vă lăsați duși de val, șuieră un pai de bambus, pufnind. Eu sunt Paiul Puiu. Am văzut destule băuturi ca să știu că entuziasmul se evaporă repede.
Roni râse.
— Și terasa… de ce plutește?
Un scaun se aplecă spre el, conspirativ.
— Pentru că a mâncat prea multe noriișori, șopti scaunul.
— Nu-l asculta, bombăni Cati. Adevărul e mai simplu: Terasa plutește fiindcă nu suportă să fie călcată în picioare de… picioare. E sensibilă.
Roni se uită la scândurile de sub lăbuțele lui.
— Înțeleg. Și ce se face aici?
Paharele cântară iar:
— Se testează idei! Se testează idei! Se testează idei!
Roni își ținu bărbia între lăbuțe.
— Atunci… am o idee. O idee cam… moale. Dar cam nebună.
Toate obiectele tăcură. Până și felinarul își opri dansul pentru o secundă, de parcă ar fi ținut ritmul cu urechile lui Roni.
— Vreau să fac… o pernă uriașă din vată de păpădie, spuse Roni. Una care să prindă râsetele și să le țină puțin, ca să nu se împrăștie prea repede. Să sar pe ea și să văd dacă… terasa poate pluti mai sus, dar cu blândețe. Ca un oftat fericit.
Paiul Puiu pufni.
— Râsetele nu se prind. Sunt alunecoase.
— Tocmai de-aia, zise Roni. E un test!
Cati dădu din capac, impresionată.
— Dacă e o idee, regula 2 zice clar: testeaz-o.
Capitolul 3: Vânătoarea de vată de păpădie și alte probleme serioase
Roni își puse în minte o listă. Nu o scrise, fiindcă nu avea creion, dar o ținu ca pe o melodie:
„Păpădie. Vată. Sac. Râsete. Pernă. Sărit. Nu uita să respiri.”
Terasa pluti ușor peste poiană, ca o barcă fără apă. Obiectele se țineau bine: paharele se așezară cuminți, cafetiera își strânse toarta ca pe o curea, iar scaunele își încrucișară picioarele (da, picioarele lor) ca să nu se simtă amețite.
— Direcția: câmpul de păpădii! strigă Roni, ca un căpitan de navă care conduce o… terasă.
Felinarul clipi de două ori, de parcă ar fi fost un semafor entuziast.
Când ajunseră deasupra câmpului, păpădiile arătau ca niște mingi de puf gata de șoptit. Roni coborî pe iarbă cu un salt și începu să adune vată de păpădie într-un sac găsit sub o masă (un sac care, surprinzător, nu vorbea. Probabil era timid).
— Ai grijă, spuse Paiul Puiu, privind de sus. Dacă sufli prea tare, se supără vântul că-i furi meseria.
— Nu suflu, promit, zise Roni. Culeg cu respect.
Roni culegea cu lăbuțele lui rapide, iar vata se lipea de blană, făcându-l să pară un iepure îmbrăcat în norișori.
— Arăt… pufos, remarcă el.
— Arăți ca o prăjitură care a evadat, chicoti Cati.
Problema apărută nu fu vântul. Fu o veveriță… pardon, nu, nu apăru nicio veveriță. În povestea asta nu apar alți locuitori decât cei deja de pe terasă și Roni. Problema era alta: vata de păpădie se încăpățâna să fie… extrem de ușoară. Adică, surpriză, exact asta era.
Roni umplu sacul, îl strânse la gură, îl legă, apoi îl ridică. Sacul părea plin de nimic.
— E plin! anunță Roni.
— Nu pare, bombăni Paiul Puiu. Pare că ții o idee, nu un sac.
— Exact! spuse Roni, fericit. O idee are greutate doar când o încerci.
Pe terasă, întinse vata de păpădie, o amestecă cu frunze moi de mentă uscată (găsite într-o cutie care mirosea a ceai și a mister) și cu câteva fire de iarbă lungă, ca să o lege. Scaunele ajutau ținând marginile, iar paharele făceau „ting-ting” în ritm, ca să nu se plictisească.
— Avem nevoie de… o husă, spuse Roni.
Cati își scutură capacul.
— Avem o față de masă. E puțin pătată de gem, dar gemul e practic artă comestibilă.
Roni zâmbi.
— Perfect. Gemul o să fie semnătura pernei.
În câteva minute, perna uriașă era gata: o plapumă pufosă, rotundă, cu pete roșii ca niște obraji rușinați. Roni o numi, foarte serios:
— Perna Râsetelor.
Paiul Puiu se apropie, suspicios.
— Și acum ce?
Roni își frecă lăbuțele.
— Acum… testăm.
Capitolul 4: Săritura care aproape a convins aerul
Roni puse Perna Râsetelor în mijlocul terasei, ca pe o scenă. Obiectele se adunară în jur: cafetiera, paharele, paiul și scaunele care, în mod clar, voiau să fie în primul rând fără să pară prea nerăbdătoare.
Roni luă avânt. Nu prea mult, fiindcă era un test blând, nu o catapultă.
— Atenție, aerule! Vin cu intenții pașnice! strigă el.
Sări.
Perna îl primi cu un „fooomp” delicios. Roni se afundă până la urechi, apoi ieși la suprafață ca un submarin fericit. Râse. Râse scurt, apoi mai lung, apoi iar scurt, ca o minge care ricosează între două glume.
Și atunci se întâmplă ceva: terasa urcă. Doar un pic, dar clar. Iar felinarul făcu un piruetă de bucurie.
— Ați văzut?! strigă Roni.
Paharele cântară:
— Am văzut! Am văzut! Am văzut!
Cati clocoti, emoționată (deși era goală).
— Funcționează! Râsul e ca aburul. Ridică lucrurile!
Paiul Puiu rămase încruntat… adică, dacă un pai poate fi încruntat.
— Poate e doar curentul.
— Atunci să facem încă un test, zise Roni. Repetiția e mama… umorului!
Sări din nou. „Foomp!” Terasa urcă încă un deget de iepure.
Sări a treia oară. „Foomp!” Terasa urcă încă puțin.
Dar la a patra săritură, Perna Râsetelor scoase un sunet ciudat: „pffft”, ca un balon care își spune părerea.
— Ups, zise Roni, oprindu-se. Am prins prea multe râsete? Sau prea puțină iarbă de legat?
Scaunele se agitară.
— Se destramă! se panicară ele, dar panica lor era mai mult teatrală, ca în piesele amuzante.
— Nu vrem să împrăștiem râsetele peste tot! țipară paharele, de parcă râsetele ar fi fost confetti interzise.
Roni îngenunche lângă pernă. Nu era ruptă de tot, doar se slăbise la cusătura cu gem.
— Avem nevoie de un nod mai bun, zise el. Un nod… care să țină și gluma, și puful.
Paiul Puiu își drese „gâtul” (care era tot el).
— Nod? Asta e specialitatea mea. Sunt făcut să conduc lucrurile dintr-un loc în altul. Pot conduce și un fir.
Cu o seriozitate comică, Paiul Puiu se răsuci pe margine și legă firele de iarbă într-un nod complicat, dar elegant, ca o fundiță de sărbătoare.
— Așa. Dacă râsetele vor să fugă, întâi trebuie să treacă de mine.
Cati aprobă.
— Bravo, Paiule. Ai fost… util. Notează momentul, să nu te sperii mai târziu.
Roni zâmbi.
— Încă un test. Dar cu măsură. Un râs pe rând.
Capitolul 5: Altitudinea de biscuiți și surpriza cu scaunul sensibil
Roni începu să sară mai rar, ca și cum ar fi bătut tactul unei melodii. „Foomp”… pauză… „Foomp”… pauză. Terasa urca încet, lin, ca o frunză care își amintește că știe să planeze.
Jos, poiana se micșora. Păpădiile deveniseră buline, iar poteca lui Roni arăta ca o sfoară aruncată pe iarbă.
— Suntem sus! Suntem sus! cântară paharele, aproape răgușite de entuziasm.
— Înălțimea actuală: doi biscuiți și jumătate, declară un scaun, foarte convins. (Nimeni nu știa cum se măsoară în biscuiți, dar suna corect.)
Roni se opri și se așeză pe pernă, gâfâind fericit.
— Nu vreau să ajungem prea sus. Doar cât să simțim că lumea e… mai ușoară.
Atunci, unul dintre scaune — Scaunul Simi, cel mai sensibil dintre toate — își drese spătarul.
— Roni… dacă tot plutești, ai putea să… nu mai calci pe mine cu gândurile? Eu simt când cineva se îngrijorează.
Roni se uită surprins.
— Eu? Îngrijorat? N-am… decât un pic. Adică, ce se întâmplă dacă terasa rămâne sus și nu mai știe să coboare?
Simi oftă.
— Exact. Gândurile tale sunt ca niște pantofi. Unii sunt comozi, unii sunt cam grei.
Cati își mișcă toarta.
— Putem face un plan. Logica ajută absurdul să nu alunece.
Paiul Puiu aprobă, rar.
— Dacă râsul ridică, atunci… calmul coboară. Așa funcționează multe lucruri: inspir, expir.
Roni își ciuli urechile.
— Deci, dacă vrem să coborâm, trebuie să… nu mai sărim. Și să vorbim încet. Și să lăsăm râsetele să se așeze.
Paharele șoptiră, pentru prima oară fără „ting”.
— Putem… șopti.
Felinarul își micșoră lumina, ca o pleoapă somnoroasă.
Roni își puse lăbuțele pe pernă.
— Atunci ideea mea nebună și dulce are două părți: întâi urci cu râsul, apoi cobori cu liniștea. Ca un leagăn.
Simi păru mulțumit.
— Asta e o idee care nu mă calcă. Asta e o idee care mă mângâie.
Capitolul 6: Coborârea ca o poveste spusă în șoaptă
Roni se întinse pe Perna Râsetelor. Nu mai sări. Doar se legănă ușor, iar urechile lui se mișcau ca două frunze în briză.
— Spuneți ceva liniștitor, șopti el. Ceva… simplu.
Cati șopti:
— O ceașcă goală nu e tristă. E doar pregătită.
Paharele murmurau, ca un cor care învață să fie blând:
— Liniște… liniște… liniște…
Paiul Puiu adăugă:
— Dacă nu te grăbești, nici aerul nu se grăbește.
Terasa începu să coboare, milimetru cu milimetru, ca un balon care își amintește că are o întâlnire cu pământul. Iar pământul, jos, părea că așteaptă politicos.
Roni simți cum râsetele prinse în pernă se așază, se cuibăresc, se transformă în căldură. Perna nu mai făcea „pffft”, ci doar un „hm” mulțumit.
Când terasa ajunse iar la jumătate de metru de iarbă, Roni se ridică încet. Nu sări. Doar păși.
— Am reușit, spuse el, cu voce caldă. Am urcat fără să fugim de lume și am coborât fără să ne pierdem curajul.
Simi scârțâi fericit.
— Și fără să mă calci cu gânduri grele.
Cati clocoti ușor.
— Ideea ta a fost nebună, dar politicoasă.
Paiul Puiu se prefăcu indiferent, dar se vedea că-i place.
— Da, da. Nodul meu a ajutat.
Roni mângâie Perna Râsetelor, cu petele ei de gem ca niște amintiri dulci.
— Cred că o să o păstrăm aici. Când cineva are nevoie să urce puțin… sau să coboare încet.
Felinarul clipi, iar lumina lui se așeză peste scânduri ca o pătură subțire.
Roni coborî de pe terasă și se uită înapoi. Terasa plutea, dar mai aproape de iarbă, ca și cum ar fi ales să fie curajoasă și modestă în același timp.
— Ne vedem, terasă, șopti Roni.
Scândurile scârțâiră, blând:
— Oricând ai o idee.
Roni plecă pe potecă, cu pași ușori. În urechi îi rămase o melodie mică: „Foomp… liniște… foomp… liniște…” și, undeva în piept, un râs prins frumos, care nu se grăbea nicăieri.
