Capitolul 1: Barca din butoaie și provocarea „imposibilă”
Pe malul lacului, între stuf și pietre lucioase, Mara își flutura șapca roșie ca pe un steag de pirat. Era genul de fată care vorbea cu pescărușii de parcă ar fi fost colegi de clasă și care râdea înainte să spună gluma, doar ca să fie sigură că lumea e pregătită.
— Te-ai gândit vreodată, Ruxi, că noi avem o navă… și nu o folosim la maxim? întrebă ea, arătând spre barca lor de fortune: două butoaie albastre legate cu frânghii, o scândură groasă deasupra și o vâslă făcută dintr-o lopată veche.
Ruxandra, zisă Ruxi, își ridică o sprânceană. Avea părul prins într-un coc care arăta ca un melc serios și privirea unui detectiv care miroase mistere.
— O folosim la maxim. Aseară aproape am intrat în rațe. Asta se pune, spuse ea.
În clipa aceea, de pe pontonul mic al taberei de vară, apăru domnul Bădescu, supraveghetorul, cu un carnețel în mână și un aer de „astăzi pun reguli noi”.
— Atenție, exploratoarelor! Anunț oficial: s-a organizat „Șirul de Provocări Imposibile”! Cine trece toate probele primește Insigna Curajului… și dreptul de a da nume clopoțelului din curte. Pentru totdeauna.
Mara își lăsă gura căscată.
— Să dau eu nume clopoțelului? Eu? O să-l cheme „Ding-Dong-Împăratul”! șopti ea cu reverență imaginară.
Ruxi își puse mâinile în șold.
— Ce probe?
Domnul Bădescu le arătă o listă. Erau patru rânduri scrise cu markerul, ca și cum markerul ar fi avut emoții.
1) „Treci lacul fără să stropești pe nimeni.”
2) „Recuperează steagul de pe Insula Năpârcilor (care, apropo, NU are năpârci, doar urzici).”
3) „Vorbește cu Păstrăvul-Șef (cel mai mare pește) și convinge-l să nu mai fure cârlige.”
4) „Adu înapoi Clopoțelul Pierdut din stufăriș. Se aude, dar nu se vede.”
Mara ridică degetul ca la școală.
— Domnule, dacă nu se vede, cum îl găsim?
— Imposibil, nu? zise domnul Bădescu și plecă zâmbind misterios.
Mara și Ruxi se priviră. Vântul le ciufuli părul, iar barca din butoaie scârțâi ca un animal de lemn.
— Eu zic să ne înscriem, spuse Mara. Și să nu uităm regula mea: când e greu, râzi. Când e foarte greu, râzi mai tare.
Ruxi oftă, dar zâmbi.
— Bine. Dar dacă ne răsturnăm, râzi pe burtă, să nu înghiți apă.
Capitolul 2: Traversarea fără stropi și vâsla diplomatică
Prima probă părea simplă până când au văzut publicul: copiii din tabără stăteau pe ponton și țineau în mâini pahare cu suc. Nu ca să bea, ci ca să observe stropii. Unii aveau chiar și șervețele, ca și cum urmau să evalueze o pisică udă.
— „Fără să stropești pe nimeni”… șopti Ruxi. Asta e o capcană. Lacul stropește singur.
Mara își legă șireturile cu o seriozitate teatrală.
— Atunci îl convingem să fie politicos.
Au urcat pe barca din butoaie. Mara ținea vâsla-lopată ca pe un microfon.
— Bună ziua, apă! Azi te rugăm frumos să stai cuminte! spuse ea, făcând o plecăciune.
Ruxi își ascunse râsul în pumn.
— Strategia ta… e să vorbești cu lacul.
— Nu. Strategia mea e să vorbesc cu mine, ca să nu mă panichez.
Au pornit încet. Mara vâslea atât de delicat, încât părea că mângâie lacul. Barca înainta ca un melc hotărât, dar fără valuri.
— Mai repede, Mara! șuieră cineva de pe ponton.
Mara ridică vâsla și făcu un gest ca o regină.
— Răbdarea e un motor silențios!
Ruxi, care era mai practică, scoase din buzunar o bucată de burete găsită în barcă și o puse la margine, ca o barieră moale.
— Dacă vine un val, îl îmbrățișează buretele, explică ea.
Pe la mijlocul lacului, un pește sări brusc, făcând un „plosc!” spectaculos. Un val mic se îndreptă spre ponton.
Mara își încordă fața.
— Nu! Nu acum! îi porunci valului, de parcă valul avea urechi.
Ruxi întinse buretele, iar Mara schimbă ritmul vâslelor: două mișcări scurte, apoi pauză, apoi încă una, ca un metronom.
Valul se liniști, se domoli, se transformă într-un fâșâit timid și… nimeni nu fu stropit. Copiii de pe ponton rămaseră cu șervețelele nefolosite, dezamăgiți și impresionați.
Domnul Bădescu notă ceva și mormăi:
— Ei, asta chiar a fost… enervant de elegant.
Mara făcu o piruetă mică pe scândură (care scârțâi amenințător) și se opri imediat.
— Observație: piruetele sunt pentru uscat.
Capitolul 3: Insula Urzicilor și „armura” din prosop
A doua probă: steagul de pe Insula Năpârcilor. Insula era, de fapt, o bucățică de pământ cu un copac strâmb și urzici cât să-ți dea lecții de dans.
— Nu există năpârci, dar urzici? mulțumim pentru sinceritate, bombăni Ruxi.
Mara își frecă palmele.
— Provocare imposibilă? Mai degrabă… provocare înțepătoare.
Au tras barca la malul insulei. Steagul era legat de o creangă, la doi metri înălțime, ca și cum cineva ar fi vrut să-l pună „unde nu ajunge bunul simț”.
Ruxi analiză terenul.
— Dacă intrăm direct, ne mănâncă urzicile de vii. Nu chiar, dar o să ne scărpinăm până la toamnă.
Mara își aminti de ceva și își căută în rucsac. Scoase un prosop mare, cu dinozauri verzi.
— Armură! declară ea. Dinozaurii nu se tem de urzici.
Ruxi își puse mâna pe frunte.
— Mara, dinozaurii au dispărut.
— Da, dar prosopul meu e încă aici. Înseamnă că e mai puternic.
Au întins prosopul ca pe un covor și au pășit pe el, trăgându-l înainte, centimetru cu centimetru. Urzicile loveau prosopul, dar prosopul… nu zicea nimic, ca un cavaler mut.
— Ne mișcăm încet, spuse Ruxi. Nu e cursă de viteză.
Mara făcu o grimasă către urzici.
— Vă rog să nu vă supărați, trecem doar în vizită!
Când au ajuns sub copac, steagul era încă prea sus. Mara își încordă gâtul.
— Pot să mă cațăr.
— Nu. Scândura din barcă e mai sigură decât copacul ăsta strâmb, zise Ruxi.
Ruxi se întoarse spre barcă și aduse vâsla-lopată. O sprijini de copac, ca un fel de braț lung. Mara urcă pe prosop, apoi pe vâslă, cu o atenție exagerată, ca și cum ar fi mers pe o sfoară invizibilă.
— Dacă pic, să spui că am făcut asta intenționat, șopti Mara.
— Nu. Dacă pici, o să spun că ai exersat răbdarea pe verticală, răspunse Ruxi.
Mara apucă steagul și îl trase. În momentul acela, nodul se desfăcu brusc și steagul îi căzu pe cap, acoperindu-i fața.
— Am fost atacată de o cârpă! strigă ea, bâjbâind.
Ruxi izbucni în râs și o ajută să-l scoată.
Au plecat de pe insulă tot pe „covorul” lor, încet, fără panică, iar urzicile rămăseseră în urmă, ofuscate că nu-și făcuseră numărul.
Capitolul 4: Păstrăvul-Șef și negocierea cu biscuiți
A treia probă era preferata lui Ruxi doar pentru că suna complet absurd.
— „Vorbește cu Păstrăvul-Șef”… repetă ea. Mara, tu chiar o să vorbești cu un pește?
Mara își puse un deget la buze, ca un agent secret.
— Nu „vorbesc cu un pește”. Conduc o întâlnire diplomatică subacvatică.
Pe lac, circula o legendă: un păstrăv mare fura cârligele pescarilor. Domnul Bădescu zicea că e „Păstrăvul-Șef” și că are „atitudine”.
Au vâslit până într-o zonă mai adâncă, unde apa era verde-închis, ca o sticlă groasă. Mara scoase din rucsac o pungă de biscuiți simpli.
— Momeală? întrebă Ruxi.
— Nu. Cadou. Când vrei ceva, nu începi cu ceartă.
Ruxi aprobă, surprinsă.
— Asta sună matur.
Mara se aplecă peste marginea bărcii și vorbi în apă:
— Domnule Păstrăv-Șef! Avem o propunere! Biscuiți în schimbul cârligelor! Și promitem să nu mai spunem că ai mustăți, chiar dacă… poate ai!
Nimic. Doar cercuri mici pe apă.
Ruxi își drese vocea, serioasă, de parcă ar fi citit un comunicat:
— Stimate Păstrăv, dacă ne ajuți, pescarii vor folosi cârlige mai mici și mai puțin strălucitoare. E mai bine pentru toată lumea.
Mara șopti:
— Uau. Tu negociezi cu logică.
— Cineva trebuie, șopti Ruxi.
Au aruncat un biscuite. Apoi încă unul. Apoi au așteptat. Așteptarea era partea grea: barca se legăna ușor, vântul le făcea urechile reci, iar tăcerea părea să facă glume pe seama lor.
— Răbdare, își aminti Mara cu voce tare. Răbdare.
Deodată, sub apă, se văzu o umbră lungă. Apoi un „plosc!” discret. Un bot lucios apărut la suprafață, fix lângă barcă, atât de aproape încât Mara își ținu respirația.
— Bună… ziua, șopti ea, ca și cum păstrăvul putea fi speriat de politețe.
Păstrăvul-Șef era mare, cu ochi rotunzi și o expresie de „am auzit tot”.
Ruxi arătă spre o cutie mică de plastic legată de frânghie.
— Avem o cutie. Dacă ne aduci cârligele furate, le punem aici și le ducem pescarilor. Tu primești biscuiți. Fără supărare. Fără scandal.
Mara adăugă repede:
— Și, ca bonus, te declarăm „cel mai elegant pește”. Oficial. Eu semnez.
Păstrăvul se scufundă. Au așteptat iar. Mara își numără în gând până la o sută, încercând să nu se foiască. La șaptezeci și trei, apa se agită ușor, iar în cutie căzură… două cârlige ruginite și un inel de la o cheie.
— Uau! șopti Ruxi. Chiar funcționează.
— Diplomatia cu biscuiți, zise Mara, mândră.
Au aruncat biscuiți în apă. Păstrăvul se întoarse, mai calm, ca un șef care acceptă în sfârșit contractul.
— Cred că ne-a înțeles, spuse Ruxi.
— Sau îi place gustarea. Oricum, e o victorie pașnică, zise Mara. Noi alegem calea cea mai blândă.
Capitolul 5: Clopoțelul invizibil și orchestra din stuf
Ultima probă părea cea mai ciudată: clopoțelul pierdut în stufăriș. Se auzea din când în când, un „cling-cling” subțire, ca râsul unui spiriduș.
Au vâslit spre stuf. Tulpinile înalte foșneau, iar barca lor scârțâia ca o ușă de castel.
— Dacă e invizibil, poate e… sub apă? întrebă Ruxi.
— Sau e doar foarte timid, zise Mara. Știi, genul care sună, dar nu vrea să fie găsit.
Au intrat încet printre stuf. Sunetul clopoțelului apărea, dispărea, apărea iar, mereu puțin mai în stânga sau puțin mai în dreapta, ca și cum cineva îl muta.
Mara își lipi urechea de aer, exagerat.
— Aha! E acolo!
Ruxi o opri.
— Nu te arunca. Dacă ne agităm, stuful se mișcă, sunetul se răspândește și nu mai știm de unde vine. Trebuie… răbdare.
Mara făcu o față de „vai, încă un cuvânt cu R”.
— Bine. Răbdare. Dar am voie să fiu dramatic în timp ce sunt răbdătoare?
— Da, dar încet, zise Ruxi.
Au inventat o metodă: Mara bătea ușor cu vâsla în scândură: „toc-toc… pauză… toc”. Ruxi asculta între bătăi, ca un sonar.
— Când lovim, sunetul nostru se aude. Când ne oprim, auzim clopoțelul mai bine, explică Ruxi.
— Suntem o orchestră de detectivi, zise Mara.
Au avansat așa, pas cu pas, oprire cu oprire. Din stuf, o broscuță țâșni și ateriză în barcă, direct pe prosopul cu dinozauri.
Mara țipă încet, adică făcu un „hâ!” scurt.
— Intrus verde!
Broscuța se uită la ele, apoi la lac, apoi… sări din nou, lăsând în urmă o picătură fix pe nasul Marei.
— Hei! protestă Mara. Am trecut proba fără stropi, și acum primesc strop bonus?
Ruxi râse înfundat.
— Nu se pune. Nu era public.
Clopoțelul sună iar, foarte aproape. „Cling!” ca un fir de argint.
— Oprește! șopti Ruxi.
Barca se opri. Stuful se legăna încet. Mara își ținu respirația, de parcă respirația ar fi speriat clopoțelul.
Ruxi arătă spre o tulpină îndoită. Atârna ceva mic, prins într-un nod de iarbă: clopoțelul, acoperit cu frunze, de aceea „nu se vedea”.
Mara întinse mâna, dar se opri.
— Dacă trag repede, se rupe tulpina și cade în apă.
Ruxi dădu din cap.
— Încet. Cu răbdare.
Mara scoase vârful prosopului și îl înfășură ușor în jurul clopoțelului, ca o mănușă. Apoi îl desprinse cu mișcări mici, ca și cum dezlipea un autocolant prețios.
Clopoțelul ieși la lumină și sună fericit, de parcă aplauda.
— L-am prins! șopti Mara triumfătoare. Și n-am smuls nimic! Uite ce blândă sunt!
— Uneori blândețea e cea mai deșteaptă forță, spuse Ruxi.
Mara clipi.
— Ai devenit filosof.
— Doar puțin. Dar să nu spui nimănui.
Capitolul 6: Insigna, clopoțelul și „o să vedem mâine”
Au ieșit din stufăriș ca două eroine cam șifonate, dar foarte mulțumite. Pe ponton, copiii se îngrămădiră, iar domnul Bădescu își puse ochelarii, de parcă urma să verifice un truc.
Mara puse clopoțelul pe masă. Ruxi puse cutia cu cârligele. Steagul îl flutură Mara deasupra capului, dar nu prea tare, ca să nu lovească pe cineva din greșeală.
— Ați trecut toate probele, zise domnul Bădescu, aparent supărat că imposibilul a devenit posibil. Cum ați reușit?
Mara își drese vocea.
— Secret profesional. Dar include un prosop cu dinozauri, biscuiți și o relație de respect cu valurile.
Ruxi completă:
— Și multă răbdare. Fără grabă, fără panică. Când ne-am oprit și am ascultat, soluția a apărut.
Domnul Bădescu le înmână o insignă mică, lucioasă, pe care scria „Curaj”. Apoi ridică clopoțelul recuperat și îl agită: „Ding!”
— Acum aveți dreptul să-i dați nume clopoțelului.
Mara inspiră adânc, pregătită pentru „Ding-Dong-Împăratul”, dar se uită la Ruxi, care își ținea zâmbetul în colțul gurii, și se gândi la cum au mers încet prin stuf, cum au așteptat păstrăvul fără să se enerveze, cum au trecut lacul ca o șoaptă.
— Îl cheamă „Mâine”, spuse Mara.
Toți rămaseră o secundă tăcuți.
— „Mâine”? repetă domnul Bădescu.
Ruxi râse.
— Ca să ne amintim că nu trebuie să le facem pe toate azi. Unele lucruri se rezolvă cu răbdare. Adică… o să vedem mâine.
Mara ridică insigna și făcu o plecăciune exagerată către clopoțel.
— Exact. O să vedem mâine, domnule Clopoțel.
Și, în timp ce soarele cobora peste lac și barca din butoaie scârțâia mulțumită la mal, cele două prietene își strânseră rucsacurile fără grabă, ca și cum timpul era un prieten bun care nu se supără dacă îl lași să te ajungă din urmă.
— Mâine mai inventăm o provocare? întrebă Mara.
Ruxi își puse cocul la loc și privi apa liniștită.
— Da. Dar azi… e suficient. O să vedem mâine.
