Capitolul 1: Panoul cu „Imposibil”
În sala de sport „Mușchi și Moustăți”, unde toate aparatele scârțâiau ca niște uși de frigider supărate, Radu Ratonul își făcea încălzirea: trei genuflexiuni, două căscături și o privire foarte serioasă către oglindă.
— Azi sunt… de neoprit, a declarat el, de parcă ar fi fost un tren micuț cu brânză.
Chiar atunci, a apărut Anica Pisica, antrenoarea. Avea un fluier la gât și un carnet plin de note și desene cu pești (nimeni nu știa de ce).
— Radu, avem o problemă. Știi Panoul Provocărilor?
Pe perete, un panou mare din plută purta bilețele colorate: „Sari peste frânghia care se încurcă singură”, „Fă zece flotări fără să-ți alunece coada”, „Adu prosopul din vestiarul interzis”.
În mijloc trona un bilețel negru, scris cu litere mari:
„PROBA IMPOSIBILĂ: URCĂ PE PERETELE LUCIOȘILOR. FĂRĂ GHEARE. FĂRĂ TRUCURI.”
Radu a clipit.
— Fără trucuri? Asta e ca și cum ai cere unei rațe să înoate fără apă.
— Exact, a zis Anica, încercând să pară calmă, dar mustățile îi tremurau de râs. Toți au încercat. Nimeni n-a reușit. Peretele e neted ca o felie de pepene.
În spatele lor, Gogu Gorila, campionul sălii, își umfla pieptul.
— Imposibil? Pff. Imposibil e doar un cuvânt pentru cei care nu au… biceps.
Și a arătat bicepsul, care arăta înapoi la el, de parcă se admira și el.
Radu și-a încleștat lăbuțele.
— Îl urc eu. Dar… în stilul meu.
— Care stil? a întrebat Anica.
— Stilul „mă descurc cumva, dar cu eleganță… și probabil cu o găleată”, a zis Radu.
Capitolul 2: Peretele Lucioșilor mușcă din orgoliu
Peretele Lucioșilor stătea în capătul sălii, strălucind sub lumini. Părea că cineva îl lăcuise cu supă de alunecare.
Radu s-a apropiat, a atins cu un deget și a zis:
— Aha. Deci ești genul care nu se împrietenește ușor.
— Hai, curajosule! a strigat Gogu, ronțăind o banană ca pe un microfon.
Radu a făcut primul test la scară mică. A lipit pe perete o ventuză de la un suport de săpun găsit pe jos.
— Dacă merge cu asta, îmi iau și o cadă, a mormăit.
A tras de ventuză. Ventuza a scos un sunet trist: „plop”, apoi a zburat și i s-a lipit de frunte.
— Acum arăți ca un… semn de exclamare, a chicotit Anica.
Radu a încercat să urce direct: o lăbuță sus, cealaltă sus, un pas… și hop! a alunecat atât de repede încât a ajuns jos înainte să se sperie.
— Peretele ăsta are talent, a zis el, ștergându-și blana. Talent la făcut rău orgoliului.
Gogu a încercat și el. A alergat, a sărit, a prins peretele cu palmele… și a alunecat ca o clătită.
— Eu… doar verificam dacă e… curat, a bolborosit el, cu demnitatea ușor șifonată.
Radu s-a uitat la perete, apoi la oglindă, apoi la coada lui.
— Bine. Dacă nu pot să-l urc ca o capră, îl urc ca un… raton inventiv.
Capitolul 3: Planul cu scotch, săpun și o idee care scârțâie
Radu a ținut o mică ședință în jurul unei bănci, ca un director de companie… dar cu mai multe firimituri.
— Am nevoie de echipă. Și de lucruri lipicioase. Mult lipicioase.
Anica a ridicat o sprânceană.
— Ți-am zis: „fără trucuri”.
— Nu fac trucuri, fac… soluții creative, a spus Radu. Trucurile sunt când scoți un porumbel din pălărie. Eu scot o idee dintr-un prosop.
Din colț a apărut Mia Maimuța, responsabilă cu muzica sălii, care schimba mereu playlistul de la „rock” la „sunete de ploaie”.
— Ce faci, Radu? Vrei să cucerești peretele?
— Vreau să-l fac să mă respecte, a zis el.
Radu a testat iar la scară mică. A lipit pe o palmă o bucată de bandă adezivă, pe cealaltă… altă bucată.
— Dacă mă ține, urc. Dacă nu… mă fac tapet, a zis el.
A atins peretele. S-a lipit. Ochii i s-au mărit.
— Hopa!
A încercat să ridice mâna. N-a reușit. A tras, a smucit, a scos un zgomot ca un burduf:
— Hrrrnnng!
A reușit să-și desprindă mâna… împreună cu o șuviță de blană și cu toată demnitatea.
— Asta e o problemă… adezivă, a comentat Anica.
Mia a râs.
— Ai nevoie de ceva care prinde, dar nu te mănâncă.
Radu s-a scărpinat pe cap.
— Exact! Vreau să ader, nu să mă transform în scai.
Atunci a văzut lângă vestiar o găleată cu praf de cretă pentru lăbuțe, folosită la aparatului de tracțiuni.
— Cretă! a strigat el. Peretele e lucios. Eu devin… anti-lucios.
Gogu a dat ochii peste cap.
— Serios? Cretă? Ce urmează, să-l convingi cu poezii?
— Poeziile sunt pentru perete sentimental. Ăsta e perete încăpățânat, a zis Radu și a început să planifice.
Capitolul 4: Operațiunea „Până și peretele strănută”
Radu a cerut voie să facă o probă „în miniatură”. Anica a fost de acord, dar a scos fluierul.
— Dacă văd că devine periculos, fluier. Dacă devine prea amuzant… fluier și mai tare.
Radu a adus un panou mic, tot lucios, folosit la „alunecarea artistică”. L-a sprijinit de perete.
— Test pe scară mică: dacă pot urca jumătate de metru fără să devin covoraș, avem șanse.
Și-a pudrat lăbuțele cu cretă. Apoi, ca să fie și mai „științific”, a pus pe tălpi niște șosete vechi de la un bursuc, găurite fix unde trebuie.
— De ce șosete? a întrebat Mia.
— Pentru că arată profesionist. Și pentru că bursucii au standarde înalte la găuri, a zis Radu.
A prins panoul cu o lăbuță, apoi cu cealaltă. Cretă pe luciu: „scrrrt”.
— Uau, ține! a șoptit el.
A urcat încet, ca un raton care încearcă să fure prăjituri fără să scârțâie podeaua. Un pas, încă unul… și ajuns la jumătate.
Gogu a făcut ochii mari.
— Nu se poate. Peretele… cooperează?
Atunci, cineva a strănutat. Era Tudor Țapul, care tocmai scutura un sac de cretă.
— Hapciu!
Un nor alb s-a ridicat ca o fantomă de făină și s-a așezat pe panou, pe perete, pe nasul lui Gogu și pe mustățile Anicăi.
Anica a încercat să spună ceva, dar a ieșit:
— Pfff… pfff… pfff…
Mustățile i-au tremurat și a râs, în ciuda ei.
Radu, cocoțat, a zis:
— Perfect! Peretele are acum o pătură de cretă. Se simte… mai puțin lucios și mai mult… ca o tablă la școală!
— Ai transformat „imposibilul” în „scrie cu cretă”, a zis Mia.
Radu a coborât cu grijă și a făcut o reverență.
— Nu e truc. E… praf strategic.
Capitolul 5: Marea urcare și banana trădătoare
— Bine, a spus Anica, încă albă pe bot. Ai un plan. Dar peretele adevărat e mai înalt.
Radu a înghițit în sec. Peretele părea acum și mai mare, ca un bloc de gheață care se dădea mare.
— Atunci facem varianta completă. Dar fără să transformăm sala în brutărie, te rog, a adăugat Anica, privind sacii de cretă.
Echipa s-a mișcat ca într-o misiune secretă: Mia regla ventilatorul să sufle ușor spre perete, Tudor ținea sacul de cretă, iar Radu avea o perie mare.
— Ventilatorul? a întrebat Gogu, suspicios.
— Nu e truc. E… management de vânt intern, a spus Radu.
Au pudrat peretele cu un strat subțire, ca o ninsoare cuminte. Radu și-a pudrat lăbuțele, și-a strâns șosetele-bursuc și a privit în sus.
— Dacă ajung sus, vreau o medalie. Sau măcar o prăjitură, a zis el.
— Ai o morcov-prăjitură în bufet, a zis Anica. Dar numai dacă nu o mănânci pe drum.
Radu a început. Prindere, pas, prindere, pas. Se auzea „scrrt-scrrt”, ca un creion pe hârtie.
La jumătate, Gogu, emoționat, a ridicat banana ca să aplaude… și banana i-a scăpat.
Banana a zburat în arc și a aterizat fix pe una dintre micile platforme de odihnă de pe perete, ca o capcană galbenă.
— Ups, a zis Gogu, prea târziu.
Radu a ajuns la platformă, a pus lăbuța… și a simțit ceva moale.
— Oh nu. Peretele a început să… producă fructe?
A alunecat un centimetru, apoi s-a oprit.
— Radu! a strigat Mia. Ține-te!
Radu și-a lipit burta de perete, ca o ventuză vie, și a șoptit:
— Nu o să fiu învins de o banană. Sunt raton, nu desen animat!
A scos din buzunar o agrafă uriașă (nimeni nu știa de ce avea). A folosit-o ca să împingă banana deoparte.
Banana a căzut jos. Gogu a prins-o în brațe, ca pe un trofeu rușinos.
— Îmi pare rău… a murmurat el.
— E ok, a zis Radu, gâfâind. Data viitoare, aplaudă cu… aer.
Capitolul 6: Vârful, aplauzele și un vânt ușor
Ultimii metri au fost cei mai grei. Cretă era, dar brațele lui Radu tremurau ca niște bețe de tobe.
— Încă două prize! a strigat Anica, de data asta fără să mai pară strictă. Doar entuziasmată.
Radu a rânjit.
— Dacă ajung sus, jur că fac încălzirea fără căscături… măcar o zi!
A urcat încă un pas. Șosetele-bursuc scârțâiau, coada lui se legăna ca un metronom, iar ochii îi urmăreau marginea de sus.
— Hai! Hai! Hai! a început sala să cânte, în ritm.
Radu a întins lăbuța, a prins marginea și s-a tras cu un ultim efort. A ajuns sus și s-a întins pe platformă, ca o clătită fericită.
— Am… reușit… a zis el, cu fața lipită de podea. Dacă mă ridic acum, s-ar putea să mă răzgândesc.
Jos, Gogu a ridicat ambele brațe.
— Respect, Radu! Și… îmi cer scuze în numele bananei.
Anica a fluierat scurt, apoi a spus:
— Provocarea „Imposibilă” e, oficial, posibilă. Dar doar cu audă… aud… cum îi zice?
— Audace, a completat Mia, dând din cap.
— Exact: audățeală! a zis Anica, și toți au râs.
Radu a coborât cu grijă, iar când a pus lăbuțele pe podea, a simțit ceva plăcut: ventilatorul, acum setat pe treapta mică, trimitea un vânt ușor prin sală. Fâșâia pe lângă urechi și răcorea creta de pe blană.
Radu a inspirat.
— Mmm. Miros de victorie… și un pic de praf.
Anica i-a întins o morcov-prăjitură.
— Ai demonstrat că „imposibil” e doar un bilețel pe un panou.
Radu a mușcat și a spus cu gura plină:
— Și că uneori, ca să urci un perete, nu ai nevoie de gheare. Ai nevoie de curaj, de o agrafă… și de prieteni care strănută la momentul potrivit.
Vântul ușor a mai trecut o dată prin sală, făcând panoul provocărilor să foșnească. Bilețelul negru s-a desprins încet și a căzut pe jos, ca și cum ar fi renunțat singur.
Radu l-a ridicat și a scris peste el, cu creta:
„PROBA IMPOSIBILĂ: SĂ NU ÎNCERCI.”
Apoi a clipit spre perete.
— Ne vedem mâine, Luciosule. Dar să știi: am prăjituri și idei. Și ambele sunt periculoase.
