Capitolul 1: Ghidușul de la ușă
Matei, băiețelul de șase ani cu un zâmbet mare cât o felie de pepene, trăia într-un orășel plin de nori pufoși, cu trotuare verzi și case care mai clipeau din ferestre. Într-o dimineață, când Matei încă își freca ochii somnoroși și molfăia biscuiți cu lapte, a auzit un ciocănit ciudat la ușă. Cioc-cioc-cioc!
— Cine e? a întrebat Matei, strecurându-se tiptil spre ușă.
Dintr-o dată, ușa s-a deschis singură, ușurel, și pe prag a apărut un brotăcel mov cu pălărie galbenă. Brotăcelul avea ochii bulbucați și urechi rotunde ca dopurile de sticlă.
— Bună, eu sunt Pampelici! a spus brotăcelul și a făcut o plecăciune care i-a căzut pălăria.
Matei s-a uitat la Pampelici și i-a șoptit uimit:
— Tu vorbești? Un brotăcel care vorbește!
Pampelici a sărit de două ori rotund și a chicotit:
— Da, vorbesc, râd, dansez și chiar știu să calc pe nori dacă mă grăbesc!
Matei s-a aplecat curios:
— Și de ce ai venit aici?
— Am nevoie de un erou curajos! a spus Pampelici, trăgându-și pălăria galbenă pe ochi. Trebuie să găsesc o Făclie fermecată pierdută în Pădurea Murdărică. Fără ea, toți monștrii-pufuleți vor merge la somn murdari pe lăbuțe!
Matei a făcut ochii mari:
— Pădurea Murdărică? Făclie fermecată? Monștri-pufuleți murdari? Sună... sună delicios de amuzant!
Pampelici a dat din umeri:
— Haha! E o pădure unde totul e plin de noroi, bezele lipicioase și frunze care strănută. Dar nu-i periculos, doar... foarte lipicios!
Matei s-a înveselit:
— Îmi iau cizmele de cauciuc! Hai, Pampelici, pornim în aventura cea lipicioasă?
— Pornim! a sărit Pampelici. Dar, să ai grijă: dacă vezi un păianjen cu mustață verde, să nu-l gâdili pe burtică! Devine tare gâdilat și... și strănută clătite!
Matei a râs cu gura până la urechi. Ce zi ciudată și comică se anunța!
Capitolul 2: În Pădurea Murdărică
Matei și Pampelici au mers, au topăit și au sărit pe lângă case, pe lângă garduri zâmbitoare și peste un mic iaz care plutea pe cer. În curând au ajuns la Pădurea Murdărică. Era o pădure cu copaci care aveau frunze ca niște mături prăfuite, crengi ca niște bețișoare de marshmallow, și noroiul sclipea de parcă ar fi fost ciocolată topită.
— Oooo, uite un copac-cu-ciorapi! a strigat Matei. Copacul avea ciorapi roșii și galbeni atârnați pe crenguțe.
Pampelici a dat din palme și a spus:
— În pădurea asta toți copacii poartă ciorapi! Le place să țopăie în noroi, dar nu vor să se murdărească pe tălpi.
Matei a chicotit:
— Pot să iau și eu o pereche?
— Sigur! Dar ai grijă, ciorapii cu buline te gâdilă la mers!
Matei și-a tras rapid niște ciorapi cu buline albe și, hihi, a început să râdă și să sară ca un iepuraș. Pampelici sărea și el, și împreună făceau gălăgie în pădure, așa că dintr-o frunză uriașă a apărut un motan portocaliu cu coadă albastră.
— Sssalut, drumeți! Sunt Motanul-Murmurici! De ce hoinăriți pe aici? Vreți să gustați supă de noroi cu bezele?
Matei s-a strâmbat:
— Mmmm, mulțumesc, dar nu! Căutăm Făclia fermecată. Ai văzut-o?
Motanul-Murmurici și-a făcut mustățile roșii ca două sfori și a mormăit:
— Da, am văzut-o! E păzită de o bufniță cu ochelari. Dar aveți grijă! Ca să ajungeți la ea, trebuie să treceți de Râul Balonilor de Săpun și să scoateți limba la un pitic morocănos.
Matei și Pampelici și-au privit ciorapii:
— Putem noi să facem asta! a zis Matei.
— Cu siguranță, putem! a chițăit Pampelici.
Așa că au pornit mai departe, râzând și sărind. Au ajuns la Râul Balonilor de Săpun, unde baloane uriașe pluteau peste apă.
— Cum trecem? a întrebat Matei.
Pampelici a spus:
— Simplu, sari pe baloane! Dar atenție, baloanele roz gâdilă la tălpi!
Matei a sărit pe un balon roz și a râs, și a sărit pe un balon albastru și iar a râs, până a trecut râul. Pampelici s-a rostogolit pe un balon portocaliu și a strigat:
— Eu zbor! Eu plutesc ca o clătită!
Dincolo de râu îi aștepta un pitic morocănos, cu o pălărie mare și verde, și cu nasul lung ca o banană.
— Hm! Cine sunteți voi? De ce faceți atâta gălăgie?
Matei a zâmbit larg:
— Suntem Matei și Pampelici! Putem să-i scoatem limba piticului morocănos!
Pampelici a spus încet:
— Matei, scoate limba! Repede!
Matei a scos limba. Pampelici a scos limba. Piticul morocănos i-a privit și... a râs cu poftă și și-a scos și el limba.
— Ha! Hai, treceți! Le-ați făcut pe plac mustăților mele, a spus piticul și le-a făcut cu mâna.
Capitolul 3: Bufnița cu Ochelari și Făclia Fermecată
Matei și Pampelici au ajuns într-o poieniță unde stătea Bufnița cu Ochelari. Era o bufniță cu pene roz, ochelari rotunzi ca niște cerculețe de bomboane și aripi ca umbrelele de soare.
— Bună ziua, Bufniță cu Ochelari! a strigat Matei.
Bufnița s-a uitat la ei prin ochelari:
— Bună ziua, drumeți curajoși și veseli! Ce doriți în poienița mea de pene pufoase?
Pampelici a făcut o plecăciune și a spus politicos:
— Bufniță, avem nevoie de Făclia fermecată pentru ca monștrii-pufuleți să poată să-și spele lăbuțele înainte de culcare!
Bufnița a spus:
— Ouuu... Făclia e aici, dar cine o vrea trebuie să-mi spună o poveste comică! Îmi place să râd înainte de somn.
Matei s-a gândit repede. S-a uitat la Pampelici și a început:
— A fost odată un șoricel care voia să zboare. Și-a legat două baloane de urechi, dar a zburat doar urechile!
Bufnița a râs, râs, s-a rostogolit, a dat din aripi și a spus:
— E cea mai comică poveste! Ați câștigat Făclia fermecată!
A scos Făclia fermecată de după o tufă de bezele și a întins-o lui Matei. Făclia era colorată, cu steluțe și sclipici care picura peste tot.
— Vă mulțumim, Bufniță cu Ochelari! a spus Matei.
— Să aveți grijă pe drum, să nu vă împiedicați de pufuleți veseli!
Capitolul 4: Întoarcerea acasă și Baia Monștrilor-Pufuleți
Matei și Pampelici s-au grăbit înapoi printre copaci cu ciorapi, peste râul cu baloane, pe lângă piticul morocănos (care acum făcea baloane din gumă), și au ajuns acasă, la Prispa Monștrilor-Pufuleți.
Aici erau o mulțime de monștri moi și colorați, unii cu urechi lunguțe, alții cu nasuri bulboase, toți râdeau și săreau într-un lighean plin de săpun și apă colorată.
— Matei, ai adus Făclia! a strigat un monstru mov cu cinci degete pe fiecare picior.
— Da! a spus Matei. Să aprindem Făclia!
Pampelici a luminat Făclia, și din vârful ei a ieșit un norișor pufos care a făcut bule de săpun parfumate.
— Bulele acestea spală orice lăbuță, moț și coadă fără să doară!
Monștrii-pufuleți au sărit pe rând sub bulă și au început să râdă:
— Mă gâdilă! Ha-ha-ha!
— Săpunul e roz! Săpunul face muci de melc! Ha-ha-ha!
— Eu vreau două bule, una pe coadă și una pe burtică!
Curând, toți monștrii erau curați și zâmbitori, gata de somn. Pampelici a spus fericit:
— Matei, ai fost un erou adevărat! Monștrii-pufuleți nu s-au mai dus niciodată la culcare cu lăbuțele murdare.
Matei a spus vesel:
— Asta a fost cea mai haioasă aventură! Aș merge oricând din nou, chiar și cu ciorapi cu buline care gâdilă!
Pampelici a dat din pălărie și a spus:
— Când vrei o aventură comică, bate în ușă de trei ori și spune „Cioc-cioc-ciorapi!”
Matei a râs, Pampelici a râs, și toți monștrii-pufuleți au râs:
— Cioc-cioc-ciorapi! Cioc-cioc-ciorapi!
Așa s-a terminat o zi plină de veselie, noroi, râsete și prietenie. Matei și-a spălat și el lăbuțele, și, înainte să adoarmă, și-a spus:
— În lumea asta magică, chiar și cele mai năstrușnice lucruri pot avea un final curat, amuzant și sigur.
Și dacă vreodată o să audă cioc-cioc-cioc la ușă, știe că începe iar o aventură... comică și fermecată!
