Partea întâi: Steaua Poznașă
Într-o seară de vară, când norii păreau de zahăr și vântul mirosea a biscuiți calzi, două fetițe, Mara și Lili, stăteau tolănite pe iarba din fața blocului. Mara avea două cozi ca niște antenuțe, iar Lili purta o pălărie verde, cu o penă de găină prinsă în vârf. Amândouă priveau cerul cu ochii mari cât două prune.
— Ai văzut, Lili? a șoptit Mara cu un oftat lung. A căzut o stea! Chiar acolo, lângă tufele de măceș!
Lili s-a ridicat ca un iepure curios.
— Uau, dacă o găsim, poate ne îndeplinește o dorință! Sau, sau… poate trebuie să o punem la loc pe cer!
Mara a sărit în picioare, uitând de iarba lipicioasă de pe genunchi.
— Să fim eroinele care salvează stelele! Să mergem, Lili!
Au alergat, cu zgomot de pantofi mici și chicote, până la tufa de măceș. Printre frunze, steaua strălucea slab, ca o bomboană uitată în soare. Nu era fierbinte, ci mai degrabă răcoroasă și tremurătoare.
— Bună, stea! a zis Mara, încercând să o mângâie cu un deget.
Steaua a clipit, de parcă ar fi râs.
— Bună, domnișoare curajoase! Ce planuri aveți cu mine?
Lili s-a încruntat, încercând să pară serioasă.
— Vrem să te agățăm la loc pe cer! Nu poți lipsi la numărătoare, nu?
Steaua a zâmbit cu lumina ei.
— Dar nu e așa ușor, fetelor. Știți cât de sus e cerul?
Mara a ridicat din umeri.
— Ne descurcăm noi! Avem o scară, o mătură, o grămadă de idei și multă îndrăzneală!
Steaua a pufnit într-un râs scânteietor.
— Atunci, să începem aventura!
Partea a doua: Scara până la Lună
Fetele au găsit repede o scară veche, din lemn, sprijinită de un copac.
— E cam scurtă, Mara, a oftat Lili. Abia ajungem la primul etaj.
— Nicio grijă, a zis Mara, cu ochii sclipind. Vom pune găleata aceea la capăt.
Au tras o găleată albastră, cu floricele, și au pus-o peste scară. Mara s-a urcat prima, cu steaua în palmă, dar găleata s-a răsturnat și Mara a căzut direct pe fund. Steaua a sărit din mâna ei, făcând un salt ca un broscoi de aur.
— Huța! a strigat steaua. Asta a fost distractiv! Mai încercăm?
Lili râdea cu lacrimi.
— Poate ar trebui să cerem ajutor cuiva mai înalt.
Pe lângă ele trecea domnul Motan, pisoiul grădinar al blocului, cu mustățile lui lungi și ochii verzi.
— Ce faceți, copii? a miorlăit el, privindu-le cu interes.
— Vrem să punem o stea la loc pe cer, a spus Lili, foarte serioasă.
Domnul Motan a dat din coadă, gânditor.
— Hmmm, așa ceva nu s-a mai văzut! Dar dacă vă ajut, îmi dați ceva la schimb?
— Îți dăm trei boabe de piper și o jumătate de baton de scorțișoară, a zis Mara, scoțând din buzunar comorile ei mici.
Motanul a acceptat cu un mieunat mulțumit și s-a cățărat pe gardul cel mai înalt. A încercat să arunce steaua spre cer, dar steaua a plutit înapoi, ca un balon zburător.
— Parcă nu vrea să plece, a constatat Lili.
Steaua s-a învârtit veselă.
— Mie îmi place aici! Dar, dacă insistați, încercați cu o vrajă!
— O vrajă! a strigat Mara. Să facem una împreună, Lili!
Partea a treia: Vraja Năstrușnică
Mara a început să cânte încet, iar Lili a bătut din palme, făcând un ritm ciudat. Motanul a tors ca un motor mic.
— Stea, stea, mică stea,
Hai la loc în calea ta!
Prin puterea prieteniei,
Sari înapoi sus, pe cerul tău, minune vie!
Au aruncat steaua în sus, dar aceasta s-a rotit în aer și a aterizat direct pe capul Lilei, făcând-o să strălucească timp de două secunde ca un bec de Crăciun.
— Mă simt ca o lampă fermecată! a râs Lili.
Dintr-o dată, din tufă a apărut Zâna Bulelor, mică și rotundă, cu o basma cu buline și o baghetă de săpun.
— Ce-i cu gălăgia asta, copii? a întrebat zâna, clipind vioi.
— Încercăm să punem o stea la loc pe cer, a explicat Mara.
— Ooo, dar ce misiune! a chicotit zâna. Vreți să vă ajut cu puțină magie cu bule?
Fetele au dat din cap fericite.
— Da, da, da!
Zâna a suflat într-o baghetă, iar din ea au ieșit o mie de bule colorate. Steaua s-a urcat pe cea mai mare bulă și a început să plutească.
— Uraaa! a strigat Mara. Merge!
Bulele se înălțau, iar steaua dansa veselă, rotindu-se deasupra capetelor lor. Dar, când să ajungă la cer, o pasăre curioasă a ciupit bula stelei și... poc! Steaua a coborât din nou, aterizând lin pe umărul Marei.
Partea a patra: Cascada de Bule și Prietenia
Mara și Lili s-au așezat pe iarbă, obosite, cu steaua între ele. Motanul torcea, iar zâna se juca cu bulele ei.
— Poate... nu trebuie să o punem la loc, a zis Mara, gânditoare. Poate steaua are nevoie de noi, aici, jos.
Steaua a tresărit și a zâmbit.
— Îmi place cu voi! Niciodată nu m-am distrat atât de tare!
Lili a luat steaua de mână (sau ceva-ceva ca o mânuță).
— Dacă rămâi cu noi, te vom duce la plimbare, îți vom arăta toate pietricelele colorate și îți vom povesti cele mai trăsnite povești!
Zâna a dat din bagheta ei magică și, dintr-o dată, tot parcul s-a umplut de bule uriașe. Fetele au sărit în sus, râzând și alergând printre ele. Steaua a început să se învârtă printre bule, lăsând urme aurii pe fiecare.
— Sunt cea mai norocoasă stea! a strigat ea.
Cascada de bule se înălța spre cer, iar fiecare bulă ducea cu ea câte o dorință mică: una de prietenie, una de curaj, una de veselie.
Motanul s-a cocoțat pe cel mai înalt gard și a privit cu ochii mari la stea și la fete.
— Adevărata magie e să fii împreună, a mormăit el, și să râzi cât poți de tare!
Când seara s-a lăsat, Mara, Lili și steaua lor sclipitoare s-au așezat pe iarbă, sub o ploaie de bule care nu se mai opreau.
Și, chiar dacă steaua nu s-a mai întors pe cer, lumina ei a rămas mereu între ele, ca o promisiune că, atâta timp cât sunt împreună, orice dorință e posibilă.
Iar parcul nu a mai fost niciodată la fel, pentru că, de atunci, serile miroseau mereu a bule, râsete și magie.
