Capitolul 1
Mara avea un caiet cu copertă verde pe care scria, cu pix albastru: „Cazuri”. Avea 11 ani și o curiozitate care nu stătea niciodată cuminte. Într-o sâmbătă dimineață, coborî în grabă scările blocului, cu șireturile puțin desfăcute și cu o lupă mică în buzunar.
În hol, lângă cutiile poștale, o doamnă agitată își răscolea geanta.
— Mi-a dispărut brățara! suspină ea. Brățara mea cu charm-uri… fără ea parcă îmi lipsește o poveste de la mână.
Mara se opri, își ridică șireturile și întrebă liniștit, ca un adevărat detectiv:
— Când ați văzut-o ultima dată?
— Ieri seară, când m-am întors de la studio foto, zise doamna. Am făcut poze pentru o aniversare. Azi dimineață… nimic.
„Studio foto”, notă Mara imediat în minte. În același timp, privirea îi căzu pe ceva colorat lângă prag: un ruban subțire, lucios, roșu cu buline albe, ca de cadou.
Îl ridică cu două degete, de parcă era o dovadă rară.
— Ați scăpat asta?
Doamna clipi des.
— Nu… eu n-am rubane din astea. Dar e drăguț. Ca pentru… împachetat ceva.
În acel moment apăru și administratorul blocului, domnul Banu, cu o mătură mare.
— Iar s-a făcut mizerie! mormăi el, privind rubanul. Cine-a mai pus panglici pe jos?
Mara își ținu vocea calmă:
— Domnule Banu, vă rog să nu măturați încă zona. Doar un minut.
Administratorul o privi de sus până jos.
— Tu ești iar cu „anchetele” tale?
— Da, dar fără sirene, promise Mara. Doar cu ochi deschiși.
Rubanul îi gâdilă degetele. Avea un nod mic, strâns, ca și cum fusese rupt în grabă. Un capăt era ușor pătat cu ceva alb, ca o urmă de pudră.
Mara își închise caietul imaginar din cap. Avea un caz: brățara dispărută și rubanul misterios.
Capitolul 2
În fața blocului, Mara îl întâlni pe Darius, vecinul ei de la etajul trei, care era cu un an mai mare și cu două glume pregătite mereu.
— Ce-ai găsit? întrebă el, observând rubanul. Un șarpe roșu?
— Un indiciu, zise Mara. Doamna Oancea și-a pierdut brățara. A fost ieri la un studio foto.
— Studio foto? Acolo unde te fac să zâmbești de parcă ai câștigat la loterie, chiar dacă ți s-a spart înghețata?
Mara râse scurt.
— Exact. Vrei să mă ajuți?
— Dacă e pe traseu și o gogoașă, sunt în echipă.
Mara scoase un pix și un bilețel.
— Regulile sunt simple: nu acuzăm fără dovezi, punem întrebări, notăm detalii.
Au urcat înapoi în hol. Mara se apropie de cutiile poștale și privi atent pe jos. Praf fin, urme de pantofi. Nimic strălucitor.
— Doamna Oancea, întrebase Mara, ați observat pe cineva în hol aseară?
— Hmm… un băiat cu glugă, cred. A trecut repede. Și domnul Banu a închis ușa grea, ca de obicei.
Mara își notă: „băiat cu glugă”. Apoi întrebă:
— Brățara se putea agăța ușor?
Doamna își ridică mâneca.
— Are o închizătoare… nu e chiar nouă. Uneori se prinde de eșarfă.
Darius se aplecă spre ruban.
— Uite, capătul ăsta are ceva alb. Făină?
— Sau pudră de talc, zise Mara. Sau… pudră de la un decor foto, dacă există.
Doamna Oancea oftă.
— Îmi pare rău că vă țin.
Mara își puse rubanul într-o pungă mică, ca să nu-l murdărească.
— Nu ne țineți. Ne antrenați.
Când ieșiră, Mara privi spre strada principală. La colț era studioul foto „Lumina de Buzunar”, cu vitrină plină de rame și un ursuleț de pluș care ținea o pancartă: „Zâmbește!”.
— Acolo mergem, zise ea. Și să știi, Darius… rubanul ăsta nu e aici de decor. A căzut de undeva.
— Și brățara? întrebă el.
— Ori a căzut, ori a fost luată. Noi aflăm care.
Capitolul 3
În studio mirosea a carton nou și a ceva dulce, ca vanilia. Pereții erau albi, iar pe un raft stăteau obiecte de recuzită: pălării, ochelari uriași, funde, o cameră veche (care sigur era doar de decor), și un ventilator mic.
Fotografa, o doamnă cu păr scurt și o eșarfă galbenă, îi întâmpină.
— Bună! Vreți poze pentru buletin? glumi ea, văzându-i serioși.
Mara își drese vocea.
— Bună ziua. Suntem… ajutoare la rezolvat probleme. Doamna Oancea a fost ieri aici și și-a pierdut brățara.
Doamna își ridică sprâncenele.
— Aoleu. Nu am văzut nicio brățară. Dar haideți, să căutăm logic. Eu sunt Irina.
Darius se uită la un panou cu fotografii.
— Aici oamenii zâmbesc mai mult decât la teme.
Irina râse.
— Asta e magia luminii. Spune-mi, Mara, ai vreun indiciu?
Mara scoase punga cu rubanul.
— Am găsit asta în holul blocului. Roșu cu buline. Și are o urmă albă. Ați folosit rubane sau funde ieri?
Irina se apropie și atinse cu grijă rubanul.
— Da… am folosit un ruban asemănător la un cadou pentru o ședință foto. Un băiețel împlinea 7 ani. Am împachetat o cutie falsă, ca recuzită, să pară surpriză.
— Cutie falsă? întrebă Darius, încântat.
— Da, e o cutie goală, ușoară. Copiii o ridică, se prefac că e grea, râdem, facem poze.
Mara își notă în cap: „ruban de recuzită”. Apoi întrebă:
— Urma albă… e pudră de decor?
Irina își aminti.
— Ah! Ieri am folosit un pic de pudră matifiantă, pentru lumini. Se pune pe frunte, să nu lucească. Se mai scutură pe haine, pe recuzită.
— Deci rubanul a fost în studio, zise Mara. Cum a ajuns în holul blocului?
Irina ridică din umeri.
— Cineva dintre clienți locuiește acolo?
— Doamna Oancea, zise Mara. Și… ați avut pe cineva cu glugă?
Irina făcu o listă pe degete.
— Ieri au fost: doamna Oancea, o familie cu băiețelul de 7 ani, un domn care a venit după poze și… un curier care a adus rame. Curierul avea glugă.
Darius își frecă bărbia, de parcă era într-un film.
— Curier cu glugă. Clasic.
Mara întrebă:
— Putem vedea zona unde a stat doamna Oancea? Poate brățara a căzut.
Irina îi conduse spre un colț cu oglindă și un scaun. Pe masă erau agrafe, piepteni, șervețele.
Mara se aplecă și căută sub scaun. Nimic. Se uită la coșul de gunoi. Înăuntru, șervețele albe și o hârtie mototolită.
— Nu umblăm acolo fără voie, zise Mara, corectă.
— Ai voie, zise Irina. Doar să fii atentă.
Mara folosi un creion ca să ridice hârtia mototolită. Era o chitanță: „cutie cadou recuzită + ruban roșu”.
— Deci rubanul e de aici, șopti ea. Acum trebuie să aflăm cui i s-a prins de haine.
Capitolul 4
Mara și Darius ieșiră din studio cu o listă de persoane: curierul cu glugă, familia cu băiețelul, domnul care a venit după poze și doamna Oancea. Rubanul putea fi agățat de oricine.
— Care e următorul pas? întrebă Darius. Să-i urmărim pe toți ca în filme?
— Nu urmărim. Întrebăm, zise Mara. Și ne uităm la fapte.
Au mers la cafeneaua mică de lângă studio, unde Irina spusese că, uneori, curierul își lua apă. În fața ușii, un băiat de vreo 16 ani, cu glugă gri, ținea o cutie de carton și se uita la telefon.
Darius șopti:
— Glugă: bifat.
Mara se apropie.
— Bună. Ești curier? Ai fost ieri la studioul foto „Lumina de Buzunar”?
Băiatul tresări.
— Da… de ce?
Mara își arătă punga cu rubanul, fără să-l împingă.
— Căutăm brățara pierdută a doamnei Oancea. Și am găsit rubanul ăsta în holul blocului ei. Ai trecut pe acolo?
Curierul își încruntă fruntea.
— Blocul cu ușa grea? Da, am livrat rame la etajul doi. Dar n-am luat nimic. Nici nu știu de rubane.
Mara observă ceva: pe mâneca lui era o urmă mică de pudră albă. Exact ca pe ruban.
— Întrebare simplă, zise Mara. Ai atins recuzita din studio?
— Doamna Irina mi-a cerut să mut o cutie, ca să trec cu ramele, zise el. Era o cutie cu ruban. S-a agățat de mâneca mea, cred, și am smuls-o, că se prindea de banda de la cutie.
Darius ridică degetul.
— Și ai aruncat-o pe jos?
Curierul se rușină.
— Nu intenționat. Cred că mi-a căzut din buzunar în hol. Eram grăbit.
Mara îl privi drept, fără să-l facă să se simtă mic.
— Înțeleg. Dar brățara?
— N-am văzut nicio brățară, jur. Dar… am găsit ceva metalic pe scări, aproape de cutiile poștale. Am crezut că e o piesă de la breloc. Am pus-o… în buzunar, să o duc la „Obiecte pierdute” la studio, că acolo se găsesc lucruri des. Apoi am uitat.
Darius își deschise ochii mari.
— Ai… brățara?
— Nu, nu toată! zise curierul repede. Doar un charm… o inimioară mică.
Mara își ținu calmul. Asta era important: brățara putea să se fi rupt, nu neapărat să fi fost furată.
— Poți să ne-o arăți?
Curierul scoase din buzunar o inimioară mică, argintie, cu o zgârietură.
— Doamna Oancea avea o inimioară? întrebă Darius.
— Avea, își aminti Mara. A spus „povești la mână”. Charm-urile sunt ca niște capitole.
Mara își mușcă buza, gândind. Dacă a căzut un charm, brățara putea fi slăbită și să fi căzut întreagă undeva. Sau cineva a găsit brățara și a păstrat-o.
— Mulțumesc că ai spus adevărul, zise Mara. Asta e important. Vii cu noi la doamna Oancea și îi dai charm-ul înapoi?
Curierul dădu din cap.
— Da. Îmi pare rău.
Darius îi șopti Marei:
— Deci misterul s-a terminat?
Mara se uită la scări.
— Nu încă. Avem un charm. Dar brățara lipsește.
Capitolul 5
În holul blocului, domnul Banu mătura, ca și cum ar fi avut un duel cu praful.
— Domnule Banu, putem verifica încă o dată zona? întrebă Mara politicos. E important.
— Iar? bombăni el, dar se dădu la o parte. Uite, că tot tu îmi faci program.
Curierul stătea puțin în spate, jenat.
Mara se aplecă și privi pe lângă plinta de la perete. Apoi se uită la spațiul dintre cutiile poștale și un dulăpior mic, metalic, unde domnul Banu ținea uneori becuri de rezervă și etichete.
— Acolo e un sertar? întrebă Mara, arătând spre dulăpior.
— Un sertar, da. Cu nimicuri, zise administratorul. De ce?
Mara nu răscoli fără permisiune.
— Ați găsit ieri o brățară sau ceva strălucitor și ați pus-o la păstrare?
Domnul Banu se îmbufnă.
— Eu? Să mă acuzi tu? Eu păstrez chei pierdute și plângeri, nu bijuterii.
Darius interveni, cu ton de glumă:
— Păi tocmai, bijuteriile sunt mai ușoare decât plângerile.
Domnul Banu își ascunse un zâmbet.
— Bine. Uită-te, dar repede. Și fără să faci dezordine. Eu am ordine… în felul meu.
Mara trase sertarul. Era plin de lucruri amestecate: baterii, șuruburi, elastic de păr, un creion, o șurubelniță mică, bonuri vechi… și, între ele, ceva care sclipi.
Brățara.
Mara o ridică ușor. Avea închizătoarea desfăcută și lipsea inimioara charm. Exact.
Curierul scoase un oftat mare.
— Deci aici era…
Domnul Banu se înroși puțin.
— Am găsit-o aseară când am închis. Am zis că o dau dimineață, dar apoi am avut de reparat interfonul și… am uitat. Am pus-o aici ca să nu o calce cineva.
Mara îl privi ferm, dar fără răutate.
— E bine că ați păstrat-o. Dar când găsim ceva al altcuiva, e corect să anunțăm cât mai repede. Altfel, omul se îngrijorează. Se gândește la ce e mai rău.
Domnul Banu dădu din cap, rușinat.
— Ai dreptate, domnișoară detectiv. Uneori uit că oamenii nu văd ce e în sertarul meu… și nici în capul meu.
Darius șopti:
— În sertarul lui e un univers paralel.
Mara aproape râse, dar rămase serioasă. Mai era un pas: să o returneze, cu tot cu charm.
Capitolul 6
Doamna Oancea coborî în halat, cu părul prins în grabă.
— Ați aflat ceva?
Mara îi întinse brățara, iar curierul întinse inimioara.
— Brățara a căzut. Domnul Banu a pus-o la păstrare în sertar, ca să fie în siguranță, dar a uitat să anunțe. Iar charm-ul inimioară a fost găsit de curier pe scări. A vrut să-l ducă la studio, dar a uitat și el. Acum suntem aici, cu totul.
Doamna Oancea își duse mâna la gură, apoi zâmbi larg.
— Of… mă temeam că cineva a luat-o intenționat. Mulțumesc! Și… mulțumesc că ați fost sinceri.
Curierul își drese vocea.
— Îmi pare rău că n-am spus imediat. Am fost grăbit și… mi-a fost teamă să nu creadă lumea că am furat.
Mara îl privi cu blândețe.
— Adevărul spus repede e ca o lanternă. Când îl aprinzi, umbrele dispar.
Domnul Banu mormăi:
— Eu… îmi cer scuze. Data viitoare pun un bilețel la avizier. Sau sun.
Doamna Oancea prinse inimioara la loc, apoi își puse brățara la mână.
— Uite, povestea mea s-a întors întreagă.
Darius își dădu importanță:
— Caz rezolvat. Ne plătiți în gogoși?
Doamna râse.
— În biscuiți. Și în mulțumiri.
Mara își strânse punga cu rubanul.
— Rubanul e și el o piesă din poveste. A arătat drumul spre studio.
Doamna Oancea îl atinse ușor.
— Îl poți păstra, dacă vrei. Ca amintire.
Mara îl băgă în buzunar, cu grijă.
— Îl păstrez, dar nu ca trofeu. Ca lecție: orice lucru mic poate spune adevărul.
Domnul Banu se uită la sertarul lui, care încă stătea deschis, ca o gură plină de secrete.
— Și eu… cred că trebuie să fac ordine.
Darius izbucni:
— Asta da mister greu!
Mara zâmbi.
— Nu e mister. E doar un sertar care așteaptă să fie înțeles.
Domnul Banu oftează, apoi spuse hotărât:
— Bine. Mara, tu cu lupa. Eu cu etichete. Darius cu… glumele tale. Dar fără să pierd șuruburile!
Și, pentru prima dată, Mara văzu cum un „sertar de nimicuri” se transformă într-un sertar clar: baterii într-o cutiuță, șuruburi într-un plic, bonuri la reciclat, elasticul de păr într-un colț. Brățara nu mai era acolo, bineînțeles. Era unde trebuie: la doamna Oancea.
Când sertarul fu triat și închis cu un „clic” mulțumit, Mara simți că și cazul se închide la fel: curat, corect, fără umbre.
În drum spre casă, Darius o întrebă:
— Și ce scrii în caietul tău cu „Cazuri”?
Mara își atinse buzunarul, unde rubanul roșu foșnea ușor.
— Scriu: „Cazul rubanului cu buline. Rezolvat cu întrebări, curaj și… un sertar pus la punct.”
