Întâlnirea din poiană
În pădurea de la poalele Stâncii Cometei, ursul Moro avea o plăcere care-i făcea blana să lucească de bucurie: să adune povești. Păstra frunze cu semne, pietricele străvezii și, mai ales, un semn de carte cioplit din coajă de mesteacăn, cu găurele care desenau constelații. Când lumina trecea prin el, pe iarbă apăreau mici stele ca niște semințe de lumină. Semnul de carte îi dădea curaj, iar prietenilor lui le dădea liniște. Îl ținea mereu în buzunarul de la vestuța lui de mușchi.
Într-o seară limpede, când luna stătea ca o felie de brânză pe cer, Moro a simțit pământul tresărind. Aerul a zumzăit ca un roi de albine foarte ocupate, iar deasupra poienii a apărut o lumină albastru-verzuie. Nu era fulger. Nu era foc de tabără (de fapt, nimeni nu făcea focuri în pădurea lui). Lumina s-a rotit, a scris cercuri în întuneric și, cu un foșnet de frunze, ceva strălucitor s-a așezat în iarbă.
— Aoleu… s-a speriat Moro, făcând un pas înapoi. Apoi a înghițit în sec și a adăugat: — Să nu fac zgomot. Poate e un arici foarte lucios.
Nu era un arici. Era o navă mică, ca o sămânță argintie cu aripi transparente. Pe o ușă rotundă s-a deschis o clapetă, iar dinăuntru a ieșit o ființă subțire, cu pielea ca o piatră şlefuită de râuri, două ochiuri negre-albăstrii și patru brațe scurte și îndemânatice. Avea o curea plină de unelte care semănau cu scoici, fluiere și clopoței.
Ființa și-a pus o mână la piept și a dat din cap prietenește.
— Salutări… — a zis, iar vocea i-a sunat ca o frunză vibrau într-un vânt cald. — Eu… Krii. Să nu vă speriați. Eu repar.
— Repari? a întrebat Moro, scoțând doar vârful botului din tufiș. — Ce repari?
— Balize, a spus Krii, ca și cum ar fi fost clar. — Luminile drumurilor din cer. Faruri. Ghizi pentru nave. Acest loc… are o baliză veche. Tu simțit tremuratul? E semn că baliza tușește.
Moro a clipit. Nici n-a știut că la el, în pădure, există o baliză. Dar Stânca Cometei era numită așa de toți. Poate că numele venea de la ceva adevărat.
— Eu sunt Moro. Îmi pasă de toți de aici, a zis cu glasul drept. — Dacă baliza asta tușește și e rău, vreau s-o ajuți. Și te ajut și eu.
Ochii lui Krii s-au luminat.
— Cooperare, a zis încet, ca o melodie. — Bun cuvânt. Da, avem nevoie. În curând trece un convoi pe cer. Fără baliză, se face curent mare în aer. Ploaie sclipitoare. Zgomot. Animale speriate. Și navă mea… puțin stricată.
— Atunci începem, a hotărât Moro. — Dar… înainte, vrei miere?
Krii a înclinat capul.
— Miele? Mier… e?
— Miere, a zâmbit Moro. — Aur lichid. Te face să vorbești mai dulce.
Și așa, primul lucru pe care l-au făcut, a fost să mănânce miere dintr-o scorbură. Krii a atins picătura aurie cu vârful unei tije, a mirosit, apoi a gustat. Ochii i s-au mărit.
— Stele în lingură! a exclamat. — Asta e bună.
Moro a râs, iar râsul lui a sunat ca o tobă moale.
Reparatorul de balize
— Balizele, a explicat Krii în timp ce își potrivea una din unelte, sunt felinare ale spațiului. Nu ard flacără, ard ordine. Ele spun: “Pe aici e sigur”. Fără ele, totul se încurcă, ca lianele după furtună. Aici, la voi, baliza e ascunsă în Stânca Cometei. Și acum… se bâlbâie.
— Bâlbâie? a repetat Moro. — Adică… face lumini întrerupte?
— Exact, a aprobat Krii, arătând spre cer. — Se cheamă “pulseu rătăcit”. Trebuie schimbat un cristal de direcție și curățate fibrele de lumină. Și recalibrat cu stele noi.
— Știu poteca cea mai sigură spre stâncă, a spus Moro. — Dar avem un drum cu ceață și cu polen de brad lipicios.
— Eu am filtre, a zis Krii, scuturând din curea și făcând să sune un clopoțel. — Și tu ai… curaj.
Moro a strâns semnul de carte din buzunar. Avea găurele mici, ordonate. Bunica Ursule, demult, îi arătase: “Uite Carul Mare, uite Lebăda, uite Steaua Polară.” L-a ținut în palmă și s-a trezit spunând:
— Mai am ceva. Semnul meu de carte cu constelații. Când îl privesc, îmi amintesc drumurile de pe cer. Îl folosesc ca să nu uit unde am rămas în poveste. Poate ne ajută.
— Un ghid de lumină de buzunar! a spus Krii cu un fel de admirație. — E perfect. Oamen… pardon, voi, animalele de aici, aveți soluții simple care cântă.
— Nu e nicio ființă umană aici, a zis Moro, ridicând din sprânceană. — Doar animale și prieteni din cer, se pare.
— Corect, a încuviințat Krii cu seriozitate. — Scuzele mele.
Înainte să pornească, Moro a bătut cu laba într-un trunchi gol. Era un cod al pădurii. Două bătăi lente, trei rapide, una lungă. Bufnița pufoasă, Strix, a apărut dintr-un molid.
— Ce se întâmplă? a întrebat ea, rotind capul ca un ceas.
— Avem oaspeți. Pașnici, a zis Moro. — Reparam ceva sus pe Stânca Cometei. Dacă vedeți lumini ciudate, să nu vă speriați. Toți la adăpost și liniște.
— Vom spune vestea, a făcut cu ochiul Strix. — Dar să ne dai un semn dacă e bine.
— Vă dau, a zis Moro, ridicând semnul de carte. — Când vedeți pe cer constelațiile proiectate pe norii joși, înseamnă că totul e în regulă.
— Cum proiectezi constelațiile pe nori? s-a mirat Strix.
— Cu lumina potrivită și cu găurelele potrivite, a spus Krii zâmbind. — Avem noi un truc.
Semnul de carte constelație
Au pornit în zori, când lumina era ca laptele ușor. Semnul de carte din coajă lucia discret în buzunarul lui Moro. Krii mergea alături, cu pași ușori, iar uneori o dronă cât un fluture, din navă, plana în față, cercetând poteca.
Când au ajuns în poiana de ferigi, i-a întâmpinat căprioara Lina, cu ochii mari ca două nuci ude.
— Moro, ce e cu zumzetul ăsta? Am auzit noaptea…
— E prietenie cu ecou, a glumit Moro. — Și puțină treabă pe stâncă. Uite, Lina, acesta e Krii. Repară lumini din cer.
— Salut, Lina, a făcut Krii, făcând o mică înclinare. — Îmi pare bine.
— Dacă e pentru binele tuturor, te cred, a zis Lina. — Dar puii sunt speriați.
Atunci, Moro a scos semnul de carte. A întins în fața lui Krii.
— Poți?
Krii a scos din cureaua lui o mică lampă, cât un ghindă. A aprins-o, a pus semnul de carte în față, iar prin găuri s-au proiectat pe frunzele ferigilor puncte luminoase. S-au legat între ele ca niște fire invizibile, și, pentru câteva clipe, nopțile verii au coborât în plină dimineață. Lebăda a întins aripile din lumină, iar Carul Mare s-a rostogolit mic, pe o piatră.
— Vai, a șoptit Lina, ochii ei oglindind punctele. — E… cerul. Dar aici.
— E un semn că totul e în regulă, a spus Moro. — Când vezi asta, înseamnă că prietenii mei lucrează bine, că nimic rău nu se apropie.
Lina a dat din cap, iar puii, ieșiți dintre ferigi, s-au liniștit, atingând cu năsucurile punctele de pe iarbă.
Au mers mai departe. La panta abruptă, au găsit bușteni căzuți. Ciocănitoarea Rina a apărut, bătând ritmat în scoarță.
— E drum blocat. Dar am cioc, a zis ea, un pic mândră.
— Avem și noi brațe, a adăugat Krii, ridicând două unelte. — Dar ciocul tău e mai bun ca orice cheie.
Au lucrat împreună, uscat și vesel. Moro împingea, Rina slăbea, Krii ghida, dronele trăgeau ușor cu fire luminoase. După un timp, poteca s-a deschis ca un zâmbet.
— Echipa Lumină și Blană, a chicotit Moro.
— Aprobat, a râs Krii.
Drumul spre Stânca Cometei
Când au ajuns aproape de stâncă, un nor de polen magnetic s-a ridicat din brazii bătrâni. Aerul s-a făcut greu, busola mică a lui Krii s-a învârtit veselă, fără să arate nimic.
— Aici polenul dansează cu acele, a făcut Moro. — Nimic nu stă pe loc.
— Am filtre, a zis Krii, scoțând o plasă fină, care s-a întins pe o ramă rotundă. — Și mai am o idee. Semnul tău de carte, Moro. Îl putem folosi ca busolă a stelelor. Dacă găsim Steaua Polară, știm nordul. Dacă știm nordul, găsim intrarea.
S-au așezat în tăcere, lampa-ghindă a fost aprinsă din nou, iar semnul de carte a desenat constelația Ursa Mică. Moro a ridicat placa la nivelul ochilor, a rotit-o până când găurile s-au suprapus cu cerul adevărat. Krii a făcut un semn din cap.
— Acolo e Steaua, a spus. — Asta e direcția. Bravo, semn mic.
Au urcat prin ceața cu gust de rășină. Ariciul Paf, venit pe neașteptate, s-a alăturat.
— M-am gândit că poate aveți nevoie de… ace? a zis el, ridicând o sprânceană de arici.
— Avem nevoie de cineva care adună șuruburi dacă scapă, a spus Krii, arătând spre cureaua lui. — Pământul le înghite. Arici cu magnet, perfect!
Paf a foșnit mândru.
Au găsit intrarea: o crăpătură în stâncă, acoperită de mușchi. Înăuntru, era un tunel. Pereții, de piatră veche, erau atinși de o lumină palidă, ca o dimineață în decembrie.
— Nu speriem pe nimeni, a spus Moro. — Mergeți după mine. Eu țin minte pașii.
— Și eu țin minte lumina, a adăugat Krii.
Tunelul s-a lărgit într-o cameră. În mijloc, o coloană de cristal, mare cât un brad, pulsa lent. Câteodată, pulsa neregulat, ca un sughiț. Cabluri subțiri ca păianjenii de lumină plecau în toate direcțiile.
— Baliza, a șoptit Krii, cu o voce care avea respect. — E frumoasă. Dar… tușește.
Baliza care tușea lumină
Moro s-a apropiat. Simțea vibrația prin labe, ca o bătaie de inimă sănătoasă care, din când în când, se împiedica.
— Ce îi faci? a întrebat el.
— Trebuie să schimb “cristalul de direcție”, a explicat Krii, scoțând o cutie mică, din care a scos un cristal nou, ca un cub de gheață în care plutea o scânteie. — Și să curăț fibrele. Dar întâi… oprim. Nu complet. O punem pe modul “șoaptă”.
— E ca atunci când suflăm ușor peste jar, ca să nu se stingă, a zis Moro.
— Exact, a zâmbit Krii. — Te pricepi la imagini. Îmi plac.
A atins coloana cu o unealtă care a sunat ca un flaut. Lumina s-a îmblânzit, pulsul s-a făcut mic. Krii a deschis un panou, iar înăuntru s-au văzut rotițe din lumină, fire de sticlă și un slot gol cu margini arse.
— Asta e problema, a murmurit. — Cristalul vechi s-a încălzit prea mult. Rina?
Ciocănitoarea a pășit hotărât, cu o expresie de meșter.
— Spune.
— Poți să bați ușor pe margini, în ritmul 2-2-3, până iese rama asta blocată?
— Pot, a zis Rina, și a început. Toc-toc, toc-toc, toc-toc-toc. Rama s-a mișcat, apoi a ieșit lin. Paf a recuperat două șuruburi care aproape scăpaseră, lipindu-le de două ace ca magneți.
— Echipa, a spus Krii, cu entuziasm. — Perfect.
Moro a ridicat panoul greu la loc, pentru ca Krii să poată întinde brațele.
— E cam greu, a pufăit el, dar rânjea. — Îmi place să țin lucruri importante.
— Ține încă un pic, a murmurat Krii, concentrat. — Așa… acum curăț fibrele.
A scos o pensulă din fire moi. A atins cablurile subțiri. Din noianul de lumini s-a ridicat un firicel de praf sclipitor, ca polenul vremurilor trecute.
— Aici s-au adunat povești vechi, a glumit Moro, privindu-l.
— Toate balizele adună povești, a zis Krii. — Ale celor care trec pe lângă ele. Ale celor care se uită la ele. Dar o baliză e fericită când își face treaba. Ca un urs când își hrănește prietenii cu miere.
Moro a tușit, roșind puțin sub blană.
— Eh, mierea e pentru toți.
— Exact, a spus Krii, ridicând privirea. — Împărțim lumina. Împărțim drumul.
Când cristalul nou a intrat în loc, coloana a strălucit o clipă. Pulsul s-a îndreptat, apoi s-a oprit exact cât să te îngrijoreze.
— Acum calibrăm, a zis Krii. — Trebuie să-i spunem ce stele sunt pe cer azi-noapte. Hărțile mele sunt bune, dar cerul vostru are nuanțe… personale. Moro, îmi dai semnul tău?
Moro i l-a întins. Krii l-a așezat într-o ramă, iar lampa-ghindă s-a aprins. Punctele s-au proiectat direct în interiorul coloanei. Carul Mare a pornit la drum, Lebăda a înotat lin, Steaua Polară a clipit ca un ochi prietenos.
— Bun, a murmurat Krii. — Baliza, ascultă. Astea sunt prietenele tale. Ține ritmul cu ele, bate inima ca ele, respiră ca ele.
În clipa aceea, un sunet puternic, ca un tunet căzut în borcan, a trecut pe deasupra stâncii. Krii a tresărit.
— Convoiul! a zis. — Vin mai devreme.
Moro s-a încruntat.
— Dacă baliza pornește și are un sughiț, îi sperie pe toți. Trebuie să dăm un semn.
— Semnul tău, a spus Krii. — Proiectăm constelațiile pe norii joși ca să știe toți că e plan și pace.
Moro a alergat la intrare cu lampa și semnul de carte. Vântul aducea nori pufoși, ca lâna. Krii a calibrat cu viteză, Rina bătea ritmuri scurte, Paf alerga după orice șurub scăpat, iar Strix, venită fără zgomot, a întrebat:
— Ce facem?
— Lumină și liniște, a răspuns Moro. — Bate codul de calm în toți copacii din vale.
Bufnița a zburat, iar loviturile ei moi au dus vestea. Moro a ridicat semnul de carte și l-a ținut în dreptul lămpii. Pe norii joși au apărut constelații. Animalele din vale au privit cerul și au văzut semnele familiare. A fost ca și cum cineva ar fi întins o pătură cu stele peste frică.
Înăuntru, Krii a atins din nou coloana.
— Hai, prietena mea, a zis încet. — Bate corect.
Lumina a palpâit, a ezitat, apoi s-a așezat. Pulsul a început să bată regulat, clar, cald. Baliza nu mai tușea. Liniile invizibile ale cerului s-au îndreptat, iar convoiul a trecut ca un șir de licurici ordonați, lăsând în urma lor un fâșâit liniștitor.
— Reușit, a spus Krii, sprijinindu-se de coloană. — Reușit!
Moro a râs cu toată burta. Rina a făcut un tril de sărbătoare, Paf a făcut tumbe pe spate, Strix a dat din aripi ca niște aplauze.
Cadouri mici, prietenie mare
Seara a coborât peste pădure cu un parfum de pământ ud și rășină. Pe Stânca Cometei se vedeau acum pulsuri regulate, abia de observat, ca respirația unui animal mare și liniștit. Animalele s-au adunat în poiană. Lina, căprioara, a adus frunze proaspete. Aricii au venit cu ghinde. Albinele, curioase, au zburat pe deasupra, lumânărind aerul cu corpurile lor mici.
— A fost frumos ce ați arătat pe nori, a zis Lina. — Puii au adormit sub Carul Mare.
— Așa se face, a spus Moro, privind cerul. — Când lumina e prietenă, somnul e ușor.
Krii a ieșit din navă, mai odihnit. A atins pământul cu palma.
— Mulțumesc, a zis el. — Fără voi, terminați treaba nu aș fi. Baliza e bine. Convoiul a trecut. Pădurea e în siguranță. Eu… plec curând.
— Pleci? a repetat Moro, cu un nod mic în gât. — Păcat. Dar știu. Reparatorii de balize nu stau pe loc.
— Dar înainte, a zâmbit Krii, facem schimb. În lumea mea, după lucru bine făcut, schimbăm daruri mici. Ca să ținem minte drumul dintre noi.
A scos din navă o cutie rotundă, ca o nucă de cristal. A deschis-o. Înăuntru, un fir subțire, ca o iarbă de lumină, se mișca încet, ca o undă pe lac.
— Fir de liniște, a spus Krii. — Dacă îl atingi și te gândești la un prieten, se încălzește puțin și te anunță că gândul a ajuns. Pentru tine, Moro. Ca să știi că, fie unde sunt, mă gândesc.
Moro a luat cutia cu grijă, cu ambele labe. Firul a tresărit, trimițând un căldicel ușor în palmă. Ursul a simțit că ochii lui devin umezi.
— E… foarte frumos, a spus el, încet. — Și eu am ceva pentru tine.
A băgat laba în buzunarul de la vestuță și a scos semnul de carte din coajă de mesteacăn, cu găuri pentru constelații. L-a ținut în palmă, privind lumina care se scurgea prin el.
— Ăsta e semnul meu de curaj. M-a ajutat să-mi aduc aminte de cer, să liniștesc prieteni, să găsesc drumuri. Dacă îl iei, să-ți amintești de noi când repari balize prin alte păduri. Și dacă te uiți prin el, să vezi mereu prieteni, nu doar stele.
Krii a clipit des, ca și cum ar fi avut o stea în ochi.
— Moro… e prea mult?
— Nu, a zâmbit Moro. — E exact. Semnele trebuie să călătorească. Eu… o să-mi fac altul. Sau poate îmi faci tu, când te întorci, un semn cu stelele tale.
— Promit, a spus Krii, strângând semnul de carte cu grijă între palme. — Îți voi aduce un semn de carte din lumina unei balize. Și o să pun în el și aici… o constelație nouă: Ursul Povestitor.
— Hei, cică nu punem numele prietenilor pe cer fără să întrebăm, l-a tachinat Strix.
— Întrebăm. Eu întreb: e bine? a râs Krii.
Moro a făcut o plecăciune amuzantă.
— E bine. Dar să fie un urs care împarte miere, nu mușcă.
— Așa va fi, a promis Krii. — Și încă un dar.
A scos o bandă mică, elastică, plină de mici puncte lucitoare.
— Pentru pădure, a zis. — E o panglică de direcție. O pui pe o ramură la marginea potecii și, când e ceață, punctele se aprind doar cât să arate drumul spre casă. Nu obosesc animalele, nu sperie puii, nu atrag curioși.
— Mulțumim, a spus Lina cu ochii mari. — E de mare folos.
— E pentru toți, a spus Krii. — Ca lumina balizei.
Atunci, Strix a adus o coajă de pin sculptată de veverițe, cu forme de frunze și valuri, iar Rina a desprins o pană roșie mică, norocoasă, din creștet. Paf a împins, cu o seriozitate comică, o ghindă perfect rotundă.
— Și eu, și eu! a venit un pui de vulpe, cu un zâmbet timid, ținând în gură o piatră mică în formă de inimă. — De la râu. Pentru drum.
— Am primit, a spus Krii, strângându-le pe toate cu o atenție de colecționar.
Au mâncat împreună miere și frunze dulci. Au spus povești: Krii a povestit despre un ocean de praf fin pe un satelit alb, unde baliza cânta ca o balenă; Moro a povestit despre ierni lungi în care pădurea, sub zăpadă, respira încet și visul ei mirosea a cetină. Au râs când Paf a încercat să pronunțe “calibrare” și i-a ieșit “carburare”; Krii a încercat “ciocănitoare” și i-a ieșit “ciocănicitoare”, iar Rina a zis: “Mă accept și așa.”
În noaptea aceea, când convoiul se întorcea departe, ca niște rândunele ale spațiului, Moro a urcat singur pe un bolovan, a privit baliza. Pulsurile ei erau atât de corecte încât ți se făcea poftă să ții pasul cu ele. A deschis cutia cu firul de liniște. L-a atins. A simțit din nou căldura mică. Și-a imaginat pe Krii, departe, într-o altă pădure, reparând o altă lumină. Firul a tresărit, ca o confirmare.
— Să mergi cu bine, prietene, a spus Moro în noapte. — Să te întorci când ai dor.
Dimineața, nava-sămânță a lui Krii a plutit deasupra poienii. Krii a coborât încă o dată, și-a pus o mână la piept și a spus:
— Mulțumesc pentru împărțirea poveștilor, a mierii și a curajului. Când veți vedea pe cer un șir de puncte care desenează un urs cu o carte în mână… să știți că mă gândesc la voi.
— Când vei vedea un nor cu constelații pe el, a răspuns Moro ridicând laba, să știi că te așteptăm.
Nava a urcat, a desenat un cerc blând în aer și a plecat tăcut, lăsând în urmă doar o ureche de vânt cu parfum de stele.
În zilele care au urmat, pădurea a mers ca un ceas fericit. Panglica de direcție a strălucit cât a trebuit, animalele au învățat că semnul constelațiilor pe nori înseamnă “e bine”, și nimeni nu s-a mai speriat de zumzete pe la miez de noapte. Moro și-a sculptat, încet, un nou semn de carte. A făcut în el nu doar Carul Mare, ci și o constelație mică, nouă: un prieten cu patru brațe care ține o lampă-ghindă.
Și uneori, când stătea pe poiană cu un borcan de miere, Moro lipsea puțin miere pe margine, ridica borcanul spre stele și spunea:
— Pentru drumurile care se văd și pentru cele care nu se văd. Pentru lumini care nu sperie, ci arată calea. Pentru prietenii care se fac ușor, când împarți.
Iar pădurea, mulțumită, răspundea cu un foșnet lung, ca o baladă: “Așa să fie.”
