Capitolul 1
Mara avea un fel al ei de a merge prin pădure: încet, ca să nu strice nimic. La unsprezece ani, știa deja unde se ascund ciupercile după ploaie și cum sună un mierloi când se supără. În după-amiaza aceea, aerul era cald și mirosea a rășină. Pădurea părea să doarmă.
În mijlocul ei era o poieniță liniștită, rotundă ca o farfurie verde. Mara venea acolo când voia să se gândească. Bunica îi spusese: „Dacă vezi ceva neobișnuit, nu striga imediat. Uneori discreția e cea mai bună curiozitate.”
Mara tocmai își strângea șireturile când a văzut lumina. Nu era ca lumina soarelui, nici ca a unui lanternă. Era o dâră subțire, albastră, care se mișca pe iarbă ca o panglică. Apoi pământul a vibrat ușor, ca atunci când trece un camion departe.
Deasupra poieniței, aerul s-a îndoit, ca un geam încălzit. Din acel „geam” a alunecat un obiect rotunjit, neted, gri-argintiu. A coborât fără zgomot și s-a așezat pe iarba înaltă cu o delicatețe care i-a amintit Marei de o pisică.
Mara a înghițit în sec. Inima i-a bătut tare, dar nu a fugit. A făcut un pas înapoi și s-a lipit de un stejar, ascunzându-și trupul după trunchi. Privirea îi sălta de la obiect la marginea poieniței, pregătită să se retragă pe potecă, dacă ar fi fost nevoie.
— E... o farfurie zburătoare? a șoptit ea, și șoapta ei s-a pierdut în iarbă.
Pe partea obiectului a apărut o linie fină, ca o tăietură care se deschide. S-a luminat și s-a făcut ușă.
Capitolul 2
Ușa nu s-a deschis cu scârțâit, ci cu un sunet scurt, ca un suspin. Din interior a ieșit un aer rece și curat, de parcă acolo fusese păstrată iarna într-o cutie.
Mara și-a amintit imediat de bunica: discreție. A rămas în umbra stejarului, doar cu capul pe după scoarță. Nu voia să fie văzută, nu încă. Așa avea timp să observe.
Din navă a coborât o ființă mică, cam cât un ghiozdan. Avea corpul ca o picătură de apă în picioare și ochi mari, lucioși, ca două boabe de strugure negru. Pe cap purta ceva ca o pălărie transparentă, iar pe piept avea o placă cu lumini care clipeau.
Ființa s-a oprit, a rotit capul încet și a ridicat un aparat mic spre copaci. Aparatul a scos un „bip” timid, ca un pui de pasăre. Apoi ființa a rămas nemișcată, ascultând pădurea.
Mara și-a ținut respirația. „Dacă mă vede, ce fac?” s-a întrebat. „Îi spun salut? Îi spun să nu se sperie? Sau eu sunt cea care se sperie?”
În acel moment, un corb a croncănit tare, chiar deasupra ei. Mara a tresărit, iar o frunză uscată a căzut și a făcut „țac” pe pământ.
Ochiul mare al ființei s-a întors direct spre stejar.
— Șșș! a zis Mara, fără să vrea, ca și cum i-ar fi cerut corbului să tacă.
Ființa a făcut un pas spre copac. Nu părea furioasă. Părea... curioasă.
— Nu... pericol? a scos un sunet ciudat, iar apoi, surprinzător, cuvintele s-au limpezit, ca un radio care prinde postul bun. — Nu pericol?
Mara a rămas cu gura întredeschisă.
— Eu... Mara. Nu pericol. Doar... în pădure, a răspuns ea încet.
Ființa a ridicat mâinile mici, cu degete ca niște petale.
— Mara. Eu... Plic. Vizit. Scuz.
Mara a simțit cum frica se topește puțin. Un extraterestru care spune „scuz” nu suna chiar ca un monstru.
— De ce ai venit? a întrebat ea.
— Căut... liniște. Loc bun. Poiană bună, a spus Plic, privind iarba ca pe un covor prețios.
Mara a ieșit încet de după stejar. A păstrat distanța. Știa că îndrăzneala e bună, dar prea multă îndrăzneală poate strica totul.
— Dacă... ai nevoie de ajutor... pot să... a început ea.
Plic a clătinat capul.
— Ajutor? Doar... uitare. Multe ochi pe planetă. Mara... discret?
Mara a clipit.
— Da. Pot să fiu discretă.
— Bine. Mara bun.
Și, pentru prima oară, Mara a zâmbit.
Capitolul 3
Plic s-a întors spre navă și a făcut semn, ca și cum ar invita-o. Ușa era încă deschisă, iar lumina din interior avea o culoare caldă, ca mierea.
— Eu... înăuntru? a întrebat Mara, surprinzându-se și pe ea.
— Da. Dar... aproape ușă, a zis Plic, de parcă îi ghicise gândul. — Ușă... liniște.
Mara a simțit cum i se strânge stomacul, dar și cum curiozitatea îi aprinde obrajii. A pășit până la marginea deschiderii. Pragul era neted și ușor elastic, ca un cauciuc foarte fin.
Înăuntru, nu erau scaune cu centuri ca în filme, nici monitoare uriașe. Era o cameră rotundă, cu pereți care schimbau nuanța încet, ca cerul la apus. Pe podea se vedeau linii subțiri, luminoase, desenând cercuri concentrice. În centru era un stâlp scund, ca o masă fără blat, pe care pluteau trei bile translucide.
Mara a făcut un pas și s-a oprit imediat, lipită aproape de ușă, cu mâna pe marginea ei, ca pe o balustradă. Simțea că, dacă ar fi vrut, putea să sară afară într-o secundă. Ușa era „locul ei sigur”.
— Asta... conduce nava? a întrebat ea, arătând spre bile.
Plic a atins una dintre bile cu un deget. Înăuntru a apărut imaginea poieniței, de sus, cu Mara mică lângă ușă.
— Văd. Păstrez. Nu rănesc, a spus Plic.
Mara a făcut ochii mari.
— Mă... filmezi?
Plic a înclinat capul, confuz.
— Film? Nu. Memorie. Ca... poveste în cutie.
Mara a râs scurt.
— Bun. Dar să nu arăți nimănui, da? E... ciudat să fiu o poveste în cutie.
Plic a clipit încet, ca și cum ar fi învățat.
— Discret. Promit.
O altă bilă a arătat ceva: o hartă cu linii verzi și puncte aurii. Plic a atins un punct care pulsa.
— Aici... casă? a întrebat Mara.
— Nu. Aici... popas. Casa departe. Plic... mic în echipaj mare, a spus el, și pentru o secundă vocea i-a sunat obosită.
Mara s-a gândit la cum se simte când intră într-o clasă nouă. Te uiți la toți, dar nu știi pe cine să saluți.
— Popas în poiană, a zis ea. — Poiana e prietenoasă.
Plic a făcut un sunet care părea un chicotit.
— Poiană... prieten.
Mara s-a uitat la ușă. Era încă deschisă, iar afară se vedeau copacii ca niște paznici buni. A inspirat. Necunoscutul era încă necunoscut, dar nu mai era rece.
Capitolul 4
Plic a atins peretele, iar din el a ieșit un sertar ca o limbă de metal moale. Pe el era o cutie mică, transparentă, în care se învârteau câteva particule ca niște fire de praf luminat.
— Pentru... reparație, a spus Plic. — Dar... lipsește. Căzut afară. Fără... nu plec.
Mara a simțit cum aventura capătă un nod, ca într-o poveste bună.
— Ce lipsește?
Plic a arătat spre cutie, apoi spre poiană.
— Sămânță de lumină. Mică. Când cade... devine invizibilă pentru ochi obișnuiți.
— Super, a murmurat Mara. — Deci trebuie să găsim ceva invizibil.
Plic a ridicat din umeri, într-un gest surprinzător de omenesc.
— Da. Dar Plic are... ascultător.
A scos aparatul acela mic de mai devreme, l-a pus pe podea și aparatul a prins picioare subțiri, ca un păianjen de jucărie. A început să meargă spre ușă, făcând „bip-bip” ca un metronom.
Mara a pășit afară imediat, bucuroasă de aerul cald. Plic a rămas în prag, aproape de ușă, ca și ea. Se vedea că ușa era și pentru el o ancoră.
— Eu nu pot... departe, a spus Plic. — Regulă. Dacă pericol... intru.
— Atunci rămâi aici. Eu caut, a zis Mara. — Dar... fără să fac gălăgie. Niciun cuvânt la nimeni.
Plic a dat din cap, mulțumit.
Mara a urmat „păianjenul” prin iarba înaltă. Poienița părea la fel de liniștită, dar acum fiecare fir de iarbă putea ascunde o „sămânță de lumină”.
Aparatul se oprea din când în când și scotea un „bip” mai lung. Mara se apleca, își trecea degetele prin iarbă, atentă să nu rupă nimic. În minte îi răsuna: discreție, discreție.
La marginea poieniței, lângă o piatră acoperită cu mușchi, aparatul a început să vibreze.
— Aici? a șoptit Mara.
A băgat mâna încet între mușchi și piatră. A simțit ceva rece, ca o bilă de sticlă. Când a scos-o, nu a văzut nimic în palmă. Doar pielea ei strălucea puțin, ca și cum ar fi atins o stea.
— E invizibilă, a zis ea, încercând să nu râdă. — Normal.
A ținut palma sub soare. Atunci, pentru o clipă, s-a conturat o scânteie, ca o picătură de apă care prinde curcubeu.
Mara s-a întors alergând ușor, fără să calce tare, ca să nu sperie pădurea. Plic o aștepta în prag, cu ochii mari fixați pe mâna ei.
— Ai... găsit? a întrebat el.
— Cred că da. Dar e cam... secretă, a răspuns Mara, și a închis pumnul, ca și cum ar fi ținut o boabă de porumb magic.
Plic a scos un sunet scurt, fericit.
— Secret bun.
Capitolul 5
Înăuntru, Mara a rămas, ca înainte, aproape de ușă. I se părea corect: să intre doar cât e nevoie. Plic a luat cu grijă „sămânța de lumină” din pumnul ei, fără să o atingă direct. A folosit o pensetă subțire, care părea făcută din aer.
A pus „nimicul” în cutia transparentă. Particulele din cutie au început să se învârtă mai repede, apoi s-au aliniat ca într-un dans. Pe pereții navei au apărut linii albastre, ca niște vene de lumină.
— Gata? a întrebat Mara.
— Aproape. Dar... trebuie stabilizare. O minut, a spus Plic.
Mara a ascultat. În navă se auzea un murmur fin, ca o scoică la ureche. Era un sunet care o liniștea, deși era străin.
Pe una dintre bile a apărut imaginea poieniței, iar apoi ceva ciudat: un alt punct, roșu, la marginea pădurii, mișcându-se.
Mara a simțit cum i se ridică părul pe ceafă.
— Plic... ce e punctul ăla?
Plic s-a uitat și luminițele de pe piept i-au clipit mai repede.
— Cineva... vine. Mare. Zgomot.
Din pădure s-a auzit un foșnet grăbit, apoi o voce de bărbat, îndepărtată:
— Hei! E cineva aici?
Mara a înghețat. Poate era un pădurar. Poate era cineva care văzuse lumina. Oricine ar fi fost, o navă în poiană nu era un lucru pe care să-l explici ușor.
Mara și-a dus degetul la buze.
— Nu scoatem un sunet, a șoptit ea. — Discreție, da?
Plic a dat din cap imediat și s-a retras un pas înăuntru, dar a lăsat ușa deschisă, ca o cale de scăpare.
— Mara... tu? întrebat el, arătând spre ea, apoi spre exterior, ca și cum ar fi spus: „Tu ești de aici.”
Mara a înțeles. A ieșit încet în poiană și a rămas între stejar și navă, ca un paravan viu. Nu voia să mintă urât, dar nici să arate cu degetul spre o minune.
Vocea se apropia.
— Mara? a strigat cineva. — Ești tu?
Era unchiul ei, Dan, care o mai căuta uneori când întârzia. Mara a simțit un val de ușurare și panică în același timp.
— Da, sunt aici! a răspuns ea, dar nu foarte tare. — Sunt în poiană!
Unchiul Dan a apărut dintre copaci, cu o șapcă albastră și o expresie îngrijorată. A făcut doi pași și s-a oprit. Privirea lui a alunecat peste iarbă.
— Ce faci singură? Am zis să nu te duci prea departe.
Mara și-a așezat corpul astfel încât să-i blocheze unghiul. Nava era chiar în spatele ei, dar, din fericire, lumina de pe pereți se domolise, iar metalul părea să împrumute culoarea pădurii, ca o șopârlă care se camuflează.
— M-am uitat după fluturi, a spus ea repede. — Uite, am găsit și o piatră lucioasă!
A ridicat o pietricică obișnuită de lângă picior, cea mai banală de pe pământ. Unchiul Dan s-a uitat la ea și a pufnit.
— Asta e cea mai... ne-lucioasă piatră din univers.
Mara a izbucnit într-un râs scurt, și chiar și unchiul Dan a zâmbit.
— Bine, domnișoară exploratoare. Hai acasă. Se face seară.
Mara a aruncat o privire peste umăr, fără să întoarcă tot capul. Plic era încă în prag, nemișcat, ca o statuetă. Luminițele de pe piept îi tremurau încet.
Mara a făcut un gest mic cu mâna, ascuns între corpul ei și stejar. Plic a înclinat capul. Un fel de „mulțumesc” tăcut.
— Vin imediat, a zis Mara. — Doar să-mi iau... sticla cu apă.
S-a întors spre locul unde își lăsase sticla, a făcut un pas, apoi altul, de parcă totul ar fi fost normal. Unchiul Dan s-a uitat la telefonul lui, bombănind ceva despre semnal.
Mara a ajuns lângă ușă și a șoptit:
— Pleacă acum, dacă poți.
— Stabilizare... gata, a spus Plic. — Mara... păstrezi secret?
— Da. Promit.
Plic a scos un sunet mic, aproape ca un suspin ușurat.
— Secret... protejează. Și prietenie protejează.
Mara a înghițit. A vrut să spună o mie de întrebări, dar a ales una singură, scurtă, ca să nu rupă vraja:
— Te mai întorci?
Plic a privit poienița.
— Poate. Dacă poiana vrea.
Mara a zâmbit.
— Poiana vrea.
Plic a atins marginea ușii. Ușa s-a închis fără zgomot, linia fină dispărând ca o cicatrice care se vindecă. Nava a vibrat ușor, iar aerul a devenit ca o oglindă care se strânge. Într-o clipă, obiectul a dispărut, lăsând iarba neatinsă.
Mara a rămas o secundă nemișcată, ca să fie sigură că nu visează. Apoi și-a luat sticla cu apă și s-a întors la unchiul Dan.
— Gata, a zis ea.
— Perfect. Și fără farfurii zburătoare, sper, a glumit el.
Mara și-a mușcat buza ca să nu râdă prea tare.
— Niciuna, a spus ea, cu cea mai serioasă față pe care a putut-o face.
Capitolul 6
Seara, acasă, bunica aprinsese o lumânare mică pe masă, „pentru liniște”, cum spunea ea. În bucătărie mirosea a ceai de mentă și a pâine caldă.
Mara stătea cu coatele pe masă, privind flacăra. În capul ei se învârteau bilele de lumină, harta cu puncte, ochii mari ai lui Plic. Și mai ales acel cuvânt: discret.
Bunica a pus o cană în fața ei.
— Te-ai plimbat mult, a spus ea. — Ți-a prins bine?
Mara a dat din cap.
— Am văzut ceva... interesant, a zis ea încet, testând cuvintele.
Bunica n-a întrebat „ce anume?”, cum ar fi făcut alții. Doar a ridicat sprâncenele, ca și cum ar fi știut că unele lucruri se spun doar dacă vor ele.
— Uneori, a zis bunica, cel mai curajos lucru e să nu povestești tuturor.
Mara a simțit un nod în gât, dar era un nod bun.
— Da, a spus ea. — Și uneori... să fii un paravan.
Bunica a zâmbit, fără să ceară explicații.
— Atunci ai crescut un pic azi.
Mara s-a uitat din nou la lumânare. Flacăra tremura ca un semn mic, viu, într-o lume mare. Ea s-a aplecat și a suflat încet.
Flacăra s-a stins, lăsând un fir subțire de fum care s-a ridicat ca o întrebare păstrată pentru mai târziu. În întunericul blând, Mara și-a imaginat poienița, liniștită, și o navă care poate, într-o zi, va aluneca din nou prin aer ca o panglică albastră—fără zgomot, fără grabă, în secretul prieteniei.
