Capitolul 1: Constelații cu coadă și mustăți
Mara și Daria aveau amândouă 11 ani și o pasiune comună: să găsească povești în lucruri care, pentru alții, erau doar puncte. În seara aceea, stăteau pe acoperișul blocului, pe o pătură cu stele desenate, și priveau cerul ca pe un ecran uriaș.
— Uite, acolo! spuse Mara și întinse degetul spre o grupare de lumini. Vezi? E clar un câine care aleargă.
— Un câine? Daria își strânse ochii. Mai degrabă un lup cu urechi caraghioase.
— E Câinele Sprinten, insistă Mara, serioasă ca un ghid de muzeu. Și acolo, mai în dreapta, e Pisica Pânditoare. O vezi cum se lungește?
Daria râse.
— Pisica ta are trei cozi.
— E o pisică spațială. La pisicile spațiale, coada e… flexibilă.
De jos se auzea zgomot de lift și pași. Doamna Ilinca, vecina de la trei, urcă și ea pe acoperiș, cu un coș de rufe.
— Iar stați la stele? întrebă ea, zâmbind. Mâine aveți excursie la Centrul de Descoperiri Științifice, nu?
— Da! strigară amândouă, în același timp.
Mara se ridică în genunchi.
— Doamna Ilinca, mâine la centru au un planetariu. O să arătăm constelațiile care seamănă cu animale!
— Să fiți responsabile, fetițelor, spuse femeia, ridicând un cearșaf ca pe o velă. Să nu vă împrăștiați, să nu atingeți aparatele fără voie. Știința e ca o prăjitură: bună, dar se strică dacă bagi degetele peste tot.
Daria șopti către Mara:
— Dacă e prăjitură, eu vreau felia cu meteoriți.
Mara îi dădu un cot ușor, apoi se întoarse spre cer.
Dintr-odată, una dintre „stele” clipi altfel. Nu ca o stea. Ca un ochi.
— Ai văzut? întrebă Mara încet.
— Ce?
Punctul luminos făcu o mică mișcare, apoi se opri, ca și cum ar fi ascultat.
— Parcă… ne salută, murmură Mara.
Daria își strânse hanoracul.
— Poate e un avion.
— Avionul nu stă pe loc. Și nu clipește așa.
„Steaua” mai clipi o dată. Apoi, ca un secret, se stinse.
Mara simți un fior de curiozitate, nu de frică. Curiozitatea era ca un magnet în piept.
— Mâine, la centru, o să întrebăm la planetariu dacă… există stele care se poartă ciudat.
— Sau extratereștri care fac cu ochiul, completă Daria, pe un ton glumeț. Să le arătăm Pisica cu trei cozi.
Capitolul 2: Centrul de Descoperiri și ușa care nu era pe hartă
A doua zi, Centrul de Descoperiri Științifice părea un castel modern din sticlă și metal. Avea o cupolă ca o jumătate de planetă și coridoare care luceau de curățenie. În hol, un schelet de dinozaur zâmbea fără dinți, iar dintr-un colț se auzea un robot care spunea, foarte politicos:
— Bun venit! Vă rog să nu vă urcați pe mine.
Mara și Daria mergeau alături de grupul clasei, dar ochii lor alergau peste tot: pârghii, roți dințate, ecrane, o masă cu nisip care se mișca ca valurile.
— Dacă ating nisipul ăla, cred că se supără și face tsunami, șopti Daria.
— Doamna Ilinca a zis să nu băgăm degetele în prăjituri, îi aminti Mara, deși și ei îi tremura mâna de poftă.
La planetariu, un domn cu păr alb și voce calmă le arătă cerul pe un tavan rotund. Când luminile se stinseră, stelele se aprinseră deasupra lor, ca și cum cineva ar fi aruncat o mână de sclipici.
— Astăzi, vom vorbi despre constelații, spuse ghidul. Oamenii au desenat cu imaginația lor animale, eroi, monștri…
Mara ridică mâna.
— Domnule, există… stele care se mișcă, dar nu sunt avioane?
Ghidul zâmbi.
— Există sateliți, Stația Spațială Internațională, meteori…
— Și ochi? întrebă Daria, fără să se poată abține.
Se auzi un chicotit prin sală. Ghidul clipi, apoi ridică din umeri.
— Ochii, de obicei, sunt în povești. Dar poveștile sunt începutul curiozității. Și curiozitatea, începutul descoperirilor.
După planetariu, clasa se împrăștie pe la expoziții. Mara și Daria ajunseră la un coridor mai liniștit, unde un panou scria: „Laboratorul de Lumină”. Ușa era întredeschisă.
— Nu era pe hartă, șopti Mara.
— Poate e laboratorul secret al prăjiturilor, zise Daria, dar vocea ei trăda aceeași emoție.
Au intrat încet. Înăuntru era o încăpere cu oglinzi, tuburi transparente și un aparat mare, ca o lanternă uriașă. În mijloc, pe o masă, se afla o panglică simplă, argintie, rulată frumos, ca un cadou fără etichetă.
— Ce caută aici o panglică? întrebă Daria.
Mara se apropie, dar nu o atinse. Își aminti de responsabilitate, ca de un semn roșu.
— Poate e pentru un experiment… cu lumină.
În clipa aceea, dintr-un colț se auzi un „bip” delicat. Un panou de pe perete se aprinse singur, afișând un desen: o constelație. Dar nu era una din cele cunoscute. Semăna perfect cu… o broască țestoasă.
— Ai văzut? Mara își acoperi gura. Asta e… o constelație-animal.
Daria se uită la ecran, fascinată.
— Și arată mai bine decât ale tale. Broasca asta are chiar și carapace!
Ecranul schimbă imaginea: acum apărea o vulpe. Apoi un pește cu aripioare uriașe. Ca și cum cineva le arăta un album de familie, dar din altă lume.
Mara făcu un pas înapoi.
— Nu suntem singure aici.
Panglica argintie tremură ușor, fără ca nimeni s-o atingă. Și, ca un șoaptă de lumină, în aer se desenă un mic cerc strălucitor.
— Bună, spuse Daria, înainte să-și poată opri gura. Dacă e cineva acolo… bună.
Cercul se lărgi, ca o bulă. Din el se auzi o voce subțire, ca un flaut.
— Bună… arătătoare de animale din stele.
Mara îngheță. Daria își deschise ochii mari.
— A… ați auzit? întrebă Mara.
— Te-au strigat pe nume de meserie, șopti Daria. Asta e tare.
Din bula de lumină se contură o siluetă mică, cam cât o pisică. Avea un corp lucios, ca din sidef, și două antene subțiri. Ochii erau mari și blânzi, ca două picături de cer.
— Eu sunt Lumo, spuse ființa. Am urmat semnalul constelațiilor-animale.
Mara înghiți în sec.
— Noi… doar ne uităm la stele.
Lumo își mișcă antenele, ca și cum ar fi zâmbit.
— Privitul este începutul. Dar am o problemă. Și am nevoie de ajutor responsabil.
Capitolul 3: Mesajul care se ascundea în lumină
Lumo pluti ușor deasupra mesei, fără să atingă nimic. Asta îi plăcu Marei: părea atent, ca un vizitator care își șterge pantofii înainte să intre.
— Nava mea e camuflată pe acoperișul centrului, spuse el. Dar sistemul de navigație s-a blocat. Pentru a-l debloca, am nevoie de un model de constelații… de pe planeta voastră. În special cele care au formă de animale. Sunt un cod, pentru noi.
Daria își puse mâinile în șold.
— Deci, practic, stelele sunt parola?
— Exact, spuse Lumo. Parola voastră e… foarte frumoasă.
Mara se simți, ciudat, mândră. Ca și cum cineva i-ar fi spus că desenele ei cu cretă sunt bune.
— Dar de ce aici, la Centrul de Descoperiri? întrebă ea.
Lumo arătă spre aparatul ca o lanternă uriașă.
— Aparatul vostru de lumină poate proiecta constelații precise. Eu pot traduce lumina în coordonate. Dar nu pot să-l folosesc singur. Regulile voastre… etichetele… sunt complicate.
Daria izbucni în râs.
— Și la noi, adulții cred că noi suntem complicate.
Mara se încruntă puțin.
— Nu avem voie să folosim aparatele fără un adult. Ar fi… iresponsabil.
Lumo își înclină capul.
— Responsabilitate. Îmi place cuvântul. Atunci haideți să găsim un adult de încredere.
Daria se apropie de ușă și trase cu ochiul pe coridor.
— Dacă spunem „am găsit un extraterestru”, o să ne creadă?
Mara își mușcă buza.
— Poate doamna Ilinca. Ea ne-a vorbit despre responsabilitate. Și… e genul care crede în povești.
Au ieșit din laborator, cu Lumo ascuns într-o mică sferă de lumină, ca o lanternă de buzunar. Mara o ținea cu grijă, ca pe un borcan cu licurici.
În hol, doamna Ilinca discuta cu un organizator, ținând în mână un clipboard.
— Doamna Ilinca! strigă Mara, prea tare, apoi își drese vocea. Putem vorbi… într-un loc liniștit?
Doamna Ilinca le privi. Ochii ei de adult văzură imediat: fetele erau agitate, dar nu din cauza unei farse obișnuite.
— Ce-ați făcut? întrebă ea, calm.
— N-am făcut, zise Daria repede. Adică… am găsit.
Mara ridică sfera de lumină. Înăuntru, Lumo își lipi fața de „geam” și salută politicos.
— Bună ziua. Îmi pare rău că intru fără programare.
Doamna Ilinca rămase cu gura întredeschisă. Apoi, surprinzător, nu țipă. Nu leșină. Doar își împinse ochelarii pe nas.
— Ei bine… prăjitura chiar a început să vorbească, murmură ea.
Daria șuieră:
— V-am zis că e prăjitură cu meteoriți.
Doamna Ilinca inspiră adânc.
— Cine ești?
— Sunt Lumo, dintr-un grup de exploratori pașnici. Avem o problemă tehnică și am nevoie de ajutorul lor, spuse el, indicând fetele. Dar vreau să respect regulile locului.
Doamna Ilinca îi privi pe Mara și Daria.
— Ați intrat într-un laborator fără permisiune, începu ea.
Mara coborî privirea.
— Știu. Ne pare rău.
— Dar… ați venit imediat să cereți ajutor. Asta e o decizie responsabilă, continuă doamna Ilinca. O să rezolvăm împreună.
Se întoarse spre organizator.
— Am o situație specială. Voi prelua eu grupa Marei și a Dariei pentru un proiect. În laboratorul de lumină.
Organizatorul dădu din cap, fericit că scapă de o problemă. Nu apucă să întrebe nimic.
În laborator, doamna Ilinca închise ușa.
— Bine, Lumo, spuse ea, cu voce de profesor care intră într-o lecție neașteptată. Arată-ne ce trebuie făcut. Dar fără să distrugem centrul, da?
— Promit, spuse Lumo. Și mulțumesc.
Mara își frecă palmele.
— Eu pot arăta constelațiile. Știu una care seamănă cu un urs, una cu un iepure și… Câinele Sprinten.
Daria își ridică sprâncenele.
— Și Pisica cu trei cozi.
Lumo își mișcă antenele încântat.
— Perfect. Animalele din cer… ne vor duce acasă.
Capitolul 4: Proiectorul de stele și testul răbdării
Aparatul din laborator avea un panou cu multe butoane. Doamna Ilinca le privi ca pe niște furnici grăbite.
— Nu apăsăm nimic la întâmplare, spuse ea ferm. Responsabilitatea începe cu răbdarea.
Daria oftează teatral.
— Răbdarea e greu de prins, ca săpunul.
— Atunci ține-o cu două mâini, zise Mara, iar Daria râse.
Lumo proiectă un mic fascicul pe panou, ca o degetuță de lumină, și pe un ecran apăru o schemă simplă: trei pași, fiecare cu un desen de constelație.
— Avem nevoie de trei constelații-animal, spuse Lumo. Dar trebuie să fie cele pe care le recunoașteți voi, nu cele oficiale din cărți. Codul e… legat de imaginația voastră.
Mara se lumină la față.
— Adică dacă eu spun că acolo e un câine, atunci devine câine pentru cod?
— Dacă îl vezi clar, da. Vederea ta e cheia.
Daria își încrucișă brațele.
— Și dacă eu îl văd lup?
Lumo clipi.
— Atunci avem două variante de parolă. Asta poate fi… amuzant sau dezastruos.
Doamna Ilinca își drese vocea.
— Decidem împreună și ne ținem de decizie. Fără ceartă. În știință și în viață, echipa contează.
Mara și Daria se priviră. În ochii lor se văzu un acord tăcut: bine, facem echipă.
— Prima constelație, spuse Mara, e Broasca Țestoasă pe care ai arătat-o tu. Eu o văd și pe cer, în zona aia.
— A doua, zise Daria, alegem Peștele cu aripi. Ăla e super.
— A treia… Câinele Sprinten! zise Mara imediat.
Daria își strânse buzele.
— Lupul Caraghios.
— Pisica Pânditoare! ziseră amândouă, apoi se opriră.
Se auzi un „bip” nerăbdător de la aparat, ca și cum le grăbea.
Doamna Ilinca puse o mână pe umărul fiecăreia.
— Alegeți una care vă reprezintă pe amândouă. O constelație pe care o vedeți la fel.
Mara închise ochii un moment. Își aminti seara de pe acoperiș, cum râseseră.
— Uite, spuse ea încet. Aia mică, de lângă… cea care seamănă cu o veveriță care ronțăie.
Daria zâmbi.
— Da! Veverița Cu Obraz Plin. Pe asta o văd și eu.
Lumo păru încântat.
— Atunci: Broasca Țestoasă, Peștele cu aripi, Veverița Cu Obraz Plin.
Doamna Ilinca aprobă.
— Bun. Mara, tu descrii formele. Daria, tu verifici pe proiecție dacă se potrivește. Eu mă asigur că nu atingem ce nu trebuie.
Mara se apropie de ecran și începu să descrie: puncte, distanțe, o „carapace” de stele. Daria ajusta un cursor, iar Lumo transforma lumina în linii fine, ca niște fire invizibile.
Când au introdus prima constelație, aparatul emise un sunet blând, ca o notă muzicală.
— Unul! strigă Daria.
La a doua constelație, însă, ecranul pâlpâi și apăru un semn roșu.
— Eroare, traduse Lumo. Nu recunosc „peștele cu aripi”. Poate… îl vedeți diferit.
Daria se încruntă, apoi râse scurt.
— Stai, cred că eu l-am văzut cu aripi, dar Mara îl vede cu… aripioare foarte mari.
— Nu sunt aripi, sunt aripioare, confirmă Mara, serioasă. Nu poate zbura, doar… înoată dramatic.
Doamna Ilinca ridică un deget.
— Deci, ca să fie același lucru pentru amândouă, îl numim…
— Peștele Dramatic, zise Daria imediat.
Mara chicoti.
— Sau Peștele cu Pelerină.
Lumo își mișcă antenele.
— „Peștele cu Pelerină” are o logică mai clară în cod.
Au modificat descrierea. Semnul roșu dispăru, iar aparatul cântă încă o notă.
— Doi! zise Daria, triumfătoare.
La Veverița Cu Obraz Plin, totul mersese perfect, până când, la final, luminile din laborator se stinseră brusc. Un curent rece trecu prin încăpere.
— Ups, șopti Daria. N-am atins nimic. Jur pe… pelerina peștelui.
În întuneric, vocea lui Lumo se auzi calmă:
— Nu e din vina voastră. Cineva… sau ceva… încearcă să oprească semnalul.
Pe ecran apăru o umbră digitală, ca o pată care înghite lumina.
Mara simți un nod în stomac.
— Adică… nu sunteți singuri, voi, extratereștrii?
— Niciodată nu ești singur în univers, spuse Lumo. Dar nu toți sunt răbdători.
Doamna Ilinca aprinse o lanternă mică din buzunar. Fasciculul ei tăie întunericul ca o sabie.
— Atunci facem ce știm: rămânem calmi, lucrăm organizat și ne protejăm unii pe alții.
Mara își strânse sfera de lumină în care plutea Lumo.
— Spune-ne ce facem.
— Terminăm codul, spuse Lumo. Și apoi… trebuie să ajungem pe acoperiș.
Capitolul 5: Alergarea pe scări și întâlnirea de pe acoperiș
Au ieșit din laborator cu pași repezi, dar fără să împingă pe nimeni. Doamna Ilinca le conduse pe o scară de serviciu, departe de mulțimea de copii care vizita expozițiile.
— De ce nu luăm liftul? întrebă Daria, gâfâind.
— Pentru că liftul e ca o cutie de conserve, spuse doamna Ilinca. Dacă se blochează, rămânem înăuntru. Pe scări avem control.
Mara se simți din nou în siguranță. Controlul era un cuvânt bun când te urcă pe acoperiș cu un extraterestru într-o lanternă.
La etajul superior, o ușă metalică ducea spre acoperiș. Pe ea scria: „Doar personal autorizat”.
Doamna Ilinca scoase un card.
— Uneori, responsabilitatea înseamnă și să ai cheile potrivite, spuse ea.
Daria își dădu coate cu Mara.
— Doamna Ilinca e ca un personaj secret dintr-un joc.
Ușa se deschise, iar aerul rece al înălțimii le ciupi obrajii. Deasupra, cerul era limpede, iar orașul se întindea ca o mare de lumini. Pe o platformă, stătea ceva care părea, la prima vedere, o sculptură modernă: o formă netedă, ca o picătură de argint, lipită de acoperiș.
— Nava mea, șopti Lumo, iar sfera de lumină tremură de emoție.
În clipa aceea, din spatele unui tub de ventilație apăru o altă siluetă: mai înaltă, mai colțuroasă, cu o lumină rece în jur. Nu părea rea ca un monstru din filme, dar părea… grăbită și rigidă, ca un profesor supărat.
— Lumo, spuse străinul cu o voce metalică. Ai întârziat. Semnalul tău perturbă rețeaua.
Mara își ținu respirația. Daria făcu un pas în față, apoi se opri, ca și cum își amintea că nu e momentul pentru eroisme fără cap.
Lumo ieși din sferă și pluti între ei.
— Zarek, am avut o defecțiune. Am cerut ajutor. Acești pământeni au cooperat.
Zarek își întoarse privirea spre fete. Ochii lui erau ca două lentile.
— Pământeni mici. Imprevizibili.
Daria ridică bărbia.
— Suntem previzibile: dacă cineva are o problemă, ajutăm. Dar nu ne place să fim făcute „mici” de sus.
Mara își strânse curajul.
— Noi nu vrem să vă stricăm rețeaua. Vrem doar să… vă întoarceți acasă în siguranță.
Doamna Ilinca interveni, cu o voce calmă și fermă.
— Și vrem să respectăm acest centru. Nicio avarie, nicio panică. Putem discuta?
Zarek păru să analizeze cuvintele, ca un calculator care calculează o sumă.
— Discuția consumă timp. Eu am venit să închid semnalul.
Lumo își întinse antenele.
— Dacă îl închizi acum, navigația mea rămâne blocată. Risc să rămân aici. Și asta ar fi… iresponsabil pentru mine și pentru voi.
Cuvântul „iresponsabil” se lăsă între ei ca o greutate.
Zarek clipi. Parcă nu-i plăcea greutatea.
— Ce propui?
Mara se grăbi să spună, înainte ca frica să-i închidă gura:
— Vă arătăm constelațiile-animal. Sunt codul. Dacă îl terminați repede, semnalul se oprește repede.
Daria completă:
— Și dacă tot suntem imprevizibile, măcar să fim imprevizibil de eficiente.
Doamna Ilinca își puse mâinile pe șold.
— Sub supravegherea mea. Și fără să folosiți nimic care ar putea afecta clădirea.
Zarek privi nava, apoi orașul, apoi cerul.
— Accept. Dar cu o condiție: să fie precis.
Lumo se întoarse către Mara și Daria.
— Aveți încredere în ochii voștri?
Mara își aminti „steaua” care făcuse cu ochiul. Daria își aminti râsul lor pe acoperiș.
— Da, spuseră amândouă.
Atunci Lumo proiectă în aer o hartă de stele. Punctele pluteau ca niște scântei, iar vântul le făcea să tremure.
— Arătați-mi Broasca Țestoasă, spuse el.
Mara trase cu degetul o linie imaginară între stele.
— Aici, aici și aici e carapacea. Și capul e steaua asta, mai luminoasă.
Daria verifică și confirmă.
— Da, e broasca. Se vede clar.
Zarek urmărea totul, atent, fără să comenteze. Când au ajuns la Peștele cu Pelerină, chiar și el păru să se relaxe puțin.
— Interesant, spuse el. Pelerina… e o interpretare eficientă.
Daria șopti către Mara:
— Ai auzit? Ne-a făcut eficiente. Asta e ca un premiu.
La final, când au desenat Veverița Cu Obraz Plin, harta de stele străluci mai puternic. Nava emise un sunet ca un tors discret.
— Cod complet, spuse Lumo. Mulțumesc.
Zarek își retrase lumina rece.
— Semnalul poate fi închis. Bun.
Mara simți cum i se destinde pieptul.
— Deci… totul e bine?
Lumo pluti mai aproape de ele.
— Aproape. Mai rămâne un lucru: un semn de pace. În cultura noastră, cooperarea se marchează cu un obiect care luminează, ca să-ți amintești să fii responsabil și după ce pleci.
Daria arătă spre laborator, în minte.
— Panglica argintie!
Lumo încuviință.
— Exact.
Capitolul 6: Panglica care a învățat să strălucească
S-au întors în laborator, de data aceasta fără grabă haotică. Doamna Ilinca ținea ușa și se asigura că nimeni nu-i vede. Zarek rămase în umbră, ca un paznic tăcut, dar nu mai părea amenințător. Părea doar… prudent.
Panglica argintie era tot acolo, pe masă, liniștită, ca și cum nu ar fi făcut niciodată magie. Lumo o atinse ușor cu antena. Nu cu mâna, nu brusc, ci ca un muzician care atinge prima clapă.
Panglica se aprinse din interior, cu o lumină caldă, aurie, fără să ardă. Lumina se plimbă pe ea în valuri, ca soarele pe apă.
Mara rămase cu gura întredeschisă.
— E… vie?
— Nu. E doar un material care stochează și eliberează lumină, explică Lumo simplu. Ca un borcan care ține soarele înăuntru. Dar are nevoie de un „motiv”. Iar motivul e promisiunea.
Doamna Ilinca se apropie.
— Ce fel de promisiune?
Lumo se uită la Mara și Daria.
— Promisiunea că veți folosi curiozitatea cu responsabilitate. Că veți pune întrebări, dar și că veți respecta regulile care protejează pe toată lumea.
Daria își mușcă buza.
— Adică… să nu mai intrăm în laboratoare secrete fără voie.
Mara dădu din cap.
— Și să cerem ajutor când nu știm. Și să nu facem pe eroinele singure.
Doamna Ilinca zâmbi, mulțumită.
— Asta e o lecție pe care mulți adulți n-au învățat-o.
Zarek își înclină capul.
— Lecțiile sunt… utile.
Lumo ridică panglica și o întinse către fete.
— Atunci spuneți promisiunea. În cuvintele voastre.
Mara își drese vocea.
— Promit să fiu atentă la ce fac, chiar când sunt entuziasmată. Să nu stric lucrurile din grabă. Și să-mi ajut prietenii.
Daria adăugă repede:
— Promit să pun întrebări, dar și să ascult răspunsurile. Și dacă văd ceva ciudat, să nu fac panica să conducă, ci capul.
Panglica străluci mai tare, ca și cum ar fi aprobat.
Lumo le legă panglica, ușor, la încheietura mâinii Marei, apoi la a Dariei, ca două brățări. Lumina nu era orbitoare, ci blândă, ca un felinar de noapte bună.
— Acum aveți un semn, spuse el. Când o veți vedea strălucind, să vă amintiți: universul e mare, dar gesturile mici îl fac prietenos.
Daria privi brățara.
— Dacă merg cu asta la școală, o să creadă că am câștigat un concurs.
— Ai câștigat, spuse Mara. Concursul de… cooperare interstelară.
Zarek se apropie.
— Lumo, e timpul.
Lumo îi privi pe toți.
— Plecăm. Dar nu uit. Constelațiile voastre… sunt frumoase. Și îmi place că le vedeți ca pe animale. E un mod pașnic de a privi necunoscutul.
Doamna Ilinca ridică o sprânceană.
— Și vă rog, data viitoare, anunțați la recepție.
Lumo râse, un sunet ca niște clopoței.
— Voi încerca.
Pe acoperiș, nava își deschise o fantă de lumină. Lumo și Zarek urcară fără grabă. Înainte să se închidă, Lumo întinse o antenă în semn de rămas-bun.
— Mara, Daria. Arătați mai departe constelațiile-animale. Poate, într-o noapte, cineva va clipi din nou.
Nava se ridică fără zgomot, ca o sămânță purtată de vânt. Apoi se transformă într-un punct luminos pe cer, care, pentru o secundă, păru că… face cu ochiul.
Mara și Daria se priviră, apoi izbucniră în râs, un râs ușurat și fericit.
— Crezi că o să ne creadă cineva? întrebă Daria.
Doamna Ilinca își strânse clipboardul la piept.
— Nu contează cine crede. Contează ce ați învățat. Și ce faceți cu asta.
Mara se uită la brățara-panglică. Strălucea ușor, ca o promisiune care nu se grăbește.
— O să fim responsabile, spuse ea.
Daria o împinse ușor cu umărul.
— Și o să găsim și alte animale pe cer. Poate un arici. Sau un dragon care se preface că e rândunică.
Au coborât împreună, iar centrul de descoperiri rămase în urmă, tăcut și luminat. Sus, stelele își vedeau de treabă. Iar printre ele, undeva, o poveste nouă își pregătea următorul capitol. Panglica de pe încheieturile lor continua să strălucească, caldă și sigură, ca un mic far care spunea, fără cuvinte: „Curajul e bun. Dar responsabilitatea îl face și mai bun.”
