Capitolul 1: O zi liniștită în pădurea veselă
Într-o dimineață luminoasă, în pădurea veselă, iepurașul Pufi sărea fericit printre flori colorate. Pufi avea blănița moale ca norii și urechile lungi, lungi, numai bune de ascultat cântecul păsărilor.
— Ce zi frumoasă! Vreau să mă joc cu prietenii mei, a spus Pufi, sărind de colo-colo.
Și-a luat coșulețul de picnic, l-a umplut cu morcovi crocanți și a plecat să-i caute pe Blănosul, ursulețul, și pe Vio, vulpița. Soarele strălucea printre frunze, păsărelele ciripeau vesel, iar vântul adia ușor.
— Bună, Blănosule! Bună, Vio! Am venit să ne jucăm! a spus Pufi cu un zâmbet larg.
— Bună, Pufi! Ce idee minunată! a zis Blănosul, clătinându-și boticul.
— Am adus morcovi pentru noi toți! a adăugat Pufi cu mândrie.
— Morcovi? Mie îmi plac foarte tare! a spus Vio, făcând o piruetă jucăușă.
Prietenii au început să joace de-a v-ați ascunselea printre copaci. Se ascundeau după tufe, alergau pe iarbă și râdeau cu toții. Deodată, în timp ce Pufi număra cu ochii închiși, Vio a mâncat morcovul cel mai mare și cel mai dulce, pe care Pufi îl pusese deoparte pentru el.
Capitolul 2: Când Pufi simte ceva nou
Când Pufi a deschis ochii, a văzut că morcovul lui preferat dispăruse. S-a uitat la coșuleț. S-a uitat la Vio, care mesteca bucăți mici de morcov, cu obrajorii plini și portocalii.
— Vio, ai mâncat tu morcovul meu cel mare? a întrebat Pufi cu o voce moale.
— Da, scuză-mă, Pufi! Era așa dulce și nu m-am putut abține, a spus Vio, roșind puțin.
Pufi a simțit ceva ciudat în piept. Parcă acolo se aprinsese un foc mic. Nasul i s-a încrețit, urechile i s-au pleoștit.
— Nu e corect! Era morcovul MEU! s-a supărat Pufi, strângând lăbuțele.
Prietenii s-au oprit din râs. Blănosul s-a uitat mirat la Pufi.
— Ce pățești, Pufi? Nu te-am văzut niciodată așa.
Pufi s-a simțit și mai ciudat. Inima îi bătea repede-repede, iar lăbuțele îi tremurau puțin.
— Sunt... sunt supărat! Nu-mi place când cineva ia ceva ce e al meu, fără să mă întrebe! a spus Pufi, punând accent pe fiecare cuvânt.
— Aoleu, cred că Pufi e furios, a zis Blănosul, apropiindu-se ușor.
Pufi a dat din urechi, a dat din picior și a zis tare:
— Da, sunt furios! Am o emoție mare și se numește FURIE!
Vio s-a apropiat încet, ducând lăbuța la gură.
— N-am vrut să te supăr, Pufi. Îmi pare rău...
Pufi nu voia să asculte. Se simțea ca un balon care se umflă tot mai tare și mai tare.
Capitolul 3: Ce face Pufi cu furia lui?
Pufi s-a așezat jos, cu spatele la prieteni. Furia lui era ca un nor gri de furtună, care îi acoperea mintea. Totuși, vântul blând și cântecul păsărilor au început să-l liniștească puțin.
Blănosul s-a așezat lângă el:
— Pufi, e greu când cineva ia ceva ce-i important pentru tine. Vrei să vorbești cu mine?
— Nu știu... încă sunt supărat, a zis Pufi, uitându-se în jos.
— Poate dacă inspiri adânc, te vei simți mai bine. Așa mă ajut eu când sunt furios, i-a spus Blănosul blând.
Pufi a inspirat adânc. A simțit aerul curat trecând printre mustăți. Apoi a expirat încet, foarte încet. A repetat încă o dată și încă o dată.
— Știi ce? Parcă furia mea nu mai e așa de mare, a zis Pufi încet.
Vio a venit mai aproape și a spus cu o voce mică:
— Îmi pare rău, Pufi... Am greșit. Uite, am găsit o rădăcină dulce pentru tine, din partea mea!
Pufi a privit rădăcina și a zâmbit puțin. Dar încă mai simțea ceva furie.
— E greu să fiu vesel din nou... Dar îmi pare bine că ai înțeles cum m-am simțit, Vio.
Blănosul a vorbit iar:
— Pufi, când ești furios, poți să spui ce simți, să respiri adânc sau să stai puțin singur. Asta e bine pentru tine!
Pufi a dat din cap:
— Da. Când simt furie, pot să spun: „Sunt furios acum!” Pot să inspir adânc... și apoi pot să mă gândesc ce pot face să mă simt mai bine.
Capitolul 4: Împreună din nou și lecția furiei
După ce a respirat de câteva ori, Pufi s-a ridicat. Norul gri de deasupra capului său s-a risipit. Soarele a început să strălucească din nou printre frunziș.
— Mulțumesc, Blănosule, că m-ai ascultat. Și mulțumesc, Vio, că mi-ai adus altceva bun. Mă simt mai bine acum!
Vio a sărit veselă:
— Vrei să ne jucăm iar, Pufi? De data asta, eu promit să nu mai mănânc nimic fără să întreb!
Pufi a râs:
— Bine, Vio! Dar dacă simt din nou furie, am să spun! Acum știu că furia e doar o emoție, nu e ceva rău, dar trebuie să o înțeleg.
Prietenii și-au dat lăbuțele și au început să se joace din nou. S-au ascuns, au alergat și au râs pe săturate.
— Uraaa! Ce bine e să fim împreună! a strigat Blănosul.
— Și ce bine e să spunem ce simțim! a adăugat Vio.
Pufi a sărit sus-sus și a spus:
— Atunci când sunt furios, pot să respir, pot să spun ce simt și pot să caut ajutor la prieteni! Furia nu mă sperie. Eu pot să fiu curajos și bun!
Soarele a rămas sus pe cer, pădurea a răsunat de bucurie și prietenia lor a devenit mai puternică.
De atunci, dacă se simțea furios, Pufi știa exact ce să facă: să respire adânc, să spună ce simte și să ceară ajutor. Și, cel mai important, a învățat că e normal să ai furie, dar să nu lași furia să te conducă. Prietenii lui erau mereu acolo să-l ajute, iar Pufi a devenit din ce în ce mai înțelept și mai vesel.
Iar dacă și tu simți uneori furie, gândește-te la Pufi, inspiră adânc, spune ce simți și caută ajutor la cei dragi. Ești curajos, ești bun și poți să controlezi orice emoție!
