Capitolul 1: Cutia care se scutura singură
Mara avea opt ani și o energie care nu încăpea nici în ghiozdan, nici în buzunare, nici măcar în borcanul cu biscuiți. Într-o sâmbătă dimineață, când soarele făcea cu ochiul pe fereastră ca un copil care știe o glumă bună, Mara a hotărât să facă ordine în debara.
„Azi găsesc comoara!”, a șoptit ea, ca și cum praful ar fi putut fugi dacă auzea planul.
În debara era un amestec de lucruri: o minge dezumflată care părea mereu supărată, un șorț cu pete de dulceață (dovezi!), o cutie de pantofi plină cu nasturi care se simțeau importanți, și un aspirator care dormea cu gura deschisă.
Mara a tras de o cutie mică, verde, cam cât un castron. Cutia avea lipită o etichetă pe care scria, cu litere strâmbe: „NU DESCHIDE DACĂ ÎȚI PLACE NORMALUL”. Mara a clipit de două ori.
Normalul… îi plăcea? Uneori. Dar și mai mult îi plăceau lucrurile care o făceau să râdă.
Înainte să atingă capacul, cutia a făcut „clinc-clinc”. Ca un trombon mic care exersa înăuntru. Apoi s-a scuturat singură. Nu tare, ci politicoasă, ca și cum ar fi zis: „Salut, sunt aici.”
Mara a pus palma pe capac. Era rece și neted, dar vibra ușor. Ca o linguriță într-un pahar de suc.
„Bine, cutie verde. Ce știi tu să faci?” a murmurat ea.
Capacul s-a ridicat singur, încet, ca o pălărie ridicată în semn de salut. Din cutie a ieșit… un sunet. Un „PAAAAM” lung, amuzant, de parcă cineva își făcea loc într-o fanfară. Și apoi, în loc să iasă un lucru, a ieșit un… început de scară.
Da, o scară, dar nu una obișnuită. Era din metal lucios și se răsucea ca un trombon uriaș: curbă după curbă, cu trepte care păreau note muzicale. În mijloc avea o balustradă rotundă, ca un tub. Și, foarte ciudat, scara se prelungea în sus… deși cutia era mică. Adică, scara nu se potrivea deloc în cutie, dar totuși ieșea, ca o eșarfă nesfârșită dintr-o pălărie de magician.
Mara a rămas cu gura întredeschisă. Nu de frică, ci de uimire. Uimirea era o prăjitură pe care îi plăcea să o mănânce pe îndelete.
Din scara-trombon a venit un miros de vânt proaspăt și de cretă, ca într-o clasă care tocmai a fost spălată. Și un clinchet, ca și cum treptele ar fi chicotit.
Mara a făcut un pas înapoi, apoi un pas înainte, apoi iar un pas înapoi. Ca un dansator care nu știe dacă muzica e vals sau hopa-mita.
„Dacă e o glumă, e cea mai bună glumă pe care a făcut-o vreodată o cutie,” a spus ea.
Apoi a observat ceva și mai ciudat: pe prima treaptă era desenată o săgeată și sub ea scria: „PUNE UN CĂRĂMID… NU, NU! PUNE UN CAILLOU PE ALT CAILLOU.” Literele se încurcau și ele, ca și cum textul alerga.
Mara a ridicat din umeri. Un caillou… adică un pietricel. Ea știa ce e un pietricel. Mai ales că avea unul în buzunar. Îl păstra de la excursia de la lac, pentru noroc. Era neted, rotunjit, gri ca un nor mic.
Și, ca să fie totul și mai potrivit, lângă cutie, pe podea, era încă un pietricel. Nu știa de unde apăruse. Părea proaspăt sosit, ca un musafir.
Mara a luat pietricelul de pe jos și l-a pus în palmă. Era un pic mai mic decât al ei, dar mai lucios, ca un bob de fasole care a mers la coafor.
„Bine,” a decis ea, cu o hotărâre de om mare care își alege șosete. „Pun un caillou pe alt caillou. Ce poate să se întâmple? Să râdă scara?”
A pășit pe prima treaptă. Treapta a scos un sunet: „TONG!” exact ca un trombon. Mara a râs.
„Ai voce,” a spus ea, aproape respectuos.
Apoi a pus pietricelul lucios peste pietricelul ei neted, chiar acolo, pe treaptă, ca pe o farfurie. Cele două pietre au stat una peste alta fără să cadă. Pentru o secundă, nimic.
Apoi, scara a făcut un sunet de fanfară veselă și s-a aprins ușor, ca o ghirlandă de Crăciun care tocmai a fost conectată. Nu puternic, ci discret, ca o lumină de veghe.
Și, fără să se zguduie, fără să sperie, scara-trombon a început să crească… sau mai bine zis, să se desfășoare. Ca și cum cineva ar fi tras de ea dinăuntru.
Mara a simțit o briză caldă pe obraji. Nu o lua în sus cu forța; era mai degrabă ca și cum scara ar fi zis: „Hai, dacă tot ai început jocul.”
Mara și-a potrivit șireturile. Avea un talent special: să se entuziasmeze și să fie atentă în același timp. Un fel de superputere.
A mai făcut un pas.
„TONG!”
A mai făcut un pas.
„TONG!”
Și așa, cu fiecare pas, scara scotea câte un sunet care îi gâdila urechile. Dacă ar fi fost un instrument, ar fi fost instrumentul care spune bancuri.
Capitolul 2: Trepte care cântă și pietre care se poartă frumos
Scara se încolăcea ca o spaghetă metalică, dar nu aluneca deloc. Era stabilă și prietenoasă. Balustrada era netedă și ușor caldă, ca o cană cu ceai.
După câteva trepte, Mara a găsit o plăcuță mică, lipită pe balustradă: „REGULA 1: PUNE UN CĂRĂMID… NU! PUNE UN CAILLOU PE ALT CAILLOU. REGULA 2: ZÂMBEȘTE. REGULA 3: DACĂ ÎȚI CADE, NU TE SUPĂRA, ÎI PLACE SĂ SARĂ.”
Mara a citit cu sprânceana ridicată.
„Aha. Deci pietrele au hobby-uri,” a spus ea.
Mai sus, pe o treaptă, stătea un pietricel portocaliu, ca o bomboană. Părea că o așteaptă. Mara a pus pietricelul portocaliu pe grămăjoara ei de două pietre, care stătea cuminte pe o treaptă mai jos. Trei pietre, una peste alta, ca un tort miniatural fără frișcă.
Scara a cântat: „PAAAAM-PAM!”
Și, foarte ciudat, o treaptă din fața Marei a scos din ea o mică tăviță, ca o limbă de sertar. Pe tăviță era un alt pietricel, verde, cu un punct alb. Părea un ochi.
„Ești un pietricel cu ochi?” a întrebat Mara.
Pietricelul n-a răspuns, pentru că pietricelele nu vorbesc. Dar punctul alb părea să clipească… sau poate Mara clipea mai des. Totuși, era clar că scara îi oferea pietre, ca într-un joc.
Mara a luat pietricelul verde și l-a pus pe turnuleț. Turnulețul a crescut: patru pietre. Și, deși părea că ar trebui să cadă, nu cădea. Ba chiar stătea drept, ca un soldat care a mâncat prea multe gogoși și totuși se ține tare.
„Ce bine vă înțelegeți,” a spus Mara.
Treptele au cântat un pic mai sus, un pic mai jos, ca un cântec care îți intră în picioare.
„TONG-tong, TONG-tong!”
Mara a urcat. A urcat mult. Dar nu se simțea obosită, pentru că scara avea un ritm care o ajuta. Era ca atunci când mergi pe bordură și te simți acrobat.
Din când în când, treptele îi făceau surprize mici: o treaptă mirosea a scorțișoară, alta avea desenat un nor, alta avea o bulină roșie care îi făcea cu ochiul (sau iar era imaginația ei). Totul era ciudat, dar într-un fel care te făcea să te simți în siguranță.
La un moment dat, scara s-a lărgit într-un fel de platformă rotundă, ca o scenă. Acolo erau mai multe pietre, așezate în cerc, ca la o petrecere tăcută. Unele erau mari, altele mici, unele lucioase, altele mate. Toate păreau serioase și amuzante în același timp.
Pe podeaua scenei era scris: „AICI E SALA DE REPETIȚII A PIETRELOR.”
Mara a râs încet.
„Deci voi repetați… să stați una pe alta?” a întrebat ea.
Și atunci s-a întâmplat ceva foarte comic: una dintre pietrele din cerc s-a rostogolit un pic și s-a urcat singură peste alta. Nu ca un animal, ci ca și cum cineva o împingea cu un deget invizibil. Apoi alta a făcut la fel. Și încă una. În câteva secunde, pietrele își făcuseră câte un mic turnuleț, ca și cum ar fi spus: „Uite, și noi putem!”
Scara a cântat ca o fanfară care a găsit o prăjitură: „PAM-PAM-PAAAAAM!”
Mara și-a pus mâinile pe genunchi și a râs. Râsul ei s-a dus pe balustradă și s-a întors înapoi, ca un ecou care se joacă de-a v-ați ascunselea.
„Bun,” a zis ea, încercând să fie serioasă, dar nu prea îi ieșea. „Eu am turnul meu. Voi aveți turnurile voastre. Ce urmează?”
Pe platformă a apărut, ca desenat cu creta, un semn mare: un turn de pietre și deasupra lui o coroană. Sub el scria: „CONCURS AMICAL: CEL MAI POLITICOS TURN.”
„Politicos?” a repetat Mara. „Cum e un turn politicos?”
A apărut altă propoziție: „UN TURN POLITICOS ÎI LASĂ PE TOȚI SĂ STEA CONFORTABIL. FĂRĂ ÎNGHESUIRE. FĂRĂ ÎMPINS. FĂRĂ SUPĂRARE.”
Mara a dat din cap, ca și cum ar fi înțeles o lecție importantă despre… pietre.
A început să-și aranjeze turnul. Nu le trântea. Le așeza încet, cu grijă, ca pe niște căni de ceai. Dacă o piatră era mai bombată, o punea mai jos, ca să aibă loc. Dacă una era mai mică, o punea sus, ca să nu fie strivită. Și, din când în când, le atingea ușor, ca și cum le întreba: „E bine așa?”
Turnul ei a ajuns la șapte pietre. Șapte! Atâtea pietre una peste alta! Ar fi trebuit să se clatine ca un castel din cuburi. Dar nu. Stătea drept și cuminte.
Pietrele din jur păreau că o privesc. Nu cu ochi, desigur, ci cu felul lor de a fi acolo, rotunde și răbdătoare.
Scara a scos un „TONG” lung, ca un clopoțel. Și, pe podeaua platformei, a apărut un bilet:
„BRAVO, MARA. AI GĂSIT CHEIA: GRija. ACUM DU TURNULEȚUL MAI SUS.”
Mara s-a uitat în sus. Scara continua, iar treptele se răsuceau mai strâns, ca și cum ar fi făcut un nod de panglică.
„Bine,” a spus ea. „Dar cum car un turn de pietre pe o scară care cântă?”
De parcă scara ar fi auzit, a scos din balustradă o cutiuță mică, ca un coș. Pe coș era scris: „COȘ PENTRU TURNURI. NU SE VĂITA, E UȘOR.”
Mara a pus turnulețul în coș. Coșul l-a ținut drept, ca un suport de înghețată.
„Mulțumesc,” a zis Mara, fiindcă îi plăcea să fie politicoasă chiar și cu scările.
Și a pornit mai sus, cu turnulețul ei de pietre ca un trofeu liniștit.
Capitolul 3: Doi pași înainte, un „TONG” înapoi
Pe măsură ce urca, scara-trombon începea să facă sunete mai scurte, mai jucăușe. Uneori, când Mara pășea, treapta spunea „TONG”, iar treapta următoare spunea „ting!” ca un frate mai mic.
Mara a început să meargă în ritm: pas, pas, „TONG”. Pas, pas, „ting”. Se simțea ca într-un joc de muzică.
La o cotitură, a apărut o ușă mică, cât o ușă de cățel. Pe ea era desenat un trombon care purta papion. Sub desen scria: „CAMERA ECOURILOR RĂUTĂCIOASE (DAR NU CHIAR).”
Mara a înghițit… nu de teamă, ci de curiozitate. A împins ușa cu un deget. Ușa s-a deschis și a ieșit un ecou care a spus: „TONG-tong-tong!”
Ecoul se rostogolea ca o minge de cauciuc și se întorcea.
Mara a intrat. Camera era mică, rotundă, cu pereți lucioși. Când Mara a tușit puțin, camera a tușit și ea, dar mai amuzant: „hă-hă-hăp!”
„Hei!” a zis Mara, surprinsă.
„Hei-hei!” a răspuns camera, pe un ton care părea să chicotească.
Mara a încercat să fie serioasă. „Eu trebuie să duc un turn politicos sus.”
„Turn politicos-sos!” a repetat camera, exagerând.
Mara și-a pus mâinile în șold. „Nu e frumos să imiți.”
„Nu e frumos-sos să imiți-ți!” a spus ecoul, și parcă făcea o grimasă.
Mara a inspirat și a zâmbit. Știa o metodă bună cu lucrurile care imită: dacă le dai ceva frumos, imită frumosul.
A spus încet: „Te rog.”
Camera a răspuns încet: „Te rog-rog.”
Mara a continuat: „Mulțumesc.”
„Mulțumesc-sesc,” a venit ecoul, deja mai blând.
„Îmi pare bine că ești aici,” a zis Mara, și chiar îi părea. Camera era ciudată, dar nu rea. Doar… jucăușă.
„Îmi pare bine-bine,” a repetat ecoul, de data asta cald.
Și atunci pereții au strălucit ca un balon de săpun. În mijloc a apărut o săgeată mică spre ieșire și un mesaj: „ECOUL ÎNVAȚĂ DE LA TINE. DU BLÂNDEȚEA MAI DEPARTE.”
Mara a ridicat coșul cu turnulețul ei și a ieșit. Ușa s-a închis cu un „pling” politicos.
Pe scări, sunetele au devenit mai liniștite, de parcă trombonul ar fi început să cânte o melodie de seară. Mara simțea că e aproape de ceva.
La următoarea cotitură, treptele erau acoperite cu un fel de covor subțire, ca un nor. Picioarele Marei pășeau fără zgomot.
„Oh,” a șoptit ea, de parcă ar fi intrat într-o bibliotecă.
Pe balustradă a apărut o altă plăcuță: „DACĂ VREI SĂ AJUNGI SUS, NU TE GRĂBI. TURNULEȚUL IUBEȘTE PASUL MIC.”
Mara a mers încet. Și, cu fiecare pas, turnul din coș părea să se așeze și mai bine, ca și cum pietrele își găseau poziția preferată pentru somn.
Apoi s-a întâmplat un lucru mic, dar comic: una dintre pietre, cea portocalie, a făcut un „toc!” și a sărit o idee, ca și cum ar fi strănutat. Turnul s-a clătinat.
Mara s-a oprit imediat. Nu a țipat. Nu s-a speriat. A făcut ceea ce făcea când un turn de cuburi era pe punctul să cadă: a stat nemișcată ca o statuie care joacă „nu te mișca”.
Turnul s-a oprit din clătinat, rușinat parcă de propria glumă.
„E în regulă,” a șoptit Mara. „Se mai întâmplă.”
Parcă în semn de mulțumire, scara a scos un „ting” foarte mic, ca un clopoțel de bicicletă.
Mara a zâmbit. Totul era bine. Și era încă amuzant, fără să fie haotic.
Capitolul 4: Vârful, coronița și coborârea care adoarme
După încă multe trepte, scara-trombon s-a deschis într-un loc luminos, ca o terasă mică. Nu era pe cer, nu era nici în debara; era un „între”, un loc care părea să fie chiar deasupra lumii, dar tot aproape de ea. Se vedea un acoperiș, se vedeau copaci, se vedea chiar și o rândunică desenată pe un nor, de parcă cineva se jucase cu creionul.
În mijlocul terasei era o masă rotundă, iar pe masă stătea o coroniță mică, făcută din sârmă subțire și… clopoței. Clopoțeii nu sunau tare, doar șopteau când îi atingea vântul.
Pe masă era un bilet: „PUNE TURNULEȚUL AICI. APOI ASCULTĂ.”
Mara a ridicat turnulețul din coș și l-a așezat pe masă. Pietrele stăteau drepte, ca și cum ar fi pozat pentru o fotografie de familie.
Coronița s-a ridicat singură și s-a așezat pe vârful turnului. Clopoțeii au făcut un sunet mic: „clin-clin”, ca râsul unei pisici care visează.
Mara a simțit un val de bucurie care nu țipa, ci zâmbea. Apoi scara a cântat foarte încet, ca un trombon care nu vrea să trezească pe nimeni.
„Paaaam… pam… pam…”
Pe marginea terasei a apărut încă un mesaj, scris cu litere rotunde: „AI REUȘIT. NU PENTRU CĂ AI FOST CE A MAI RAPIDĂ, CI PENTRU CĂ AI FOST CEA MAI ATENTĂ. TURNULEȚUL POLITICOS ÎȚI MULȚUMEȘTE.”
Mara s-a uitat la pietre. Evident, pietrele nu făceau plecăciuni. Dar parcă erau mai lucioase. Sau poate era lumina. Oricum, Mara a simțit că a făcut ceva bun.
„Și acum?” a întrebat ea, încet.
Scara a scos un „ting” și a arătat, printr-o săgeată desenată pe podea, spre o altă spirală care cobora. Coborârea era tot scară-trombon, dar mai lată și mai domoală, ca o melodie de leagăn.
Mara a luat coșul (acum gol) și a pornit la vale. Nu era tristă că pleacă. Era mulțumită, ca după o joacă reușită.
Pe coborâre, treptele nu mai spuneau „TONG!” tare, ci „tom… tom…”, ca o tobă moale. Uneori, doar suspinau: „hmm.”
Mara își amintea începutul: cutia verde, eticheta cu „normalul”, prima treaptă care a cântat. Și turnulețul. Turnulețul care a învățat-o să pună lucrurile cu grijă, una peste alta, fără grabă.
La jumătate, scara i-a făcut un ultim cadou: pe o treaptă era pietricelul ei de la lac, cel neted, gri. Exact acela. Stătea singur, ca și cum ar fi spus: „Nu te îngrijora, mă întorc cu tine.”
Mara l-a luat și l-a pus în buzunar. Se simțea cald, ca o amintire.
Când a ajuns jos, cutia verde era din nou pe podeaua debaralei, cu capacul deschis. Scara se strânsese înăuntru ca o panglică ascultătoare. Mai rămăsese doar o treaptă mică, cât palma Marei, care a făcut un ultim „ting”.
Mara a închis capacul încet. Eticheta s-a schimbat singură. Acum scria: „POȚI DESCHIDE DACĂ ÎȚI PLACE SĂ AI GRIJĂ.”
Mara a dus cutia pe raft, lângă cutia cu nasturi. Apoi a ieșit din debara și a tras aer în piept. În casă mirosea a ceai și a dimineață liniștită.
S-a așezat pe covor, cu pietricelul în palmă. L-a întors pe o parte și pe alta, ca pe un gând bun.
„E amuzant,” a șoptit ea, „cât de departe poți ajunge… punând un caillou pe alt caillou.”
În camera ei era liniște. Dar nu o liniște goală. O liniște plină, ca o pătură moale. Mara și-a sprijinit capul de canapea, cu zâmbetul încă acolo, mic și constant.
Și, dacă ai fi trecut pe lângă debara în acel moment, poate ai fi auzit, foarte, foarte încet, din cutia verde, un trombon care își dregea glasul pentru data viitoare.
„Paaam…”
