Capitolul 1: Ceasul care dansează cu miere
Într-o dimineață care părea obișnuită, Ursul Nelu, mare amator de miere și drumeții, se trezi cu burta plină de ghidușii. Pe pervaz, lângă borcanul de miere, ceasul lui cu cuc făcea piruete ca o balerină: ticăia nu spre ora 7, ci spre „ora șapte și-un sfert de râs”. „Ce s-o fi întâmplat cu ceasul meu?”, murmură ursul, frecându-se la ochi. Dar nu apucă să caute răspuns, că, deodată, podeaua camerei se ghemui ca o covrigărie și Nelu alunecă, alunecă direct într-un nor care mirosea a zahăr vanilat! Căzutul era ca un dans lent, cu perne dulci pe sub lăbuțe.
Nelu se rostogoli și, când deschise din nou ochii, nu era nici miere, nici ceas și nici camera lui. Se afla într-un loc bizar, plin de stufărișuri colorate, unde păsările cântau melodii de caramel, iar broaștele săreau peste bulgărași de ciocolată. „Asta e cea mai ciudată pădure... sau e un vis?”, se foi ursul, testând cu laba un stuf roz. Imediat, vârful stufului se lipi de el, lăsând o pată de acadea pe blana castanie. „Pe bune? Un marais de bomboane?”
Peste tot era numai dulceață: poduri de fursecuri, bălți de sirop și tufe ca niște bomboane gumate. Nelu făcu trei pași înainte, dar orice direcție părea la fel de tentantă. La stânga, se înălțau copaci de acadele spirale; la dreapta, se rotunjeau dealuri de bezele moi; drept înainte, o ceață sclipitoare mirosea vag a praf de zahăr.
„Pe unde să merg? Dacă mă prinde o broască de nuga?”, șușoti, cu ochii măriți. Dar apoi își aminti că e cel mai curajos urs din pădure și, cum știa să cânte la buric, își dădu curaj: „Nu-i nimic! Fiecare drum dulce-aduce!”
Capitolul 2: Direcții delicioase
Nelu decise să meargă spre copacii de acadele. Fiecare pas era ca o săritură pe o pernă pufoasă care chicotea. Dintr-o dată, un iepure cu mustăți de firimituri și ochi ca două bomboane de mentă îi apăru în cale. Purta o pălărie de napolitană și râdea: „Să nu calci pe șerpii de lemn dulce! Îți gâdilă labele!”
„Mai bine nu calc deloc”, zise Nelu, ridicându-și picioarele cât de sus putea, sărind ca un cangur pe trambulină. Iepurele îl urmă, făcând tumbe. Râsetele lor se rostogoleau peste toate florile gumate, iar un nor de bucăți de bezea se ridică și acoperi totul ca o pătură moale.
Dar, după ce s-au zbânțuit de râs și tropotit pe stufăriș, ursul se opri amuzat, dar și puțin confuz: acadelele sclipitoare se asemănau toate... și tot nu știa încotro să apuce. La fiecare pas apărea o nouă fundătură dulce: o baltă de jeleu, o grotă de praline, sau o pungă gigantică de bomboane care se învârteau ca niște carusele.
Într-un final, obosit și cam lipicios, Nelu se opri. „Să fie la stânga, dreapta sau înainte? Poate trebuie să aleg cu ochii închiși!”, își spuse, și așa făcu. Își puse laba peste nas, se întoarse de trei ori ca o plăcintă în tigaie și porni înainte, chiar dacă înainte era de fapt... înapoi! Dar în lumea asta de bomboane, înainte nu era niciodată doar înainte.
Capitolul 3: Surpriza din stuful de zahăr
Uneori, când nu știi ce să alegi, e mai amuzant să alegi orice. Cu ochii strânși, Nelu călcă într-o baltă care făcu „Poc!” și-l stropi cu sirop. „Ei, asta-i baie sau desert?”, râse el, și iepurele, care îl păzea de la distanță, făcu tumbe de râs. Din stuful de zahăr ieși o broască uriașă, dar nu era verde, ci galbenă ca o bomboană de lămâie.
Broasca nu crocni, ci fredona: „Bum-bum-bum, saltă-ți fundul din scrum!” Nelu se sperie un pic, dar broasca îi făcu semn cu laba să se apropie și, spre surpriza lui, îi oferi o coroană de ciocolată. „Ești rege pe ziua de azi, Ursule!” Nelu nu se lăsă rugat: își puse coroana și, împreună cu iepurele, săriră amândoi peste bălți dulci și tufărișuri gumate, ca niște atleți la olimpiada bomboanelor.
Râsetele lor atrăgeau tot felul de creaturi: o vulpiță de turtă dulce, un stol de păsări care aruncau cu confetti de zahăr, chiar și o veveriță cu coadă de vată pe băț.
„Vrei să te plimb cu barca de napolitană?”, îl întrebă broasca. Nelu acceptă, și, în câteva clipe, barca luneca peste bălțile de sirop, lăsând în urmă valuri de caramel. Vântul cânta a vanilie, iar Nelu închise ochii de plăcere.
Capitolul 4: Misterul ieșirii și dansul cu bomboane
Călătoria lor continua veselă, dar Nelu începu să se întrebe dacă nu cumva ar fi cazul să găsească ieșirea din acest marais dulce. „Cum ieși dintr-un loc unde orice drum e – și nu e – drumul cel bun?”, gândi cu voce tare, scărpinându-se sub coroană.
Iepurele chicoti și zise: „Nu contează dacă ieși sau rămâi, atâta timp cât dansăm!” Broasca adăugă: „Aici, fiecare pas e o aventură!” Ursul își aminti de ceasul lui cu cuc și cum totul pornise de la o piruetă. Poate că, dacă ar dansa cu tot maraisul, ar găsi drumul spre casă.
Așa că Nelu începu să danseze: pași de urs, rotocoale de spinare, sărituri de iepure și salturi de broască, totul pe muzica păsărilor din caramel. Bomboanele roiau în jurul lui, unele săreau de bucurie, altele cântau „Ursul nu-i fricos, doar pofticios!”
Dansul fu așa vesel încât toată lumea râdea și bălțile de jeleu se unduiau de plăcere. Și, pe nesimțite, odată cu ultimul pas de dans, Nelu simți că se ridică ușor, ca și cum ar fi o bezea topită plutind pe un nor de frișcă.
Capitolul 5: Înapoi la ora râsului
Cu ochii semiînchiși, ursul simți din nou podeaua sub labe. Se trezi pe covorul moale din camera lui, cu ceasul cu cuc dansând încetișor la „ora șapte și-un sfert de râs”. Se frecă la ochi și zâmbi, mirat că avea încă o picătură de sirop pe lăbuță și un miros vag de bezea în blană.
„Oare am visat, sau am fost chiar rege într-un marais de bomboane?”, mormăi el, amuzat. Burta îi ghiorăi, iar el se întinse după borcanul de miere, chicotind de unul singur. „Data viitoare aleg direct spre dulciuri, fără să mă tem!”
Afara, soarele se strecura printre crengile pădurii, iar Nelu oftă mulțumit. Când nu știi încotro să mergi, important e să dansezi, să râzi și să te bucuri de drum, chiar dacă drumul e uneori acoperit cu bezele, iar ieșirea e acolo unde începe povestea.
Iar ceasul ticăi încet, ca un cântec de leagăn: „tic-tac, tic-tac, hai la somn, ursule drag…”
