În Poienița cu Rouă, unde iarba lucește ca o pătură de smarald, trăia un melc iute, pe nume Sprint. Purta casa lui rotundă ca pe o mică lună pe spate și zâmbea mereu. Toți spuneau: „Melcii sunt înceți.” Sprint clătina din mustăți: „Eu sunt eu.”
Într-o seară blândă, Luna turna lapte de argint peste flori. Sprint șopti: „Am un gând secret: vreau să găsesc un pasaj ascuns.” Nu voia să pară important; voia doar să fie adevărat.
A pornit pe cărarea dintre ciupercuțe. A întâlnit o veveriță cu coada ca o pensulă. „Unde alergi, Sprint?” întrebă ea. „Caut o ușă mică, numai pentru curajoși,” spuse melcul. Veverița râse ușor: „O ușă pentru un melc? Hai cu mine!”
Mai departe, o broască verde, rotunjoară ca o frunză, cânta la marginea bălții. „Bună, Sprint!” „Bună! Ai văzut vreo poartă ascunsă?” Broasca făcu „croac” gânditor: „Poate acolo unde apa șoptește.”
Au mers trei prieteni, pas cu pas, hop cu hop, fâș-fâș prin iarbă. Sprint era iute pentru un melc, dar nu se grăbea cu inima; asculta. Într-un colț, o piatră mare stătea tăcută, ca un bunic. Sub ea se auzea un „tic-tic”, ca o poveste.
„Poate e pasajul!” șopti veverița. Sprint se apropie. Pe piatră era un semn: o spirală, ca pe casa lui. Broasca zise: „Semnul tău!” Sprint roși puțin. „Dar eu sunt doar un melc.”
„Nu ești doar,” spuse veverița. „Ești Sprint.”
Melcul atinse spirala. Piatra se mișcă ușor, ca o ușă care oftează. Sub ea, un tunel mic strălucea cu licurici, ca niște stele cuminți. Niciun loc întunecat, doar lumină caldă.
În tunel era o oglindă de apă. Sprint se privi și zise încet: „Asta sunt. Nu trebuie să par altcineva.” Prietenii au dat din cap. „Autentic,” spuse broasca, „e cel mai frumos curaj.”
Au ieșit pe o pajiște nouă, plină de flori albastre. Au râs încetișor, ca să nu trezească păpădiile. Apoi s-au întors acasă, liniștiți.
În Poienița cu Rouă, Sprint dormi cu mustățile fericite. Și știa: când ești tu însuți, lumea îți deschide porți secrete.
