Capitolul 1: O păcăleală la micul dejun
Dimineața s-a furișat în Ținutul Luminăluciului ca o pisică somnoroasă. În aer plutea un miros ciudat de vată de zahăr și popcorn prăjit, amestecat cu stropi de rouă strălucitoare. Ici-colo, norii aveau formă de prăjituri, copacii creșteau cu bomboane agățate în crengi, iar iarba era verde fosforescent. Era locul unde orice lucru ieșit din comun era perfect normal.
Într-o casă din ciocolată, cu acoperiș de bezele multicolore, locuia Trăsnitică, un băiat cu ochi jucăuși și păr vâlvoi, care nu putea sta serios nici măcar cât ai clipi. Trăsnitică era cel mai mare glumeț din tot Luminăluciul și avea o colecție de păcăleli veselă și, uneori, năstrușnică.
În acea dimineață, Trăsnitică plănuia să-i facă o surpriză surorii sale, Plăcintica. A turnat un pic de colorant roz comestibil în laptele ei, a pus chifteluțe de gogoși în cereale și a schimbat dinții de la furculiță cu bețișoare de bambus.
— Trăsnitică! strigă Plăcintica din bucătărie după ce laptele roz îi sări din bol direct în păr, împreună cu două gogoși zburătoare.
Trăsnitică râse în hohote, apoi își trase rapid pălăria cu moț și fugi afară, unde razele mov ale soarelui dansau leneșe pe flori uriașe de maci. Afară, tot orașul era treaz — pitici cu jobene, broscuțe pe monociclu, spiriduși care vindeau înghețată ce nu se topea niciodată.
— Astăzi e ziua perfectă pentru o păcăleală și-o aventură nouă! spuse el, zicându-și glumele preferate în barbă.
Dar, cum săptămânile liniștite nu țin niciodată prea mult în Luminăluciul, azi urma să se întâmple ceva cu adevărat ciudat!
Capitolul 2: Fantoma care nu știa să sperie
Trăsnitică se îndrepta către piața centrală când dintr-o dată, din cel mai pufos tufiș alintat de soare, ieși o creatură transparentă, lăptoasă, cu ochii mari și triști. Arăta de parcă ar fi fost o pernuță de nori sau poate o sticlă de limonadă uitată la congelator.
— Salut, eu sunt Umezu, fantoma cu cea mai slabă sperietură din lume, spuse creatura, încercând să facă o față fioroasă după care strănută cu scântei albastre.
Trăsnitică nu se sperie, ci izbucni în râs.
— Dar… tu ești adorabil! Cum să te temi cineva de tine, când ți se vede chiar și fundița de la papuci?
Umezu oftă și i se făcu și mai transparent.
— Nimeni nu se sperie de mine! Aș vrea și eu să fiu o fantomă adevărată… Dar tot ce-mi iese e să fac lumea să râdă. Aseară am încercat să sperii un arici, dar m-a gâdilat cu țepii lui și am început să chicotesc fără să vreau.
Trăsnitică se apropie și-l bătu prietenește pe umărul… invizibil.
— Poate că tu ai scopul tău special! Cine are nevoie de sperieturi când poate aduce zâmbete? Dar știi ce, te ajut eu!
— Pe bune? Cum? întrebă Umezu, plutind un pic mai sus deasupra ierbii strălucitoare.
— Hai să găsim împreună o misiune și să le arătăm tuturor că o fantomă veselă poate salva ziua! Cineva sigur are nevoie de noi…
La colțul pieței, o bătrânică-păianjen plângea de supărare. Trăsnitică și Umezu se priviră complice. Era clar: începea aventura!
Capitolul 3: Plasa încurcată a Doamnei Țesăturică
Doamna Țesăturică, cea mai pricepută păianjenă din Ținut, își împletise din greșeală pânza deasupra standului de morcovi cu scorțișoară, transformând totul într-un haos lipicios. Morcovii se încurcaseră atât de tare încât nici broasca cea lacomă nu reușea să-i descurce.
— Oh, vai, vai! Juri că nu mai gătesc supă de morcovi, strigă Doamna Țesăturică, smulgându-și un fir de anxietate din pălăria ei cu volane.
Trăsnitică sări ca o lăcustă.
— Să încercăm o metodă trăsnită! Umezu, poți să te strecori printre firele de pânză și să le faci să tremure ca șerpișorii?
— Am mai făcut așa ceva, dar ultima oară am scăpat pe toți dinții de la fermoar pe jos, spuse Umezu, plutind stângaci către plasa încurcată.
Cu un mic „Bâăă”, tocmai bun de speriat niște furnici, Umezu trecu printre fire, făcându-le să vibreze ca o chitară dezacordată. Din pânză au căzut, pe rând, morcovi, bețe de scorțișoară și chiar un papuc verde.
— Ia uite, ai găsit papucul meu norocos! zise Doamna Țesăturică, fericită.
În timp ce Umezu tremura de efort, Trăsnitică trase câteva fire cu o baghetă de chitară ieșită din buzunar, și, spre uimirea tuturor, din pânză se formă un balansoar uriaș.
— Cine vrea să se dea pe super-balansoarul lipicios? strigă Trăsnitică.
În câteva minute, toți copiii din piață făceau rând la balansoar, țipând de bucurie. Doamna Țesăturică râdea în hohote, iar Umezu era vizibil mai puțin transparent la fiecare chicot.
La final, bătrânica păianjen le dădu câte un morcov glazurat și le făcu cu ochiul.
— Sunteți o echipă fantastică! Umezu, tu nu sperii, dar faci lumea fericită! Și tu, Trăsnitică… eh, tu faci lumea să uite de griji!
Capitolul 4: O păcăleală pentru Regele Scrumbie
După aventura cu balansoarul, Trăsnitică simți că energia îi clocotește în tălpi. Umezu deja plutea vesel, agățându-se în aer ca o minge de săpun.
— Știi ce-ar fi amuzant? să-i facem o păcăleală Regelui Scrumbie! E cel mai serios și posac din tot ținutul, mereu cu nasul în ceasul său cu alge.
Regele Scrumbie era, de fapt, un pește uriaș cu coroană de melci, care conducea cu mare strictețe Luminăluciul de Subapă, partea acvatică a ținutului. Legenda spunea că nu râsese niciodată de când se născuse — probabil pentru că îi era teamă să nu-i scape coroana în apă.
Cei doi prieteni se furișară până la Palatul de Alge, acolo unde Regele Scrumbie comanda armate de meduze și îi certa pe peștișori că se țin de șotii. În sala tronului, Regele adulmeca atent, de parcă ar fi simțit ceva suspect.
— Ce e mirosul ăsta de glume și ghidușii? mormăi el.
Trăsnitică șopti către Umezu:
— Pregătește-te. E momentul tău de glorie!
Umezu, tremurând de emoție, apăru de nicăieri, plutind cu codița fluturând.
— Bâăă! spuse el, încercând să fie cât mai fioros.
Regele Scrumbie își ridică o sprânceană, apoi, dintr-o dată, simți cum fundul tronului începe să se umfle și să scoată baloane colorate. Trăsnitică, cu dibăcie, pusese în prealabil o punguță de baloane cu heliu sub tron.
Baloanele se ridicară, ridicând și tronul cu tot cu Rege, care se pomeni plutind în mijlocul sălii, în timp ce peștii râdeau zgomotos.
— Cum se poate așa ceva? se miră Regele, încercând să plutească demn.
Trăsnitică apăru cu o pălărie uriașă și-i făcu o reverență.
— Majestate, astăzi nu sunteți doar Rege, ci și atracția zilei plutitoare! Toți copiii din oraș vor să vă salute.
Regele Scrumbie încercă să se bosumfle, dar când Umezu îi făcu cu mâna și-i spuse o glumă despre un calamar și două scoici, Regele izbucni în râs. Tronul plutea lin, iar sala răsuna de veselie.
— Să se noteze: pentru prima oară, Regele Scrumbie râde! decretă unul dintre sfetnici.
Cei doi prieteni se înclinară. Umezu strălucea acum cu totul, de parcă era un soare mic.
Capitolul 5: Cursa nebună cu norii de vată
Trăsnitică și Umezu nu apucaseră să-și tragă sufletul, că se treziră invitați la Marea Cursă cu Norii de Vată, cel mai haios concurs din Luminăluciul Ceresc. Norii, pufoși și dulci, pluteau liniștit pe cerul mov, iar fiecare echipă trebuia să ghideze un nor până la linia de sosire — fără să-l mănânce pe drum!
Ei se urcară pe un nor roz cu dungi mov. La start, un spiriduș mega-energic flutură steagul:
— Pe locuri, fiți gata… ZÂMBIȚI!
Norii porni răzleț, uneori cu câte un copil agățat de puf, alteori cu câte un iepuraș zburător cântând la trombon. Trăsnitică s-a postat în față, cu Umezu la margine.
— Să folosim puterea glumelor! strigă Trăsnitică. Spune-le norilor o poantă și vezi ce se întâmplă!
Umezu începu să povestească o serie de bancuri cu fantome care uită să se facă invizibile când merg la baie. Norul lor râdea atât de tare că făcea tumbe în aer, stârnind vânturi parfumate cu vanilie.
Pe traseu, un alt nor, albastru ca marea, încercă să le taie calea. Trăsnitică aruncă peste bord niște confetti cu efect de gâdilat. Norul albastru începu să chicotească și se topi, lăsând loc echipei noastre să treacă mai departe.
Pe linia de sosire, norul roz alergă atât de repede încât se transformă în vată de zahăr, pe care copiii au început să o guste direct din cer. Echipa Trăsnitică-Umezu a câștigat cursa, iar spiridușii le-au oferit o medalie uriașă, cu inscripția: „Cei mai veseli din Luminăluciul Ceresc”.
Capitolul 6: Păcăleală, prietenie și un nou început
Seara a coborât peste Luminăluciul plin de lumini, iar cerul era acoperit de artificii parfumate cu lămâie. Trăsnitică, cu pălăria lui caraghioasă, stătea pe o bancă de căpșuni lângă Umezu, care avea acum culoare sidefii și zâmbea fericit.
— Astăzi am râs cât pentru o mie de zile! suspină Umezu, fericit.
— Vezi? Nu e nevoie să sperii ca să fii o fantomă grozavă! E de-ajuns să fii tu însuți, să aduci bucurie și să-ți asumi cine ești. Iar glumele, păcălelile și prietenii fac lumea mai bună, rosti Trăsnitică.
Din depărtare, Plăcintica le făcu semn cu un coș plin de prăjituri.
— Haideți să luați cina cu noi! Și, Umezu, să știi că mama a păstrat o felie specială de tort… fără să sperie pe nimeni!
Trăsnitică și Umezu s-au dus țopăind spre casă, iar pe drum au făcut glume cu fiecare nor și fiecare broscuță întâlnită. În acea seară, au adormit toți cu zâmbete largi, știind că, uneori, cea mai mare super-putere este să faci lumea să râdă.
Iar de atunci, ori de câte ori în Luminăluciul Ceresc se aude un hohot de râs, toată lumea știe: Trăsnitică și Umezu, fantoma care nu știa să sperie, sunt din nou la joacă, inventând noi păcăleli și aventuri magice.
