Capitolul I — Țesto și gândurile sale zumzăitoare
Țesto, o țestoasă cu carapacea vopsită în dungi de verde și albastru, mergea încet pe poteca din jurul iazului. Nu se grăbea niciodată, dar nici nu tăcea. Avea o gură mică, dar o minte mare; gândește și povestește tot ce vede, ca și cum lumea ar fi fost un mare teatru. În fiecare dimineață, înainte să mănânce frunzele de salată, se așeza pe o piatră caldă și își începuse postul de comentator al naturii.
"Uite, norii astăzi au chef de joacă," zise ea, privind cum o fâșie de nori se răsucea ca o panglică. "Și dacă norii dansează, poate ploaia va veni cu o umbrelă roz!" Și țestoasa chicoti în sinea ei, pentru că imaginile îi făceau plăcere.
Prietenii ei știau că, dacă stai lângă Țesto, nu te vei plictisi niciodată. Liliacul pianist își bate gândurile pe frunze, veverița croșetărească inventează noi cuvinte, iar broscuța cu ochelari tot notează. Dar Țesto era regina poveștilor: își imagina finaluri nebune pentru fiecare fir de iarbă și explicații fantastice pentru fiecare gângurit de pasăre.
Într-o zi, stând pe piatră, Țesto își imagină un balon uriaș care ar ridica iarba și o plasa pe nori, astfel încât norii să aibă paturi verzi. "Ce-ai spune, liliacule, dacă m-aș urca în balon și aș face curățenie pe nori?" îl întrebă ea pe liliac.
"Atunci norii ar sta cuminți, cu pernă și pijama," răspunse liliacul și toți chicotiră. Imaginația lui Țesto era molipsitoare; transformările ei erau rapide, colorate, și fiecare bancă de pe potecă devenea o scenă bună pentru o invenție.
Totuși, chiar când Țesto povestea despre un nor care fuma ceai, a auzit un foșnet mare. Un foșnet... mare de tot, ca și cum cineva ar fi călcat pe o pătură de zale. Țesto își ridică privirea, curioasă.
"Ce-o fi aia?" murmură ea.
Din spatele tufelor ieși un animal ciudat: picioare mari, urechi care păreau două clopoțele răsucite, și o privire atât de chinoasă încât aproape că își trăgea zâmbetul după el. Era un măgar, dar nu unul obişnuit; avea poșete în loc de coamă și aducea mere într-o tava care se răsucise într-o roată. Era atât de stângaci încât tava scotea sunete ca de tobe: tum-tum, pling-pling.
"Salut!" spuse măgarul cu o voce blândă, dar atât de emoționată încât aproape că-i căzuse un măr din poșetă. "Eu sunt BunBun. Am vrut să aduc mere pentru toți! Dar... oh! O, nu! Am uitat unde e iazul!"
Țesto zâmbi cu colțul carapacei. "BunBun, eu știu unde e iazul. Urmează șirul broscuțelor cu ochelari. Dar, spune-mi, cum ai ajuns atât de... muzical?"
Măgarul se înroși ușor pe urechi (cât pot urechile de măgar să se înroșească). "Ei bine, am fost atât de entuziast că am inventat o tavă cu roți. Doar că roțile au gust de dans și tavă... a început să cânte."
Țesto îl privi și, în mintea ei, imaginile începeau să se învârtă: un măgar-drumet care conduce o orchestră de mere dansatoare. "Ei bine," zise ea, "dacă tava ta cântă, poate putem inventa o piesă! O simfonie de mere."
"Simfonie?" exclamă BunBun, ochii îi sclipeau. "Aș vrea, dar dacă mai scap un măr... o să trebuiască să improvizăm cu... pietricele!"
Țesto râse, iar râsul ei sună ca o clopoțel de leneș. Ea voia să-l ajute pe BunBun, pentru că atunci când cineva era atât de stângaci, imaginația ei se aprindea și mai tare.
Capitolul II — Cursa taciturnă a lucrurilor care cad
Împreună porniră spre iaz. BunBun împingea tava, care tot batu ritmul ca o tobă. Pe drum, întâlniră o broască țopăitoare cu ochelari mari, care nota totul pe o frunză.
"Am nevoie de mere pentru o salată literară!" strigă broasca. "Mere care să rimeze cu «croch»!"
"Am multe mere care rimează cu «pling»!" zise BunBun, sperând să ajute.
Dar pe potecă era o mulțime de lucruri comice ce se întâmplau: o furnică oboșită și-a legat o minge de coajă de nucă la talpă, un cuib de păsări încerca să repare un ceas care mergea invers, iar o pisică fără coadă dansa cu o umbrelă care nici măcar nu ploua. Totul părea o horă de neînțeles, dar perfectă pentru o poveste.
La un moment dat, BunBun dădu în baltă. Trupa de mere fu aruncată în sus ca artificii mici. "Oooo!" scârțâi Țesto, ochii ei rotunzi se măriră, iar în capul ei se înroșiseră idei: să facă o pătură din frunze pentru mere, să construiască o barcă, sau chiar să inventeze un parapantă pentru fructe.
"Stai liniștit!" spuse Țesto calm. Nu se grăbea, așa că reuși să scoată din apă o perioadă întreagă de idei practice. "Vom face un pod din crenguțe, și merele vor avea o paradă de înotători."
BunBun, murdar până la urechi, tresări. "Dar eu sunt atât de neîndemânatic! Ce se întâmplă dacă scap din nou ceva și pierdem totul?"
"Atunci vom cânta cu pietrele," spuse Țesto rapid. "Pietrele nu cad, ele se așază. Și dacă se așează, învață pe altele să stea - ca la școală."
BunBun oftă, dar un oftat bun, plin de speranță. "Poți spune oricui orice și să-l convingi că e frumos," își spuse el. "Cred că asta faci tu, Țesto."
"Nu e adevărat," zise Țesto, cu modestie. "Eu doar îmi las imaginația să sară ca o broscuță. Dar dacă vrei, pot să-ți povestesc o poveste despre o tavă care a învățat să danseze fără să scape mere."
Și începu o poveste în poveste, iar bunBun o ascultă ca pe un elixir. Fiecare propoziție era ca o mână caldă care presează înapoi spaima mică din stomacul măgarului. Cuvintele Țesto erau ca o plasă fină: prindeau grijile și le transformau în idei comice.
Până la urmă, merele fură strânse, lucrurile puse pe tavă reorganizate într-un mod mai sigur, și toți se așezară să mănânce sub o salcie. Dar pe când mestecau, un alt foșnet mare se auzi. De data aceasta, din cer coborî o bufniță vorbitoare cu o pălărie, care anunță… un concurs de inventivitate.
"Hai să participăm!" spuse BunBun entuziasmat. "Eu o să inventez o plasă pentru mere."
"Și eu o să inventez o poveste," zise Țesto. "Dar concursul acesta are o regulă: fiece invenție trebuie să aibă un sunet amuzant."
"Perfect!" zise Bufnița, bătând din aripi. "Sunetele aduc aplauze. Și, când sunt aplauze, speranța crește."
Atunci Țesto și BunBun începură să lucreze. BunBun proiectă o plasă cu bucle care clipocesc ușor, iar Țesto pregăti un monolog despre o tavă care a devenit dansatoare profesionistă. În atelierul improvizat, totul era un haos vesel: un stup de albine acompania cu zumzetul, o vulpe tapeta cu hârtie colorată, iar o broscuță la baterie dădea ritm.
Capitolul III — O tavă, o simfonie și o mână de pietricele
Ziua concursului veni. Animalele se adunară într-o poiană plină de flori, care servea drept scenă. Fiecare participant aducea ceva creativ și... puțin ciudat. Un șoarece prezentă o roată care nevoi zâmbete, o veveriță aduse un pod care mormăia glume și o rață avea un costum de balet pentru frunzele de nufăr.
BunBun, cu coada sus, împinse tava pe scenă. Tava începu să cânte cu un timbru stângaci, dar fermecător. "Pling-plong, pling-plong!" făcu, și merele începu să valseze. Audiența rânji, iar Țesto ținea microfonul imaginar și povestea. Spuse despre cum tava vroia să fie artistă, dar era prea stângace pentru a merge pe sandale cu toc. Povestea ei era plină de imagini: tava purta o pălărie, merele se uitau la ea cu ochi rotunzi, și un fir de iarbă îi dădu sfaturi.
La mijlocul poveștii, tava alunecă și un măr căzu. Însă, în loc să cadă cu tristețe, mărul fãcu o săritură și ateriză în palma unei broscuțe. Broscuța făcu o piruetă și mărul se rostogoli la picioarele Țesto. Publicul aplaudă. "Bravo!" strigară toți.
BunBun, emoționat, uită de teamă. Apoi, ceva amuzant se întâmplă: o piatră mică din public se rostogoli și începu să bată un ritm. Era o idee simplă, dar geniala: pietrele pot acompania. "Haideți să cântăm cu pietre!" exclamă Țesto. Și toți începură să bată pe pietre mici: tum-tum, tic-tac, clip-clap. Sunetul deveni o orchestră ciudată, dar atât de veselă încât frunzele vibrară.
La sfârșit, juriul — un cioară cu ochelari, o lamă care ținea pixul și o broscuță în costum — anunță rezultatele. Nu era important cine câștigă. Ce conta era că, pe scenă, BunBun învățase să zâmbească de la greșeli. Când a fost rândul lor, juriul strigă: "Premiul pentru cea mai cu-nimă idee merge la… echipa care a făcut audiența să aplaude cu pietre!"
Toți aplaudară cu pietre. Sunatul nu era perfect, dar era plin de bucurie. BunBun se simți mândru. Țesto zâmbi către el și îi spuse: "Vezi? Când lucrurile cad, pot deveni bătăi."
"Și când eu cad..." murmură BunBun, "poți să înveți un măgar să danseze pe roți care cântă?"
"Da," zise Țesto. "Și mai mult: eu pot imagina cum îți faci o roată bună."
BunBun oftă, dar era un oftat dulce. "Dacă, într-o zi, voi cădea din nou, te rog, spune-mi o poveste."
"Promis," răspunse Țesto. "Și eu îți voi cânta o rimă."
Capitolul IV — Ascultarea care schimbă ritmuri
După concurs, în timp ce soarele se pregătea să-și pună pijamaua roz, Țesto și BunBun se așezară lângă iaz. Liniștea plutea ca o pânză moale, iar apa reflecta stelele pregătite să se aprindă. Era un moment bun pentru… ascultat.
"Spune-mi o poveste despre prima ta tavă," ceru BunBun.
Țesto începu, dar nu ca înainte, nu ca un recital: se opri, ascultă vântul, ascultă piatra mică care încă mai făcea tic-tac, și începu să pună cuvintele una lângă alta ca pe niște boabe de mazăre. Povestea ei nu era doar despre tavă, ci despre cum o tavă învăță să nu mai le spună tuturor că sunt nebuni când scapă un măr; începu să le spună: "E ok, încercăm din nou." Fiecare propoziție era un scaun pentru speranță.
BunBun asculta cu ochii mari, iar când Țesto tăcea, el zise: "Știi, de când am ajuns aici, mi-era frică că lumea mă va râde. Dar tu… tu îmi transformi frica în cântec."
Țesto se făcu mică de tot, nu din rușine, ci din bucurie. "Nu e adevărat. Și eu am unele frici. Mi-e frică că imaginațiile mele sunt prea mari și că nu încape lumea în ele. Dar când le împart, ele devin mai mici."
Se lăsă o tăcere plăcută. Nu era o liniște goală, ci una plină de sunete mici: broscuțe care tresăreau, crengi care se foiau, stele care scânteiau timid. În acel moment, ambii învăță ceva important fără cuvinte: ascultarea face din temeri o melodie.
"Ascultă," spuse Țesto, punând o piatră între palmele sale lente. "Ascultarea e ca o plasă pentru cuvinte. Prinde grijile și le pune-n buzunarele inimii."
BunBun puse și el o piatră. "Și dacă aud, mă simt mai puțin singur," zise el încet. "Și dacă sunt mai puțin singur, nu mai scap merele la prima adiere."
Atunci, ceilalți veniți din poiană se alăturară. Liliacul aduse un cântec mic, bufnița aduse o poveste despre o lanternă pierdută, iar broasca ridică o frunză ca semn de salut. Toți au început să asculte, nu pentru un castigator, ci pentru a împărți spațiul și a da voie gândurilor să se așeze.
Seara se încheie cu un concert de pietre, un cor de mormăit de stuf și un murmurat de vânt care părea să zică "win-win" în limba frunzelor. Țesto și BunBun stătură până târziu, ore în șir, povestind și ascultând, ca două balene mici care nu se grăbesc să plece.
Când ultimul stea clipi, BunBun oftă și ziseu: "Astăzi, am învățat că a fi stângaci nu e un defect. E un fel de ritm. Iar tu, Țesto, mi-ai arătat că speranța sună... ca o tavă care bate. Și asta îmi face inima mai veselă."
Țesto oftă fericită și murmură: "Speranța e un răsărit lent. Nu vine țipând; se strecoară ca o luminiță. Când o împărtășești, crește."
Și astfel, în lumea lor fără niciun om, într-un sat de animale vorbitoare, două suflete găsiră felul de-a sta unul lângă altul: vorbind, imaginând și, mai presus de toate, ascultând. Măgarul încă mai era stângaci, Țesto încă mai vorbea mult, și lumea încă făcea tot felul de zgomote ciudate. Dar toate zgomotele acelea acum aveau sens: erau notele unei melodii optimiste.
Și, înainte să adoarmă, Țesto gândi: "Dacă fiecare dintre noi ar da o mână de ascultare, poate că lumea ar fi plină de poduri de crenguțe și de tavă care cântă." BunBun, cu coada într-un nod de bucurie, atinse piatra de lângă Țesto și zise: "Și eu cred la fel."
Atunci toți ceilalți, ascultând din poiană, începură să cânte încet, ca și cum ar fi pus speranța într-un borcan și l-ar fi deschis la miezul nopții. Și așa, cu un concert de pietre și frunze, povestea se încheie — nu cu o lecție rostită, ci cu o ascultare împărtășită, care lăsă în aer mirosul de mere coapte și promisiunea unei noi zile pline de invenții stângace și visuri care cresc.
