Capitolul 1: Decizia cât un bob de porumb
Cocoșul Roni se trezi cu pieptul plin de aer și cu o idee cât un bob de porumb, dar care îi țopăia prin cap ca o minge: azi urma să facă un gest măreț. Nu un gest uriaș, nu, ci unul micuț și strălucitor, ca o pană curată.
În curtea fără oameni, dimineața mirosea a fân și a râsete de rațe. Iar Roni, naiv și plin de bunăvoință, își îndreptă creasta în oglinda unei bălți.
„Roni,” își spuse el, „astăzi vei fi… Generosul de serviciu!”
Chiar atunci, o vrabie trecu în viteză și se opri pe gard.
„Bună dimineața, Roni! De ce te uiți așa serios? Parcă ai înghițit un gând.”
„Am luat o decizie,” zise Roni și își umflă pieptul. „O decizie minuscule, dar importantă.”
„Să nu mai ciugulești din grămada de grâu a gâștei?” întrebă vrabia, clătinându-și capul.
„Nu! Asta a fost… ieri.” Roni tuși politicos. „Azi voi împărți ceva. Ceva de-ale mele.”
Vrabia se apropie, curioasă: „Ce anume?”
Roni se uită în jur, ca și cum secretul putea fugi. Apoi scoase de sub aripă un mic săculeț din frunze uscate, legat cu o ață de păpădie. Înăuntru: trei boabe de porumb, un nasture lucios și o pană găsită, perfectă, albă cu vârf negru.
„Comoara mea!” șopti Roni.
„Trei boabe?” vrabia își țuguie ciocul. „E… o avere.”
„E tot ce am mai prețios,” zise cocoșul. „Și azi… o dau cuiva. Cuiva care are nevoie.”
Vrabia își înclină capul într-o parte: „Și cum știi cine are nevoie?”
Roni își scărpină ceafa cu gheara, foarte convins și foarte nedumerit în același timp.
„O să simt. Generozitatea… se simte.”
Și porni la drum prin lunca din spatele cotețului, unde iarba era atât de verde încât părea că cineva o vopsise cu sucul de spanac al iepurilor.
Capitolul 2: Patinatorul pe iarbă
În luncă, Roni auzi un „fșșșt, fșșșt!” ciudat, ca și cum cineva ștergea podeaua, doar că podeaua era… iarba.
După un tufiș, apăru o imagine de neuitat: un arici cu ochelari rotunzi, purtând două frunze mari la picioare, aluneca pe iarbă. Frunzele erau lucioase de rouă și ariciul își ținea brațele întinse ca o morișcă.
„Uite-l pe mine! Sunt Patinatorul pe Iarbă!” strigă el și făcu o piruetă. Pirueta se încheie cu un „hop!” și un mic rostogol, ca un covrig cu ace.
Roni clipi de două ori, fiind sigur că prima clipire nu fusese suficientă.
„Bună…” zise cocoșul. „Iarba… se patinează?”
Ariciul se ridică, își scutură frunzele și își aranjă ochelarii.
„Se patinează dacă ai frunze potrivite și o idee cam alunecoasă. Eu sunt Ticu. Campion local la patinaj pe iarbă. Local adică… pe aici, între mușuroiul meu și acel mușuroi.”
Roni râse, apoi își aminti de decizia lui serioasă.
„Ticu, pare foarte distractiv. Dar… de ce ai ochelarii puțin strâmbi?”
Ticu își atinse rama. O lentilă era ținută cu o ață.
„Am făcut un salt peste un melc somnoros. Melcul s-a speriat, eu m-am încurcat, ochelarii au făcut… ‘cling!' și acum văd lumea ca printr-o supă.”
Roni scoase săculețul de sub aripă și îl strânse. Inima lui făcu „cotcodac!” de emoție.
„Poate… ai nevoie de nasture,” zise el. „Uite, e lucios. Îl poți folosi să prinzi lentila sau să-ți întărești banda.”
Ticu se uită la nasture ca la o stea căzută din cer.
„Serios? Dar e al tău!”
„Da,” spuse Roni, foarte mândru și foarte mic în același timp. „Și azi am decis să-l dau. E decizia mea minuscule.”
Ticu își duse lăbuțele la piept.
„Asta e… grozav! Pot să-mi repar ochelarii și să văd iar unde e iarba și unde e… capul meu.”
Din spate se auzi un „miau?” politicos. O pisică tărcată, cu mustăți ca două pensule, se apropie. Dar nu era o pisică de speriat; era o pisică de zâmbit, cu coada făcută semn de întrebare.
„Salut! Eu sunt Pufi. Privesc antrenamentele. E amuzant când Ticu aterizează în păpădii.”
„Eu nu aterizez,” protestă ariciul. „Eu… îmbrățișez pământul în viteză.”
Roni dădu din aripi, încântat. „Am o idee! Dacă îi dau nasturele lui Ticu, poate învăț și eu să patinez pe iarbă.”
Pufi își ridică o sprânceană: „Un cocoș pe frunze? Asta vreau să văd!”
Capitolul 3: Comoara se plimbă din cioc în cioc
Ticu își legă nasturele la ochelari cu ața de păpădie. Lentila stătu la loc ca o prăjitură pusă bine pe farfurie.
„Perfect!” strigă el. „Roni, ai salvat Campionatul Local dintre Mușuroaie!”
„Mă bucur,” spuse Roni. Și, deși îi rămăseseră doar cele trei boabe de porumb și pana, se simțea mai ușor, de parcă își scuturase un nor de pe umeri.
Pufi se apropie de săculeț: „Ce mai ai acolo?”
„Trei boabe și o pană,” spuse Roni. „Dar le păstrez… pentru altcineva. Trebuie să găsesc pe cineva care are nevoie.”
Ca la comandă, o broască țopăi spre ei, oftând de parcă cineva îi pusese pietricele în buzunare.
„Of, of, of! Azi am concurs de sărit în baltă și mi-e foame. Dar mi-am pierdut gustarea.”
Roni ridică o boabă de porumb între cioc și o privi ca pe un mic soare galben.
„Vrei una?” întrebă el.
Broasca înghiți în sec, cu un „glup” foarte sincer.
„O boabă? Eu? Chiar mie?”
„Da,” spuse Roni. „E mică, dar ține loc de curaj.”
Broasca luă boaba cu grijă, de parcă era o mărgea. Apoi, surpriză: scoase dintr-o frunză un elastic mic, verde.
„Mulțumesc! Uite, eu am găsit asta pe lângă baltă. Poate îți prinde bine.”
Roni luă elasticul, uimit.
„Dar eu nu ți-am dat pentru schimb…”
„Știu,” zise broasca și zâmbi până i se văzură toate punctele verzi. „Dar când primești ceva bun, îți vine să dai mai departe.”
Ticu bătu din lăbuțe: „Hei, asta seamănă cu un… lanț vesel!”
Pufi torcea: „Un lanț care nu face zgomot, doar chicote.”
Roni își privi săculețul: două boabe de porumb, o pană și acum un elastic. Și încă o idee îi sări în cap: să învețe patinajul pe iarbă și să ajute pe cineva, fără să se împiedice prea tare.
„Ticu, mă înveți?” întrebă el.
„Desigur,” zise ariciul. „Îți trebuie două frunze. Și un echilibru care să nu plece la plimbare fără tine.”
Pufi aduse două frunze late, lucioase, ca niște farfurii verzi.
Roni își puse frunzele la picioare, ținându-se de un fir de iarbă mai înalt. Firul se îndoi imediat.
„Firulețule,” mormăi Roni, „nu ești balustradă.”
„Poți să te ții de coada mea,” spuse Pufi, mândră, și își întinse coada ca pe o frânghie de circ.
Roni porni. Alunecă. Mai alunecă. Apoi, fără să vrea, făcu o piruetă perfectă… doar că în direcția greșită și se opri într-un tufiș de trifoi.
Din tufiș se auzi un „poc!” și ieși o veveriță cu obrajii plini.
„Cine mi-a amestecat trifoiul?” se plânse ea, apoi îl văzu pe Roni cu frunze la picioare. „Ah. Tu ești amestecătorul.”
Roni roși sub pene.
„Scuze! Învăț patinaj pe iarbă.”
Veverița râse: „Ești caraghios. Îmi place. Dar… mi-a căzut acul de păr din coafură și fără el nu-mi stă bretonul. Arăt ca un arici fără motiv.”
Ticu se umflă: „Hei!”
Roni își aminti de pana lui, albă și frumoasă.
„Poate pana mea te ajută,” zise el și i-o întinse. „E ușoară și stă bine.”
Veverița o luă și și-o prinse la cap cu elasticul verde pe care Roni tocmai îl primise.
„Uau! Acum arăt ca o vedetă de pădure!” strigă ea. „Mulțumesc! Și ca să nu aluneci în toate tufele, îți dau eu asta.”
Îi întinse o nucă mică, dar nu pentru mâncat: era goală și avea o coajă rotundă, netedă.
„O poți pune la vârful frunzei, ca un fel de… opritor de nas pentru patine.”
Roni privi nuca: „Opritor de nas?”
„Da,” zise veverița. „Ca să nu dai cu ciocul în trifoi. Ciocul merită să rămână în aer, nu în salată.”
Pufi izbucni în râs.
Roni acum avea: două boabe de porumb și o nucă-opicior… și un suflet care făcea tumbe.
Capitolul 4: Refrainul care rămâne
Spre seară, lunca strălucea ca o plapumă verde, cusută cu picături de rouă. Ticu patina fericit, cu ochelarii drepți, Pufi ținea ritmul cu coada, iar broasca exersa sărituri, plină de energie.
Roni, cu frunzele la picioare și cu nuca prinsă în față, aluneca mai bine. Nu perfect, dar suficient cât să nu mai salute fiecare tufiș în parte.
Atunci auziră un mic plâns… nu speriat, doar supărat.
Pe o piatră stătea un melc cu casă dungată, privind trist o frunză ruptă.
„Mi-a căzut umbrela,” suspină melcul. „Când plouă, eu nu mă grăbesc, dar ploaia se grăbește spre mine.”
Roni își deschise săculețul. Mai avea două boabe de porumb. Și se gândi: melcul nu mănâncă porumb chiar așa ușor… dar poate boabele pot fi altceva.
„Ticu,” zise el, „ai putea folosi boabele astea ca greutăți mici, ca să ții o frunză-umbrelă lipită de casă?”
Ticu se apropie, examină, dădu din cap ca un meșter.
„Da! Le legăm cu ața mea de păpădie. Și cu elasticul… ah, elasticul e la veveriță, dar putem folosi o fâșie de iarbă.”
Pufi interveni: „Eu aduc iarbă!”
În câteva clipe, boabele de porumb deveniseră două greutăți simpatice, legate de o frunză lată, care se sprijinea pe casa melcului ca o umbrelă.
Melcul clipi încet, apoi și mai încet, ca și cum se asigura că nu visează.
„Îmi dați… umbrelă cu greutăți? Gratuit?”
Roni își drese glasul, emoționat.
„Da. E decizia mea mică. Dar îmi place cum arată când ajunge mare la tine.”
Melcul zâmbi și, pentru prima dată în viața lui, păru că ar vrea să alerge.
„Mulțumesc! Ca să vă răsplătesc, am să vă spun cel mai bun secret al meu: când ești bucuros, mergi mai repede, chiar și fără să-ți dai seama.”
Toți au râs. Chiar și iarba părea că se clatină de veselie.
Ticu ridică o lăbuță: „Propun să avem un refren al luncii! Unul pe care să-l ținem minte.”
Pufi toarse ca un tambur mic: „Da! Să fie scurt și să sară ca o broască!”
Broasca făcu un salt: „Și să fie gustos ca o boabă!”
Roni se gândi o clipă, apoi spuse pe un ton cântat, simplu, ca o joacă:
„Dau un pic și crește mult,
Râdem toți pe-același drum!”
Ticu repetă, alunecând: „Dau un pic și crește mult, / Râdem toți pe-același drum!”
Pufi îl spuse torcând: „Dau un pic și crește mult, / Râdem toți pe-același drum!”
Melcul îl spuse încet, dar sigur: „Dau un pic și crește mult… Râdem toți pe-același drum…”
Și Roni, cocoșul cu decizia cât un bob de porumb, patină ușor pe iarbă, cu inima mai ușoară decât o pană, în timp ce refrenul rămase în luncă, ca o melodie care nu se termină:
„Dau un pic și crește mult,
Râdem toți pe-același drum!”
