Capitolul 1 — Planul celui mai mare visător
Lupul Lăbuș, cu o blană moale și o coadă tot timpul încurcată, avea o idee mare cât o pădure. "O cabană!" își spuse el într-o dimineață cu soare. "O cabană numai a mea, cu un acoperiș care să târâie frunze și o fereastră rotundă ca-un ochi curios."
El nu era tocmai priceput. Când încerca să-și pună ghetele, le punea pe labele greșite. Când încerca să-și îndrepte coada, coada îl conducea pe el. Dar avea un zâmbet care convingea iarba să tresară și o inimă mare cât o peșteră. Prietenii din pădure îl știau ca pe un suflet binevoitor, gata să ajute.
În curtea dintre două stejari, Lăbuș își adună uneltele — o scândură stricată, un ciocan care știa glume și un metru care mințea puțin când dorea să fie simpatic. "Vom lucra împreună!" strigă el. Și imediat, din iarbă, apăru o adunare neobișnuită: Vulpea Violeta cu o eșarfă roșie, Ariciul Argintiu cu ace pline de idei, Buruiana Bibilica, o pasăre cu pene care străluceau la soare, și broasca Țugu de la baltă, care țopăia de nerăbdare.
"Ce-i de făcut?" întrebă Violeta, stând pe un bolovan ca pe un tron mic.
"Vom face poduri, ferestre și o ușă care să scârțâie vesel," spuse Lăbuș, iar ciocanul lui oftează de emoție. Toți erau gata — și asta era începutul.
Capitolul 2 — Cabană cu cap și coadă… sau aproape
Lucrul începu cu pași mari și cu multe chicoteli. Lăbuș tăia scânduri, dar de multe ori tăia în zigzag ca un șarpe care dansează. "Lăbuș, nu e gard de curte, e cabană!" râse Ariciul, răsucindu-și acele cu grijă.
Violeta desenă planuri cu o cretă mare. "Vom pune fereastra aici, și o băncuță pentru ceai aici," spuse ea, indicând locuri pe care nici ea nu le măsura prea bine. Țugu aducea frânghii ude, iar Bibilica ciugulea semințe, dar tot ea ținea și cântecele de muncă. Fiecare avea rolul său.
Lăbuș voia să fie serios. Își punea ochelari imaginari și spunea cu gravitate: "Când voi băga un cui, el trebuie să stea drept, ca un soldat." Dar în clipa următoare, cuiul se înclina și se așeza ca un picior șchiop. Prietenii chicotiu, dar îl aplaudară pentru curaj.
Ziua trecea repede, iar cabana prindea formă — mai curbată la un colț, mai înaltă la altul, cu scânduri care făceau jocuri de-a valurile. Lăbuș, din păcate, uită o scândură importantă: ușa. "O las pe urmă," spuse el, încrezător. "Ușa e doar o conversație între pereți."
Noaptea înainte de tăierea finală, prietenii se adunară în jurul focului. "Lăbuș, mâine vom pune ușa," zise Violeta. "Promit!" replică el. Dar inimioara îi bătea repede, pentru că dorea să facă totul perfect și i se lipiseră deja două cuie în coadă — sau asta creduseră prietenii.
Capitolul 3 — Farșa cu seriozitate
A doua zi, Ariciul veni cu un plan hainuț: o farță pentru Lăbuș, dar una care să-l facă să râdă, nu să se supere. "Trebuie doar să-i arătăm că a fi serios nu înseamnă să nu te joci," șopti el către restul prietenilor. Toți dădură din cap, ochii lor sclipeau de distracție blândă.
Violeta și Țugu lucrară la o ușă care părea serioasă — cu tăieturi drepte și cu o balama care chicoti când o atingeai. Bibilica ciocăni cu ritm, iar frânghiile puse strategic se înfășurară peste ușă ca niște panglici ascunse.
Când Lăbuș veni în dimineața aceea, purtând o pălărie improvizată din frunze, toți ascunseră zâmbetele după boturi. "Astăzi facem ușa! Trebuie să fie cea mai serioasă ușă din lume," declară el, cu o voce pe care o credea înfiorătoare. Ariciul îl privi cu ochi tăiați, dar blânzi. "Desigur," zise el cu gravitate falsă.
Lăbuș începuse să tragă cui după cui. Când puse ultimul cui, se întâmplă ceva neașteptat: ușa, care fusese făcută să scârțâie vesel, scârțâi atât de tare că păsările din copaci începură să râdă. Dar asta nu era tot. Datorită unei frânghii bine plasate, când Lăbuș apăsă mânerul cu multă seriozitate, ușa nu se deschise — ci, în loc, o buburuză mare din lemn îi aruncă o ploaie de frunze parfumate peste cap.
Lăbuș rămase blocat între gravitatea sa și parfumul de frunze. "Ce-i asta?" murmură el, spășindu-se ușor cu labele. Prietenii izbucniră în râs. Până și broaștele din jur chicotiră.
Dar farșa nu se termină aici. Ariciul, cu un ochi strălucitor, trăsese și un fir direct spre o pătură care se așeză peste Lăbuș, lăsându-l să pară o statuie serioasă de lup care încă nu se hotărâse ce expresie să aibă. "E statuia chestiei serioase," spuse Violeta, încercând să nu râdă prea tare.
Lăbuș, prins în pătură și cu frunze în urechi, se uită întâi speriat, apoi încercă să fie supărat. Dar când văzu fețele prietenilor și ochii lor strălucitori de prietenie, începu și el să râdă. Râsul lui sună ca un clopoțel de lemn, vesel și bizar.
"Hai să lucrăm mai departe," spuse el, ștergându-și frunzele din bot. Și toți plecară din nou la muncă, dar de data aceasta cu o veselie uriașă. Cabană era acum mai puțin serioasă și mai mult prietenie.
Capitolul 4 — Cabană pentru toți și un clin d'oeil
Zilele următoare, toți munciră de mână. Fiecare aduse ceva: Violeta aduse perne, Ariciul aduse o lampă care clipocise ca o stea, Țugu aduse o tavă de scoici (pentru ceaiul de baltă), iar Bibilica aduse o perdea din pene. Lăbuș învăța din greșelile lui. Învăța să pună cuiul drept, să asculte când cineva șoptea o idee, să râdă când lucrurile nu ies cum vrea.
Când cabana fu terminată, arăta ca un labirint prietenos: avea ferestre în formă de inimă, o ușă care scârțâia când vrea să-ți spună o glumă, și un acoperiș acoperit cu frunze care se schimbau la vânt. Era o casă în care nu contează perfectul, ci cine îți bate în ușă.
În ziua inaugurării, Lăbuș tăie panglica (o frânghie colorată) cu o foarfecă mare, cântată de Bibilica. "E gata!" strigă el, uitând să fie grav. Toți intrară și se gătiră ceaiuri, ronțăituri și povești.
În mijlocul odăii, Lăbuș zâmbi și spuse: "Voi știți ceva? Când cabana e plină de prieteni, nici o scândură nu e greșită." Toți îl aplaudară, iar Ariciul îi punse o medalie improvizată dintr-o frunză pe piept. "Medalia celui mai serios glumeț," spuse Ariciul, făcând o revenire serioasă care-i făcu pe toți să râdă iar.
Seara, când luna se ridică și stelele se uitau curioase, prietenii se ghemuiră pe perne. Lăbuș stătea la fereastra rotundă și privea în noapte. "Mulțumesc," șopti el, dar nu la voce prea groasă — mai mult ca o adiere.
Atunci Violeta, cu un zâmbet șiret, trase un plan mic. În tăcerea lor prietenoasă, ea aranjă o frânghie sub pernă. Ariciul clătină din cap, în semn că totul era pregătit. Țugu chicoti într-un colț. Știau cu toții: nu e nimic rău, era o promisiune de joacă viitoare.
Lăbuș se culcă, visând la noi scânduri, noi ferestre și noi idei. Dar undeva, în umbra ușii, frunzele scârțâiră suspect. Un fâșâit, o bătaie ușoară de pană. Nimeni nu se mișcă — era clipa magică când se poate încă trăi puțină supărare veselă.
Înainte să adoarmă, Lăbuș auzi o voce mică: "A doua zi o să fie și mai bine." Era Ariciul? Violeta? Poate Bibilica? Sau chiar cabana, care șoptea prin grinzi? Lăbuș zâmbi și închise ochii. Peste tot se auzea râsul blând al pădurii și un clin d'oeil, făcut din frunze, spuse: "Urmează o altă prostioară."
Și așa, printre susurul frunzelor și țopăitul prietenilor, cabana adormi liniștită, cu promisiunea unei noi zile pline de gafe vesele, farse prietenoase și multe lucruri făcute împreună.
