Capitolul 1: Salonul cu lumini de dovleac
Miros de scorțișoară, dovleci împrăștiați pe pervaz, pânze de păianjen din vată care tremurau ușor la fiecare pas. Salonul lui Andrei arăta ca o poveste cu zâmbet: luminițe portocalii, decupaje de lilieci pe geam, o ghirlandă de fantome din hârtie care foșneau când deschideai ușa. Pe masă, o față de masă de plastic, întinsă ca un lac lucios, și pe ea o mare coală albă. Afișul. Misiunea serii.
Andrei avea unsprezece ani, iar lucrul lui preferat era să joace în echipă. Îi plăcea cum se aprindea o idee la unul, sărea la altul și se făcea mare-mare, ca un lampion care prinde aer. În seara asta, echipa îi erau prietenii. Se strânseseră în jurul mesei cu zâmbete în ochi și palme care abia așteptau culorile.
— Hai la mine, facem un afiș uriaș! a spus Andrei cu o emoție bună în glas.
— Vin cu pensulele mele norocoase, a anunțat Mara, scuturând un penar plin ochi.
— Eu am autocolați fosforescenți, a zâmbit Victor, ridicând o punguță care sclipea.
— Și biscuiți în formă de lilieci! și-a amintit Sami, arătând o cutie rotundă, legată cu un fir mov.
— Vă aștept, dar nu puneți vopsea pe pisică, a intervenit Bunica din prag, râzând cu ochii și cu ridurile-i bune. Pisica, pe nume Dovleac, torcea pe fotoliu, lăsându-și coada ca un fir de cărbune peste braț.
Andrei își frecă palmele. Voia ca afișul să invite tot cartierul la petrecerea de Halloween a clasei. Se gândise la o casă bântuită, dar prietenoasă, cu ferestre luminate, la o lună uriașă care se hlizește, la o cărare din bomboane și frunze. Până să apuce să traseze conturul lunii, o idee nouă i-a intrat în minte, ca o ciocănitură la ușă.
Nu fusese ciocănitură. Fusese chiar ușa, care s-a deschis singură un pic, împinsă de curent. Fantomele de hârtie au foșnit iar, așa cum doar hârtia foșnește în seri care promit surprize. Andrei a râs în sinea lui. Serile cu prieteni mereu promiteau.
Au întins culorile. Au pus un casetofon mic să cânte un jazz cu clopoței și pași mici de toboșică. Salonul a prins ritm. De afară venea aer rece și miros de fum subțire, de la un vecin care cocea ceva în curte. Dovleac a sărit de pe fotoliu, s-a furișat pe lângă masă și a mirosit cutiile de vopsea cu un aer important.
Andrei a făcut un plan simplu. Fiecare avea câte o sarcină. Mara desena conturul casei. Victor se ocupa de lună și de stele. Sami făcea cărarea de bomboane, și el, Andrei, scria literele mari: HALLOWEEN LA NOI. Litere cu umbre mov și margini verzi. Litere care să meargă, dacă le priveai mult, parcă în pași de dans.
Bunica a adus căni cu ceai de mere, îndulcit puțin, cald cât să-ți încălzească nasul. Andrei a ridicat privirea și s-a uitat la prietenii lui. O clipă, chiar înainte de prima pensulă udă, și-a zis că asta e partea lui preferată: când toată lumea e pregătită, când totul poate să iasă diferit și minunat.
În colțul salonului, lângă bibliotecă, un dovleac decupat pe post de lampă împrăștia o lumină blândă. Decupajele de ochi și gură luminoasă se reflectau în ecranul stins al televizorului. În acea oglindire, pentru o clipă, Andrei a avut impresia că vede altceva. A clipit. Era doar dansul luminii.
Au început. Pensulele au mușcat din culoare. Hârtia a prins să tremure ușor sub apăsarea liniilor. Totul curgea, ca un joc în care știi regulile, dar și plăcerea de a le încălca un pic.
Capitolul 2: Clovnul care lucește
Sunetul s-a auzit întâi ca o bătaie foarte ușoară la geam, cum bate o frunză când vrea să intre. Apoi un clinchet, scurt, metalic. Andrei s-a oprit din trasat litera H. A ridicat ochii. La geamul mare, dinspre balcon, se vedea cineva. Un chip pictat, un nas rotund, roșu, și pe deasupra, niște sfori fine cu beculețe care pâlpâiau ca licuricii.
Când ușa balconului s-a deschis, la fel de blând ca o cutie muzicală, a intrat în salon un clovn. Nu din aceia sperioși, nu. Acesta avea un costum albastru închis, cu stele brodate din fir fosforescent. Cu fiecare pas, stelele se aprindeau un pic, apoi se stingeau, ca respirația nopții. Pe pălăria lui erau prinse două mici lumini circulare, ca doi ochi jucăuși. Nu făcea gălăgie. Nu făcea tumbe. Zâmbea. Și, mai mult decât atât, lumina. Un fel de lumină moale îi curgea de pe coate și îi rămânea prinsă pe marginile gulerului.
— Cine sunteți? a întrebat Andrei, ținând pensula ca pe o baghetă.
— Sunt Luci, clovnul care strălucește. Am auzit că aveți de colorat noaptea, a răspuns el cu o plecăciune mică, ușor stânjenită și prietenoasă.
— Wow, baticul lui chiar luminează, a șoptit Mara, apropiindu-se încet, dar cu zâmbetul mare.
— Vrei să ne arăți cum se face luna să zâmbească? a întrebat Victor, cu ochii rotunzi ca două baloane de gumă.
— Doar dacă promiteți să lucrați toți împreună, a chicotit Luci, făcând un gest mic cu palma. Din buzunar i-au căzut, ca niște confetti cuminți, câteva steluțe din hârtie fosforescentă.
Sami a aplaudat, scurt și vesel, iar Bunica, din prag, a dat din cap aprobator, ca și cum l-ar fi așteptat. Poate că-l așteptase. Bunica avea talentul acela secret de a ști când urmează o surpriză bună.
Clovnul și-a pus jos o geantă cilindrică, din material negru, ca o noapte care ascunde, dar nu sperie. A desfăcut-o. Înăuntru erau borcănele mici cu vopsele ce păreau obișnuite, dar când a stins o clipă lumina, vopselele s-au aprins pe margini, ca niște lămpi din castele mici.
— Cu astea desenăm razele lunii, a spus el, și razele vor continua să lumineze când stingeți totul. E o magie simplă: fosforescență. Nu mușcă, nu sperie, doar prinde lumina și o ține minte.
Andrei a râs. Îi plăcea cum spunea clovnul cuvintele: cu grijă, cu pauze, de parcă le picta și pe ele. Au tras o bancă mai aproape de masă. Luci a întins o pensulă subțire și a atins hârtia în colț. O urmă fină, verde pal, a rămas, apoi, când el a întors capul, urma a părut că se stinge. Când a privit înapoi, s-a aprins iar, un pic, ca o licărire de ochi.
Încet-încet, clovnul a intrat în jocul lor. Nu a preluat nimic. Doar a pus ponturi mici, ca niște sclipiri ce te ajută. Le-a arătat cum să facă umbrele literelor să pară catifelate. Le-a explicat că alt albastru lângă alt verde face noaptea să nu fie neagră, ci plină de adâncimi. Le-a dat un mic șablon cu steluțe pentru colțul din dreapta-sus, acolo unde Andrei voia să scrie data.
Bunica aducea câte un ștergar când se făcea câte o picătură rebelă. Pisica Dovleac se îmblânzea pe lângă picioarele clovnului și i se urca pe pantofi, ca pe două poduri luminoase. Pe geam, se vedea un nuc înalt. Frunzele lui mari se mișcau în vânt, făcând umbre pe pereți ca niște aripi.
Andrei s-a gândit că e bine când apare cineva și e ca o idee: te luminezi și tu. S-a simțit și mai curajos cu literele. Și a mai făcut un lucru care îi plăcea: i-a lăsat pe prietenii lui să se joace cu locurile din afiș, chiar dacă el le gândise altfel. Liniile s-au împletit mai bine. Un rând de felinare de hârtie a apărut din ideea Marei, și o potecă de jeleuri în formă de lună a apărut din ideea lui Victor. Sami a presărat, cu răbdare, mici puncte albe, ca frunzele nedesfăcute ale stelelor.
Clovnul Luci i-a privit pe toți cum se mișcă fără să se calce pe gleznele ideilor. A bătut din palme o dată, scurt, când potrivirea a ieșit perfectă. Salonul a respirat adânc. Afară, se lăsa o noapte care promitea: atât cât să te înțepe un pic de frică și apoi să te mângâie pe umăr.
Capitolul 3: Huuuu!
Sunetul a venit rotund și moale, ca o rostogolire de piatră pe mușchi. Huuuu! O singură dată, ca o întrebare. Pensula lui Andrei a tremurat și a lăsat o mică dâră albastră unde nu era planul. Mara a tresărit și a râs, dar râsul i s-a lipit de buze o clipă. Victor a ținut în aer o steluță autocolantă, ca pe un fluture.
— Huuuu!, se auzi încă o dată, un pic mai lung.
— A fost afară sau în dovleac? a întrebat Sami, cu ochii în jur, căutând un microfon ascuns.
— Cred că e un huhurez pe nuc, a spus Bunica, venind lângă geam, cu o blândețe care putea îmblânzi și umbrele.
— Ba e playlist-ul meu cu sunete de Halloween, a recunoscut Andrei, cu urechile puțin roșii. Apasă pe un dovleac din raft când vrei să pornească, dar nu știu cine a dat drumul.
— Atunci punem și o bufniță pe afiș, a râs Luci și a făcut cu degetul un cerc în aer, acolo unde avea să apară desenul.
Au ascultat. Vântul trecea prin nuc, făcând frunzele să suspine ușor. De undeva, mai aproape, se auzea un clinchet ușor. Dovleac, pisica, ședea cu coada în jurul lămpii-dovleac și se uita fix la partea cu decupajul. Mara a apăsat ușor pe partea de sus. Lampa-dovleac a scos un bip scurt și hohotul înregistrat al unei fantome. Toți au râs. Andrei a simțit cum mica dâră albastră, cea din greșeală, se potrivește de fapt perfect, ca un nor care nu era în plan, dar a făcut scena mai reală.
Au adus un scăunel. Luci a arătat cu pensula cum să faci ochii unei bufnițe. Nu ca două boabe negre, ci cu un pic de aurit în ele, ca și cum ochiul ar ține minte lumina zilei. Andrei a repetat, atent. Mara a desenat aripile, așezate pe marginea unei rămurele care semăna cu o paranteză. Victor a lipit trei stele în jur, ca niște semințe de lumină. Sami a pus sub rămurea o siluetă mică, simpatică, cu pălărie vrăjitorească, care ridică o baghetă către bufniță, de parcă i-ar cere un sfat.
Au stins lumina pentru o clipă, din curiozitate. Afișul s-a aprins pe bucățele: luna călduță, razele ei fine, conturul casei, ochii bufniței, literele cu margini verzi. Salonul a chicotit de lumină. În întuneric, clovnul Luci era o hartă de stele pe picioare. Andrei a simțit un fior mic de tot, plăcut, ca atunci când intri în apă rece și știi că după două secunde o să fie perfect.
Au aprins iar. Huuuu! a venit încă o dată, mai departe, ca un rămas-bun. Bunica a zâmbit către geam, ca și cum ar fi mulțumit cuiva sau ar fi promis ceva. Apoi a adus un șervet cald și a șters, împreună cu Andrei, micile stropi de pe marginea mesei. Nu s-a întâmplat nimic rău. Doar s-a ridicat o trestie de mister, cât să facă noaptea mai interesantă.
Andrei a simțit că afișul prinde suflet. Nu doar culori și forme. Parcă și sunetul se prindea pe hârtie, ca un abur de cântec. A picurat cu pensula un punct mic, aproape invizibil, în colțul jos-dreapta. Nu știa de ce. Parcă era un semn secret, un „suntem aici”.
Capitolul 4: Urme invizibile
Când ai un afiș mare și multe mâini, mereu dispare câte ceva. Așa s-a întâmplat și acum, când Andrei a căutat markerul lui cu gel verde, cel care făcea marginile literei N să pară umede. L-a căutat în penar, în cutia albastră, sub foaie, în buzunarul hanoracului. Nimic. S-a uitat la podea. Doar stropi mici de vopsea portocalie, ca niște semințe de dovleac.
— A dispărut markerul meu cu gel, a anunțat Andrei, cu un fir de supărare printre coaste.
— Eu nu l-am luat, jur, a spus Sami, ridicând mâinile, dar zâmbind încă, pentru că era imposibil să nu zâmbești în salonul acela.
— Hai să facem un joc de urmărire, a propus Mara. Fiecare caută într-un colț și la final spunem ce am văzut chiar dacă ni se pare nimic. Niciun nimic nu e degeaba.
— Stingem luminile și aprind lampa mea neagră, a zis Luci, scoțând din geantă un tub scurt, care semăna cu o lanternă. Lumina ei nu era ca cele obișnuite. Era un violet așa de închis încât parcă abia exista. Dar când a luminat covorul, s-au aprins, ca sub vrajă, sclipiri fine de pe urmele de pași.
— Uitați sclipici pe covor! a strigat Victor, ridicând un pic tălpile ca să nu strice harta.
Clovnul a râs în vârf de gât. A explicat, pe scurt, că uneori vopselele și sclipiciul rămân pe talpă și lasă în urmă un drum. Un drum invizibil la lumina normală, dar clar la lumina lui. Urmele se duceau de la masă spre fotoliu. Dovleac a clipit, vinovat și mândru în același timp. Apoi urmele treceau pe lângă biblioteca mică și se opreau în fața unei cutii pe care scria „Decorațiuni vechi”.
Au tras cutia. Înăuntru erau panglici, cireșele artificiale, urechi de iepure rătăcite dintr-o primăvară, o măscuță de pirat. Niciun marker. Pe fund, sub o pânză de păianjen de hârtie, au găsit însă un lucru mic, metalic: un clopoțel. Nu era al pisicii. Era altul, cu gravuri mici pe margine, ca o mulțime de frunze.
Când Luci a ridicat clopoțelul, s-a auzit un clinchet ca acela dinainte. Acela care venise „de undeva, mai aproape”.
— Hm, a făcut Andrei, mișcându-și sprânceana. Deci clinchetul venea de aici. Dar markerul... unde e markerul?
Bunica a aprins lumina. A zâmbit la clopoțel.
— L-am avut cândva pe masa de Crăciun, a murmurat, mai mult pentru ea. Și l-am căutat mai apoi o iarnă întreagă. Se pare că și clopoțeii au Halloween-ul lor.
Au făcut schimb de locuri. Victor a căutat pe canapea, ridicând pernele. Sami s-a suit pe scăunel și s-a uitat pe bibliotecă. Mara s-a târât sub masa cea mică, ridicând fusta feței de masă ca pe o cortină. Luci a luminat cu lampa lui în colțuri în care ochiul nu intră de obicei: după ghiveci, sub lustra cu ciucuri, la baza perdelei.
Între timp, Andrei a decis să nu lase să se strice buna dispoziție. Era afișul lor, nu markerul lui. A luat o altă pensulă, fină, și a încercat să facă marginea literei N fără gel verde, ci cu vopsea amestecată. A ieșit altfel, un pic mai greu, dar a ieșit bine. Mara l-a ajutat să subțieze o linie, iar Victor a pus o steluță mică în colțul literei, ca o scânteie. Sami i-a făcut o glumă: că literele par că își șușotesc secrete. Au râs toți, chiar și markerul dispărut, dacă ar fi avut urechi, ar fi zâmbit.
Huuuu! a venit din nou, dar foarte scurt, ca o suflare. De data asta părea de afară. Au tras perdeaua. Nucul își mișca brațele. Pe una dintre crengi, ceva micuț, rotund, părea că se adună în pene. A fost doar un petic de noapte, probabil. Oricum, nu îi speria. Le dădea chef să deseneze mai bine penajul bufniței de pe afiș.
Când s-au întors la masă, clovnul Luci a aprins iar lampa neagră. Pe marginea canapelei, aproape invizibil, un fir abia strălucitor se întindea în jos, către podea. Nu era sclipici. Arăta ca o urmă de gel uscat. Andrei s-a pus în genunchi. A trecut degetul. A zâmbit. Urma se pierdea sub covor, lângă îmbinare.
Au ridicat un colț de covor. Sub el, nimic. Doar un mic puf de praf și o biluță de hârtiuță. S-au amuzat că markerul devenise un detectiv. „Cazul markerului care a dispărut chiar când era mai nevoie de el.” Au decis să-l lase să se întoarcă singur dacă vrea. Au continuat. Nu tot ce dispare vrea să fie găsit fix în clipa aceea.
Salonul a rămas cald, scăldat în luminile lui. Afișul a crescut și mai frumos. Literele s-au împrietenit între ele. Casa bântuită, cu ferestre luminoase, a devenit locul în care toată lumea vrea să intre. Iar bufnița a început să pară că ar putea zbura de pe hârtie și să se așeze pe rama geamului.
Capitolul 5: Bufnița de la final
S-a făcut târziu, dar nu obositor. Târziu din acela bun, cu ceai care nu se răcește, cu timp care îți intră în palmă și stă cuminte. Andrei a privit afișul și a simțit că îi place. Nu era perfect. Era mai mult: era al lor. A vrut să tragă o linie mică în colț, sub data petrecerii, ca o semnătură de echipă. A ridicat pensula, apoi s-a oprit. Huuuu!
De data asta, huluirea a fost clară și aproape. Pe lângă ea, un clinchet mic, metalic. Ca un apel discret, ca o invitație. Toți s-au uitat unul la altul. Dovleac a ridicat urechile. Perdeaua a fluturat un pic, deși toate ferestrele erau închise.
Mara a făcut doi pași spre fereastră. A atins ușor perdeaua. Un lucru mic s-a mișcat în falduri și a căzut pe marginea caloriferului. A strălucit ca un ochi. Andrei a simțit cum i se încălzește pieptul, de parcă o poveste pe care o uitase de mult s-ar fi adus singură înapoi, bătând ușor.
— Ce e asta mică și lucitoare? a întrebat Mara, întinzând palma.
— Brosa mea cu bufniță! a exclamat Bunica, cu ochii umezi. O pierdusem anul trecut. Credeam că... nu mai știam unde. Ce bine... ce bine!
Brosa era mică, rotundă, cu o bufniță gravată fin, din metal alb. Avea ochi din două boabe mici de chihlimbar, care prinseseră în ele culoarea mierii. Pe margini, gravuri subțiri ca firicelele de apă. Nu era o bijuterie scumpă. Era una iubită. Andrei își amintea: bunica o purta la un pulover verde, într-o toamnă cu ploaie. Îi spusese atunci că bufnițele văd în întuneric, dar nu ca să se sperie, ci ca să nu se lovească.
— Cred că a vrut să fie găsită tocmai azi, a spus Luci, blând, privindu-i pe toți. Sunt obiecte care așteaptă noaptea potrivită.
Andrei a atins brosa cu un deget, cu grijă. S-a uitat la bufnița desenată pe afiș și la bufnița din palmă. Parcă își făceau semne. A simțit că obiectele au uneori povești, așa cum au oamenii, și că trebuie doar să le auzi. Poate huluirea nus a fost doar din înregistrare. Poate a fost și din memorie. Poate că nucul de afară adusese aminte broselor, pernelor, covoarelor, un clinchet vechi.
— O punem pe afiș pentru o poză și apoi ți-o dăm, promit eu, a zis Andrei, ridicând privirea spre Bunică.
— Și scriem dedesubt: „Împreună facem lumină”, a adăugat Victor, încet, cu un zâmbet care mergea direct în suflet.
Au făcut o poză. Brosa, pusă o clipă pe colțul afișului, lângă silueta mică cu pălărie, a prins lumina felinarelor de hârtie și a scos un mic licăr alb. Clovnul Luci a stins pentru câteva secunde lumina și au văzut cum vopseaua fosforescentă ține minte toată munca lor. Bufnița din poză părea vie, din lumini. Bufnița din palmă era vie din amintire.
Bunica a prins brosa la gulerul ei. A zâmbit. Le-a spus, pe scurt, cum o primise de la o prietenă din tinerețe, într-o iarnă cu zăpadă. Andrei a ascultat nu doar cu urechia, ci cu inima. Îi plăcea să afle că obiectele pot ține secretul unei prietenii și că se întorc când trebuie.
Luci a scos din geantă o bandă mică, transparentă, pe care scria „Împreună”. Le-a dat-o să o lipească discret pe spatele afișului.
— Nu trebuie să se vadă, a spus el. Doar să știe. Uneori, lucrurile care țin cel mai mult nu sunt la vedere. Ca un nod bun, pus unde se cere. Harta echipei voastre e aici.
Andrei a simțit un fel de căldură până în vârful degetelor. A mai vrut să zică ceva, dar cuvintele s-au ridicat în aer și au rămas acolo, ca niște baloane care nu vor să plece. S-a mulțumit să privească. Prietenii lui erau obosiți, dar în ochii lor mai dansa încă puțin foc din lumina clovnului, din mângâierile bunicii, din râsul pisicii Dovleac care încerca să sforăie frumos, ca un motor mic.
Au așezat afișul pe un scaun, sprijinit de spătar, să se usuce în tihnă. Literele erau fericite înghesuite. Casa bântuită își lăsa lumina în ferestre, iar poteca de bomboane părea că se întinde din hârtie pe covor. Au strâns culorile. Au închis borcanele cu un „clic” mulțumit. Au spălat pensulele cu apă călduță, care a făcut o dantelă de culori în lighean.
Și atunci s-a întâmplat încă un lucru mic, dar plăcut ca o pâine caldă. Andrei a împins fără să vrea scaunul cu afiș. Sub el, aproape lipit de picioarele din lemn, se afla markerul cu gel verde. A părut rușinat un moment, ca un copil care s-a ascuns prea bine în timpul unui joc.
Andrei l-a ridicat, dar nu s-a supărat pe el. A privit la afiș. Era gata. Markerul, cu gelul lui lucios, ar fi stricat ceva acum. Așa că l-a pus pe masă cu un gest de împăcare și de înțelepciune mică.
Clovnul Luci a clătinat din cap, mulțumit, de parcă ar fi văzut golul unui puzzle cum se închide singur.
Bunica a adus farfurii cu biscuiți în formă de lilieci. Au mestecat încet, lăsând ciocolata să se topească. Au băut ultimele înghițituri de ceai. Salonul a avut un moment în care totul se așează. Ca frunzele când vântul se oprește.
Andrei a ridicat ochii către geam. Noaptea se făcuse de-a binelea. În nuc, o umbră s-a mișcat. Sau poate a fost doar ochiul lui care încă vedea lampa-dovleac reflectată. Nu avea importanță. Ceva din noapte era prietenul lor. Un prieten care știe să zică „Huuuu!” fix cât să te înfioare bine.
Au luat afișul cu grijă, două câte două mâini, ca pe o tavă cu prăjituri. L-au lăsat pe bufet. Andrei s-a spălat pe mâini, sclipiciul încă îi rămânea între degete, ca niște stele care nu vor să plece.
Clovnul Luci și-a strâns uneltele în geantă. Și-a scuturat haina și stelele de pe ea au tremurat puțin, ca într-o zăpadă de vară. S-a apropiat de Andrei și i-a pus în palmă o steluță mică din hârtie fosforescentă. Nu era mare lucru. Dar avea în ea o promisiune: că ideile bune se aprind la timp.
— Să vă amintiți că nuanțele cele mai frumoase se fac din amestec, a spus, zâmbind. Fiți voi amestecul. Și țineți minte harta din spate.
— Mulțumim, a spus Andrei, cu vocea lină, dar plină. A simțit că spune „mulțumesc” la mai multe: la prieteni, la bunica, la pisică, la salon, la bufniță, la huluire, la o seară care a știut să se facă acasă.
Luci a făcut o plecăciune. A ieșit pe balcon, iar lumina de pe costum a lăsat în urmă o dâră subțire care s-a stins încet, ca o respirație. A dispărut în scara blocului cu pași ușori, pe care nimeni nu i-a auzit deplin, ci doar i-a simțit.
Înainte de culcare, Andrei s-a uitat încă o dată la brosa cu bufniță, prinsă la gulerul bunicii. I-a plăcut cum stătea acolo, dreaptă, lucind cât trebuie. A simțit că au încheiat un cerc. Că au găsit ceva, nu doar un obiect, ci și felul în care se găsesc lucrurile: împreună. Când unul vede o dâră, altul vede o scânteie, altul ține lampa, altul spune gluma care alungă teama.
Când s-a stins ultima lampă, salonul a rămas cu lumina lui bună. Afișul, în colț, a păstrat pe margini pâlpâiri discrete. Bufnița desenată părea că clipește rar. Poate clipocea doar în ochii lor, cei care știu să vadă noaptea frumoasă. Andrei s-a băgat în pat cu gândul acesta: că uneori, când te înțepi un pic de frică, te așezi apoi mai bine în curaj. Și că în curaj încape dulceața unei echipe.
Dimineața, avea să ducă afișul la școală. O să-l prindă în hol, lângă tabla pe care se scriu veștile. O să vadă colegii și o să râdă, o să strige, o să vină cu idei pentru jocurile de seară. O să fie iar o echipă, doar că mai mare. Și poate, dacă în sala festivă se va auzi un „Huuuu!” scurt, o să zâmbească toți, fără să se uite speriați. Vor ști: e prietenul din nuc, e brosa bunicii, e o poveste care s-a așezat cuminte în seara lor.
Andrei a închis ochii. Liniștea a umplut casa ca un lichid cald. Undeva, aproape, un clinchet a sunat încă o dată, dar poate că doar în vis. De ajuns cât să-i promită că tot ce e important se găsește. Câteodată în lumina mare, câteodată la lampa cu violet, câteodată în dâra din covor. Mereu, când ești împreună. Și mereu la timp.
