Capitolul 1: Patru costume și un bol gol
În seara de Halloween, curtea blocului mirosea a frunze umede și a dovleac copt de la vecina de la parter, care încerca să facă „supă tematică” și nimerise, din greșeală, o aromă de scorțișoară atât de puternică încât te gâdila în nas de la scara A.
Mara își potrivea pelerina neagră, cu o glugă prea lungă care îi cădea peste ochi.
— Dacă mă împiedic de glugă, să știți că bântui legal, mormăi ea.
Lângă ea, Daria, îmbrăcată în detectiv cu pălărie și o lupă uriașă din plastic, ridică un deget ca la școală.
— Avem o misiune. Și misiunile nu se fac cu gluga pe ochi.
Bianca, cu o coroniță de lilieci sclipicioși și un sac mic de pânză, îl scutură de parcă ar fi avut surprize înăuntru.
— Eu am adus „provizii”: gumă, plasturi și… o lanternă. Pentru frisoane controlate.
Iar Iulia, costumată într-o vrăjitoare cu pălărie mov, își împinse ușor scaunul cu rotile ca să se apropie de grup. Roțile făceau un „șșș” liniștitor pe asfalt.
— Și eu am adus ceva, spuse ea, scoțând din rucsac un bol mare, portocaliu, cu un zâmbet de dovleac pictat strâmb. E bolul oficial de amestecat bomboane. Mama zice că e „cel mai important ritual”.
— Exact! exclamă Mara, de parcă ar fi fost numită cavaler într-un film. Anul ăsta, noi amestecăm bomboanele pentru petrecerea de la clubul de lectură. Adică… pentru „Noaptea cu Povești și Dovleci”.
— Și pentru copiii mai mici de pe scară, adăugă Bianca. Le-am promis că facem un bol mare, mare, ca să nu se certe.
Daria își ajustă pălăria de detectiv.
— Atunci să începem strângerea. Ne trebuie de toate: jeleuri, caramele, acadele. Și… orice e învelit, pentru siguranța stomacului.
Iulia ridică bolul ca pe un trofeu.
— Misiunea mea: să le amestec. Dar să nu-mi spuneți că le-am amestecat prea bine și ați pierdut acadelele preferate. O să mă apăr cu vrăji.
Au râs toate patru, iar râsul lor a făcut frunzele să pară mai puțin înfricoșătoare. Deasupra, cerul avea culoarea unei prune coapte, iar ferestrele se aprindeau una câte una, ca niște ochi curioși.
Au pornit spre prima scară. Bolul era încă gol, dar se simțea deja important, ca o cutie de comori care aștepta să fie umplută.
Capitolul 2: Cutia care șoptea „șșșt”
La etajul doi, ușa doamnei Petrescu se deschise cu un scârțâit dramatic, de parcă ușa însăși voia să fie în poveste. Doamna Petrescu, îmbrăcată într-un halat cu flori, avea pe cap o pălărie de vrăjitoare minusculă, prinsă cu o agrafă.
— Uau! spuse Bianca. Sunteți… Vrăjitoarea Florilor?
— Exact, zâmbi doamna Petrescu. Și am un secret pentru voi.
Mara își îndreptă gluga.
— Un secret? Noi suntem specialiste în… secrete comestibile.
Doamna Petrescu le întinse o cutie mică, închisă cu un șnur negru.
— Asta e pentru bolul vostru. Dar atenție: nu se deschide până nu ajungeți la „Casa cu Felinar”.
Daria clipi rapid.
— Casa cu Felinar? Care… casă?
— O să știți când o vedeți, spuse doamna Petrescu, cu un aer de mister care îi reușea surprinzător de bine. Și acum… bomboane!
În bol au căzut primele comori: caramele cu mentă și niște jeleuri în formă de fantome. Iulia le amestecă ușor, rotind bolul cu o mișcare elegantă, ca un chef la bucătărie.
— Fantomele să stea cu fantomele sau să le punem lângă vampiri? întrebă ea.
— Amestec total! decretă Mara. Halloween-ul e despre prietenii neașteptate.
Au coborât scările, iar cutia cu șnur negru părea să cântărească mai mult decât ar fi trebuit.
— Poate e o capcană, șopti Daria, fericită. Sau un indiciu.
Bianca apropie lanterna de cutie.
— Nu lumina direct în ea! Dacă e ceva… sensibil la lumină?
— E o cutie, Bianca, râse Mara. Cel mult e sensibilă la ridicol.
Totuși, când au trecut pe lângă oglinda din hol, Mara jură că a văzut, pentru o fracțiune de secundă, o umbră mică lângă cutie. Ca un deget de fum care făcea semn: „șșșt”.
Iulia strânse cutia la piept.
— E în regulă. Dacă e mister, îl ducem până la capăt. Dar să nu uităm misiunea principală: bolul.
Au mai bătut la două uși. Au primit acadele cu gust de cola, praline și niște biscuiți ambalați cu lilieci desenati. Bolul începea să sune a sărbătoare, cu foșnet de ambalaje.
Când au ieșit afară, vântul le-a ciufulit costumele, iar un felinar de la colț pâlpâia ca și cum le-ar fi făcut cu ochiul.
— Ați auzit? întrebă Bianca.
— Ce? spuse Daria, deja pregătită să scoată lupa.
— Parcă… un „șșșt”.
Toate au tăcut o clipă. Dinspre aleea cu castani venea un foșnet. Nu amenințător. Mai degrabă ca o pagină întoarsă într-o carte.
Capitolul 3: Casa cu Felinar și pisica portarul
Au mers pe aleea cu castani, unde frunzele căzute formau covoare arămii. La capăt, o casă mică, veche, stătea lipită de gard ca o bunică timidă. În față ardea un felinar adevărat, cu lumină caldă, galbenă.
— Asta e, șopti Daria. Casa cu Felinar.
— Pare mai degrabă „Casa cu Bunătate”, zise Iulia, pentru că în geam se vedeau perdele cu stele și o cană cu aburi pe pervaz.
În fața porții, o pisică neagră stătea ca un portar. Avea o zgardă verde fosforescent și un aer serios.
— Bună seara, domnule… Pisic, salută Mara, făcând o plecăciune. Avem o cutie.
Pisica mieună scurt, apoi se întoarse și merse încet spre ușă, ca și cum ar fi spus: „După mine”.
Bianca își strânse sacul.
— Dacă ne cere parola?
Daria ridică lupa.
— Parola e: „Avem bomboane și intenții pașnice”.
Au ajuns la ușă. Pe clanță era atârnat un mic dovleac sculptat, cu un zâmbet caraghios. Mara bătu de trei ori. Ușa se deschise și apăru un domn în vârstă, cu o vestă tricotată și o pălărie cu urechi de lup.
— Bună seara, spuse el, cu o voce caldă. Ați găsit cutia, deci.
— Da, spuse Iulia și i-o întinse. Doamna Petrescu a zis să nu o deschidem.
— Ați făcut bine. Disciplina e o superputere, zâmbi domnul. Intrați puțin, dacă nu vă e frig. Pisica mea, Nox, decide cine intră. Se pare că v-a acceptat.
Înăuntru mirosea a ceai și a mere. Pe masă era o carte mare, deschisă, cu ilustrații vechi. Pe un scaun stătea o lanternă de metal, iar lângă ea… un bol identic cu al Iuliei, doar că verde.
Daria aproape că sări.
— Un bol frate!
Domnul râse.
— Sunt boluri pentru amestecat. În fiecare an, cineva din cartier primește misiunea. Anul acesta sunteți voi. Dar… există o tradiție: înainte să amestecați tot, trebuie să adăugați „bomboana de legătură”.
— Și e în cutie? întrebă Bianca.
Domnul desfăcu șnurul. În cutie era o singură bomboană, învelită într-o hârtie aurie, pe care era desenat un mic pod.
— Bomboana asta nu e despre gust, spuse el. E despre gest. O veți pune în bol doar după ce faceți un lucru împreună pentru cineva.
Mara își încruntă sprâncenele.
— Un lucru împreună… ca să merite?
— Exact. Nu ceva uriaș. Ceva simplu. Dar făcut în echipă.
Iulia își sprijini palmele pe marginea bolului portocaliu.
— Putem. Avem echipă. Avem… și lanterna Biancăi.
— Și lupa mea, adăugă Daria, mândră, de parcă lupa putea rezolva orice.
Domnul le mai dădu un pumn de bomboane în bol și le deschise ușa.
— Noapte frumoasă. Și nu uitați: misterele blânde se rezolvă cu inimă, nu cu frică.
Nox, pisica, le conduse până la poartă, apoi se opri și se uită la ele de parcă ar fi numărat: una, două, trei, patru. Apoi mieună aprobator.
Pe alee, vântul părea mai prietenos. Cutia era acum goală, dar bomboana aurie era în buzunarul Iuliei, ca o promisiune.
Capitolul 4: Umbra de la locul de joacă
Au luat-o spre locul de joacă, unde le așteptau, de obicei, copiii mai mici. În seara asta însă, toboganul părea un monstru de metal care dormea, iar leagănele scârțâiau ușor, deși nu le împingea nimeni.
— Asta e partea cu frisoane, șopti Bianca și aprinse lanterna. Frisoane… controlate.
În lumina lanternei, lângă bancă, se vedea ceva: o pătură groasă, aruncată peste o grămăjoară. Și un sunet mic, ca un „hic!” înăbușit.
Mara își ridică pelerina ca un scut.
— Cine e acolo? Noi suntem… patrula de Halloween. Cu bomboane și… intenții pașnice!
De sub pătură apăru un băiețel cu un costum de schelet prea mare. Avea lacrimi în colțul ochilor și ținea în mână o pungă mototolită.
— Eu… eu nu găsesc pe nimeni, șopti el. Toți au plecat. Și mi s-a rupt punga. Și… am pierdut bomboanele.
Daria își coborî lupa, brusc serioasă.
— Cum te cheamă?
— Radu.
Iulia se apropie și vorbi blând:
— Radu, nu ești singur. Suntem patru. Și avem un bol oficial.
Bianca se ghemui lângă el și îi întinse sacul ei de pânză.
— Uite, ai un sac de rezervă. E curat și nu se rupe ușor. Plus că are un liliac care pare că zâmbește.
Radu îl luă cu grijă, ca pe o comoară.
— Dar bomboanele mele… am strâns mult.
Mara se uită la frunzele de pe jos.
— Le căutăm. Toate patru. Ca o echipă de… vânători de acadele!
Au început să scaneze locul: Daria cu lupa, ca și cum putea mări frunzele; Bianca cu lanterna; Mara ridicând frunze cu vârful pantofilor; Iulia observând atent pe lângă bordură.
— Aici! strigă Bianca. O acadea verde!
— Și aici două jeleuri! zise Mara.
— La roata leagănului, șopti Iulia. Uite, s-au prins ambalajele.
Radu îi urmărea cu gura întredeschisă.
— Voi chiar… căutați.
— Normal, spuse Daria. E o operațiune oficială. Cazul „Bomboane Dispărute”.
În câteva minute au adunat o mână bună. Nu toate, dar destule cât să-i lumineze fața lui Radu.
— Mulțumesc, spuse el. Eu… m-am speriat. Umbrele făceau zgomote.
Mara se uită la leagăne, care se mișcau încet.
— Umbrele sunt bune la teatru. Dar noi suntem mai bune la prietenie.
Bianca îi dădu și două caramele din bolul lor.
— Bonus pentru curaj. Dar să le mănânci încet, că sunt lipicioase și nu vrem să te transforme în statuie.
Radu râse, un râs mic, dar adevărat.
— Pot să vin și eu la „Noaptea cu Povești și Dovleci”?
— Desigur, zise Iulia. Dar întâi, noi trebuie să facem un ritual.
Ea scoase din buzunar bomboana aurie cu podul.
— Asta se pune în bol după ce facem un lucru împreună pentru cineva. Cred că… tocmai am făcut.
Daria dădu din cap.
— Confirm. Dovezi clare.
Iulia puse bomboana aurie în bol. Toate au privit cum a dispărut între ambalaje colorate. În clipa aceea, de nicăieri, leagănele s-au oprit. Ca și cum locul de joacă ar fi oftat ușurat.
— Ei, asta a fost… interesant, murmură Bianca.
— Mister blând, spuse Mara, imitând vocea domnului cu pălărie de lup.
Și au pornit spre clubul de lectură, cu Radu alături, ținând sacul de pânză ca pe un steag.
Capitolul 5: Amestecul care face pace
Sala clubului de lectură era la parterul unei clădiri vechi. Pe ușă era lipit un afiș: „Intrarea permisă monștrilor politicoși”. Înăuntru, luminițe portocalii se încolăceau pe rafturi, iar pe o masă stăteau dovleci pictați cu fețe amuzante: unul părea că strănută, altul că râde cu gura până la urechi.
Copiii mai mici se adunaseră deja, unii în costume de supereroi, alții în costume de fantome care se împiedicau de propriile cearșafuri. Un băiat-vampir încerca să bea ceai cu colții din plastic și făcea „clonc” la fiecare înghițitură.
— Bolul! strigă cineva. Au venit cu bolul!
Iulia puse bolul pe masă, iar toți se înghesuiră să vadă. Mara își drese vocea ca un prezentator:
— Dragi monștri politicoși, acesta este bolul amestecat oficial. Conține: jeleuri fantomă, caramele, acadele, praline și… o bomboană specială.
Daria ridică lupa ca un microfon.
— Și acum, momentul ritualului: amestecarea. Fără certuri, fără „eu vreau doar pe alea roșii”.
Un băiețel costum de mumie ridică o mână.
— Dar eu vreau doar pe alea roșii…
Bianca îi întinse o luminiță de decor, ca pe o medalie.
— Știu. Și eu vreau doar pe alea care nu se lipesc de dinți. Dar Halloween-ul e ca o tombolă: surprize!
Iulia își suflecă mânecile de vrăjitoare.
— Atenție. Amestecul meu e celebru. Poate provoca prietenii neașteptate între bomboane.
A început să amestece cu o lingură mare de lemn, pe care cineva scrisese „NU GUSTA ÎNAINTE DE PERMISIUNE”. Bomboanele se rostogoleau, ambalajele foșneau, iar bolul părea că râde cu gura lui de dovleac pictat strâmb.
Deodată, doi copii s-au încruntat în același timp la acadele.
— Eu am văzut-o primul!
— Nu, eu!
Mara s-a aplecat și a spus pe un ton conspirativ:
— Știți ce e mai înfricoșător decât o fantomă? O acadea pentru care vă certați. Devine… acadeaua blestemată. Are gust de „m-am supărat”.
Cei doi au făcut o grimasă.
— Serios? întrebă unul.
— Serios ca o pălărie de vrăjitoare, zise Daria. Uitați soluția detectivului: schimb la schimb. Tu iei acadeaua, tu iei două jeleuri. Și vă bateți palma.
Bianca adăugă:
— Și dacă vreți, vă mai dau eu un biscuit cu liliac. Liliacul e neutru.
Copiii au râs și au făcut schimbul. În sală, tensiunea s-a topit ca o ciocolată lângă calorifer.
Radu, încă în costum de schelet, se apropie de masă.
— Eu… pot să pun și bomboanele mele în bol? Ca să fie pentru toți?
Iulia îl privi atent, apoi zâmbi.
— Dacă vrei. Dar să știi că e un gest mare.
Radu dădu din cap și turnă o parte din ce strânsese: câteva bomboane în formă de dovleac. Ceilalți copii au aplaudat, iar Mara a spus:
— Avem un schelet cu inimă!
În acel moment, parcă luminițele portocalii au strălucit mai tare. Nimic magic înfricoșător. Doar cald, ca atunci când cineva îți ține loc la rând fără să-i ceri.
Capitolul 6: Povestea din felinar și ultimul zâmbet
Când bolul a fost așezat la locul lui, organizatoarea clubului — o doamnă cu un pulover cu dovleci — a bătut din palme.
— Înainte de împărțirea finală, citim o poveste. E regula serii.
Copiii s-au așezat pe perne. Mara și-a tras gluga la spate, Daria și-a pus lupa în buzunar, Bianca a stins lanterna, iar Iulia și-a aranjat pălăria mov.
Doamna a început să citească despre un felinar care se aprindea nu cu ulei, ci cu gesturi bune: o mână întinsă, un „mulțumesc”, un „hai cu noi”. Mara a aruncat o privire spre Iulia, apoi spre Radu, care asculta cu ochii mari.
La final, doamna a închis cartea.
— Și acum… bolul.
Împărțirea s-a făcut cu grijă, ca să ajungă la toți. Daria supraveghea schimburile ca un arbitru corect, Bianca împărțea biscuiți „neutri”, Mara făcea glume despre „monștri politicoși”, iar Iulia se asigura că nimeni nu rămâne pe dinafară.
Când a rămas doar un pumn mic de bomboane, Iulia a scuturat bolul și a spus:
— Ultimele! Cine nu a primit acadea încă?
O fetiță mică, în costum de dovleac, ridică timid mâna. Iulia i-a întins acadeaua, iar fetița a zâmbit atât de larg încât aproape că i-a căzut masca.
Radu se apropie de Mara.
— Mulțumesc că m-ați găsit, spuse el încet.
— Nu te-am găsit noi, zise Mara. Ne-am găsit unii pe alții. E mai bine așa.
La ușă, când au ieșit în noaptea răcoroasă, felinarul de pe stradă pâlpâi o dată, blând, ca un salut. Bianca îl observă și își ciupi mâneca.
— Credeți că… felinarul ăla e din poveste?
Daria își drese vocea.
— Ca detectiv, spun: posibil. Ca om care vrea să doarmă liniștit, spun: e doar un felinar.
Iulia ridică bolul gol, care acum părea mai ușor decât aerul.
— Misiune îndeplinită: amestecat bomboane, împărțit, făcut pace.
Mara își puse pelerina pe umeri ca un erou obosit, dar fericit.
— Și am supraviețuit glugii mele criminale.
Au mers spre casă, iar frunzele foșneau ca niște aplauze mici. Înainte să se despartă, toate patru s-au oprit o clipă sub lumina caldă a unui felinar.
— La anul, spuse Bianca, aduc două lanterne. Pentru frisoane extra… controlate.
— La anul, zise Daria, aduc un caiet de cazuri. Cazul „Bomboana cu Pod”.
Iulia își ridică privirea spre ele.
— La anul, aduc același bol. Mi-a plăcut cum a râs.
Mara le privi pe toate și, pentru o clipă, misterul nopții păru doar o pătură moale peste cartier.
— Atunci e stabilit, spuse ea.
Și, chiar înainte să se întoarcă fiecare spre scara ei, au schimbat între ele un ultim zâmbet.
