Capitolul 1: Dovleacul cu ochi serioși
În după-amiaza de Halloween, în curtea blocului, frunzele se învârteau ca niște confetti ruginite. Patru copii de 12 ani își pregăteau costumele, fiecare cu un aer important, de parcă urmau să primească un premiu pentru „Cea mai reușită sperietură”.
Mara, îmbrăcată în vrăjitoare cu pălărie cât o farfurie, își tot aranja pelerina. Luca, un vampir cu dinți care îi alunecau când vorbea, își repeta privirea „înfricoșătoare” în ecranul telefonului închis. Teo, costumat în mumie, avea bandaje care se agățau de orice colț. Iar Daria… Daria era cea mai prudentă dintre toți. Purta un costum simplu de exploratoare, cu vestă plină de buzunare și o lanternă pe care o ținea cu două mâini, ca pe un obiect foarte prețios.
— Nu vă împrăștiați, a spus Daria, uitându-se la lanterna ei. Dacă o scăpăm, gata, s-a dus lumina. Și fără lumină, misterele devin… prea misterioase.
— Auzi la ea, „prea misterioase”, a râs Luca, iar unul dintre colți i-a sărit. L-a prins repede cu degetele. — Misterul e distracția!
— Distracția e când nu te împiedici de o bordură, a murmurat Daria, fixându-și mai bine lanterna.
Mara s-a aplecat spre ea și a șoptit teatral:
— Exploratoareo, azi ești Păstrătoarea Luminii. E misiune oficială.
Teo a ridicat un bandaj ca pe un steag:
— Eu sunt Mumioțul de Rezervă. Dacă ne pierdem, mă desfășor și fac semne de fum.
— Te desfășori și faci praf, a zis Luca. În plus, te ia vântul.
Daria a zâmbit, deși inima îi bătea un pic mai tare. Îi plăcea Halloweenul, dar îi plăceau și planurile bine făcute. Iar planul ei era clar: să țină lanterna, să fie atentă și să se întoarcă acasă cu toți întregi, cu bomboane și cu povești.
Au pornit spre strada cu case vechi, unde felinarele păreau mai galbene, iar umbrele mai lungi. În mâinile Dariei, lanterna desena un cerc luminos pe asfalt, ca o insulă pe care toți se simțeau în siguranță.
Capitolul 2: Ușa care a scârțâit politicos
Prima oprire a fost la casa cu gard verde și dovleci pe trepte. Un dovleac avea un zâmbet atât de larg, că părea că se pregătește să spună o glumă.
Mara a bătut la ușă cu o baghetă de plastic:
— Ne dați ori ne speriați?
Ușa s-a deschis încet, scârțâind ca și cum își cerea scuze. A apărut o doamnă îmbrăcată în fantomă… sau poate era doar un cearșaf foarte bine aranjat.
— Vai, ce minunății! a spus doamna. Dar… stați, unde e lumina? Noaptea asta are reguli.
Daria a ridicat lanterna imediat, ca un semn de salut.
— E aici. O țin eu. Promit că nu o scap.
Doamna a râs și le-a arătat un coș plin de dulciuri.
— Atunci meritați ceva special. Luați, dar împărțiți.
Luca a pus repede două bomboane în buzunar și apoi s-a oprit.
— Adică… împărțim, normal. Eu împart cu mine.
— Aha, a zis Mara. O să împărțim și cu tine, stai liniștit.
Au mers din poartă în poartă. Unele uși se deschideau repede, altele încet, iar una avea un clopoțel care suna ca un râs de pisică. Daria ținea lanterna drept, fără să grăbească pasul, luminând treptele, gropile, chiar și o frunză care semăna suspect de mult cu un șoricel.
— Te comporți ca și cum ai conduce o navă spațială, a zis Teo, încercând să meargă înfășurat fără să se împiedice.
— Este o navă, a răspuns Daria. Nava noastră pe oceanul de întuneric. Și eu sunt… comandantul cu frică de borduri.
Au râs toți, iar râsul lor s-a amestecat cu mirosul de frunze umede și cu un vânt care șuiera ca un fluier.
Când au ajuns la capătul străzii, au văzut o alee îngustă, umbrită de castani. La intrare era un semn vechi: „Scurtătură spre Parcul de Jos”. Sub el, cineva desenase cu cretă un dovleac și o săgeată.
— Pe aici e mai repede, a zis Luca.
Daria a strâns lanterna mai tare.
— Și mai întunecat.
— Perfect pentru Halloween! a exclamat Mara, dar vocea ei a fost blândă, ca și cum ar fi spus „perfect pentru o plapumă groasă”.
Au intrat în alee.
Capitolul 3: Aleea care șoptea nume
În alee, lumina felinarelor de pe stradă rămăsese în urmă. Ramurile castanilor se uneau deasupra lor, ca un tavan de degete negre. Lanterna Dariei se simțea brusc mai importantă, ca un mic soare de buzunar.
— N-aș vrea să par dramatic, a zis Teo, dar bandajele mele tocmai au făcut contact cu o tufă necunoscută.
— Nu e tufă, a zis Luca. E… monstru de frunze!
— E tufă, a spus Daria calm. Dar tufele pot fi perfide. Stați aproape.
Au mers mai strâns unul lângă altul. Pașii lor foșneau, iar din când în când se auzea câte un „pac!” de castan căzând.
Atunci au auzit ceva. Un sunet ușor, ca o șoaptă.
— Ma-raaa…
Mara s-a oprit.
— Ați auzit?
— Poate e vântul, a zis Luca, dar și-a lipit colții cu limba, ca și cum ar fi vrut să pară curajos.
— Te-ooo… a venit a doua șoaptă, prelungă.
Teo a înghițit.
— Eu… nu am comandat șoapta asta.
Daria a ridicat lanterna, luminând înainte. Fasciculul a alunecat pe trunchiuri, pe frunze, pe o bancă veche. Nu era nimeni.
— O să fie o farsă, a zis Mara. Poate niște copii mai mici.
— Da, a zis Luca. Sau un cor de castani. Castanii au talent.
— Da-riaaa… a șoptit ceva, de data asta mai aproape.
Daria a simțit cum i se ridică pielea pe brațe, dar nu a fugit. A făcut ceea ce făcea mereu când se speria: a numărat în minte trei respirații și a ținut mai bine lanterna.
— Dacă e o farsă, a spus ea, vă rog să nu vă speriați prea tare. Am un obiect fragil în mână și o reputație de comandant prudent.
În lumina lanternei, pe jos, s-a văzut ceva: un șir de pietricele albe, așezate ca niște puncte. Ca o urmă.
— Uitați! a spus Mara. Cineva ne lasă un traseu.
— Sau ne duce într-o capcană, a zis Luca, dar vocea lui era mai joasă.
Teo a ridicat un bandaj ca pe un deget:
— Regula mumiei: urmează indiciile, dar nu te panica. Panica strică bandajele.
Daria a privit pietricelele. Mergeau înainte, spre parc. Și, deși frica îi făcea stomacul mic, în ea s-a aprins și altceva: curiozitate. Și un fel de responsabilitate, pentru că lanterna era singura care făcea umbrele să pară doar umbre, nu monștri.
— Mergem încet, a decis ea. Și rămânem împreună. Dacă cineva se poticnește, îl prindem. Dacă cineva glumește, îi iertăm gluma. Dar nu scăpăm lanterna.
Au pornit după urmă.
Capitolul 4: Dovleacul dispărut și lumina împărțită
Când aleea s-a deschis în Parcul de Jos, aerul s-a schimbat. Miros de iarbă udă, de fum de la cineva care făcea castane coapte. În depărtare se vedeau lumini de la un mic târg, dar aici, lângă locul de joacă, era aproape întuneric.
Pe leagăn stătea… un dovleac. Nu unul sculptat, ci un dovleac adevărat, rotund, cu o panglică neagră. Sub el, un bilețel.
Mara a luat bilețelul și l-a citit cu voce tare:
— „Lumina nu e doar a ta. Dacă vrei să ții lanterna, învață să o împarți. Urmează pașii și găsește dovleacul cu zâmbet.”
— Dovleacul cu zâmbet? a repetat Luca. Toți dovlecii au zâmbet, dacă îi sculptezi.
— Ăsta nici n-are gură, a zis Teo, împingând dovleacul cu vârful pantofului. — E doar… serios.
Daria a ridicat lanterna, încercând să vadă mai bine în jur. Atunci, ceva mic a scăpat din buzunarul ei: un pachet de bomboane. A căzut pe jos, iar ea s-a aplecat repede. În același moment, lanterna i-a alunecat un pic din palmă.
Inima i-a făcut un salt.
— Nu! a șoptit ea, apucând-o la timp.
— Ai prins-o! a zis Mara, ușurată.
— Da, dar… a murmurat Daria, privind bilețelul. „Să o împart.” Cum împart o lanternă? O tai în patru?
Teo a scos din buzunar o lanternă mică, cât un deget.
— Eu am una de rezervă. Pentru situații de mumie. O pot aprinde.
Luca a scos telefonul și a pornit lanterna lui.
— Eu am… lumină de vampir modern.
Mara a scos un breloc care lumina slab, albastru.
— Eu am lumină de vrăjitoare economică.
Daria a rămas cu lanterna cea mai puternică. A înțeles: nu trebuia să fie singura care vede, singura care conduce, singura care decide. Să fii prudent nu înseamnă să controlezi tot; uneori înseamnă să ai încredere.
— Bine, a spus ea. Facem echipă. Eu țin lumina mare, dar voi luminați pe lateral. Și dacă eu obosesc, mă schimbați. Promiteți?
— Promit, a zis Mara.
— Promit, a zis Teo.
Luca a ridicat telefonul ca pe o spadă.
— Promit… atâta timp cât nu mă puneți să merg primul prin pânze de păianjen imaginare.
Au râs, iar frica s-a micșorat, ca un balon dezumflat.
Au găsit alte pietricele albe, iar lângă tobogan, o altă notă: „Dovleacul cu zâmbet e acolo unde râde apa.”
— Râde apa… a zis Mara. Fântâna din parc!
Au pornit spre fântâna mică, unde apa curgea în trepte și făcea un sunet ca un chicotit.
Capitolul 5: Fântâna și umbra cu pălărie
La fântână, lanterna Dariei a prins o mișcare. O umbră. Avea… pălărie.
Mara și-a strâns pelerina.
— E… o vrăjitoare concurentă?
Luca și-a lipit colții mai bine.
— Eu sunt pregătit să… să negociez cu ea.
Teo și-a tras bandajele peste urechi.
— Dacă e fantomă, eu sunt deja semifantomă.
Daria a respirat adânc. A ridicat lanterna și a spus, cu cea mai calmă voce pe care a găsit-o:
— Bună seara! Noi suntem… echipa cu lumini. Nu vrem probleme.
Umbra s-a apropiat. În fasciculul de lumină a apărut un bătrânel cu o pălărie mare și o pelerină… dar pelerina era, de fapt, o pătură groasă. Pe umăr avea o sacoșă și pe nas, ochelari aburiți.
— Aoleu, m-ați orbit! a zis el, clipind. Cine ține soarele ăsta?
Daria a coborât lanterna imediat.
— Îmi pare rău! Ne-am speriat. Cine sunteți?
Bătrânelul a ridicat sacoșa.
— Eu sunt domnul Nelu, paznicul parcului. Și în seara asta… distribuitor de dovleci. Nu vă mai uitați așa, nu mușc.
Luca a mormăit:
— Eu mușc… doar simbolic.
Domnul Nelu a râs, iar râsul lui a sunat ca un lemn care trosnește frumos în sobă.
— Am pus eu pietricelele. În fiecare Halloween, fac o mică vânătoare de indicii. Copiii se distrează, dar și învață ceva: să nu se rătăcească și să se ajute.
Mara a arătat spre bilețel.
— Șoaptele erau tot dumneavoastră?
— Eu și nepotul meu, a recunoscut domnul Nelu. Nepotul e mic și îi place să dramatizeze. Eu am zis să șoptim doar nume, nu „Buu!”, că „Buu!” face unii copii să-și verse bomboanele. Și e păcat de bomboane.
Teo a făcut un pas în față:
— Și dovleacul cu zâmbet?
Domnul Nelu a scos din sacoșă un dovleac sculptat, cu un zâmbet prietenos și ochi rotunzi. Înăuntru avea o lumânare electrică, tremurând cald.
Daria s-a uitat la el fascinată. Era exact genul de lumină pe care o voia: blândă, sigură, de ținut cu grijă.
— E pentru voi, a spus domnul Nelu. Dar îl primește cel care a fost… Păstrătorul Luminii. Sau mai bine zis, cel care a învățat să nu fie singur.
Daria a simțit că obrajii i se încălzesc.
— Eu am ținut lanterna. Dar fără ei… nu treceam de alee.
Luca a ridicat din umeri, jucând modestia:
— Eu am avut lanterna de vampir modern. Contribuție tehnologică.
Mara a dat din cap:
— Eu am avut lumina economică și planul de urmat indiciile.
Teo a făcut o reverență în bandaje:
— Și eu am fost… mumia de suport moral.
Domnul Nelu le-a întins dovleacul.
— Atunci țineți-l pe rând. Lumina e mai frumoasă când se plimbă din mână în mână.
Daria a luat dovleacul primul. Era mai ușor decât părea, iar zâmbetul lui îi făcea frica să pară o glumă veche.
— Îl țin cu grijă, a promis ea. Și îl dau mai departe.
Capitolul 6: Drumul spre casă și somnul liniștit
Au ieșit din parc cu dovleacul luminat în față. Daria l-a ținut câteva minute, apoi l-a dat Marei, care a mers solemn, ca o vrăjitoare responsabilă. Mara l-a dat lui Teo, care l-a ținut cu ambele mâini, de parcă era o prăjitură uriașă. Teo l-a dat lui Luca, care a încercat să pară întunecat, dar dovleacul îl făcea să arate mai degrabă ca un vampir care ar citi povești.
— Nu pot fi înfricoșător cu un dovleac care zâmbește la mine, s-a plâns Luca.
— Ești înfricoșător doar când rămâi fără colți, a zis Mara.
— Hei! Colții sunt… identitatea mea.
Au râs și au mers mai departe, iar aleea nu mai părea o gură întunecată, ci un tunel care ducea spre lumini. Pietricelele albe străluceau slab, ca și cum le făceau cu ochiul.
Când au ajuns în fața blocului, fiecare și-a numărat bomboanele. Luca a încercat să facă o împărțeală „științifică”, dar Daria i-a pus în palmă o bomboană în plus.
— Pentru că ai fost curajos… când ai crezut că nu ești, i-a spus ea.
Luca a rămas o secundă fără replică, ceea ce era un fenomen rar, ca o eclipsă.
— Mulțumesc. Dar să știi că eu eram curajos oricum.
— Sigur, a zis Teo. Curajos ca un bandaj lipit de tufă.
S-au despărțit cu promisiunea că mâine vor povesti tot, cu detalii „extra-înfricoșătoare”, dar nu prea. Daria a urcat acasă cu dovleacul în brațe. L-a pus pe birou, lângă lanterna ei, ca pe doi prieteni care tocmai au trecut printr-o aventură.
Mama ei a privit dovleacul și a zâmbit.
— Ce lumină caldă… Ai avut o seară frumoasă?
— Da, a spus Daria, simțind cum oboseala îi cade pe umeri ca o pătură. Și… am învățat că nu trebuie să țin lumina doar eu. E mai ușor când o împărțim.
În cameră, Daria s-a schimbat în pijama, a stins lumina mare și a lăsat dovleacul să lumineze discret, ca o stea domestică. Apoi l-a stins și pe el, cu un click mic, liniștitor.
În întunericul blând, s-a gândit la alee, la șoapte, la pietricele și la domnul Nelu cu pălărie. Misterul nu fusese periculos. Fusese doar o invitație să fie curajoasă împreună cu ceilalți.
S-a cuibărit sub plapumă, cu un ultim gând amuzat: „Vampir modern, mumie de suport moral și vrăjitoare economică… ce echipă!”
Și, cu inima ușoară și cu noaptea liniștită la fereastră, a adormit în pace.
