Capitolul 1: Eroul cu pelerină și gluma de rezervă
În orașul Luminopolis, unde semafoarele păreau că au personalitate și trotuarele erau mereu pline de trotinete grăbite, trăia un super-erou convins că are totul sub control: Căpitanul Magnetron.
Purta o pelerină bleumarin, lucioasă, care îi flutura ca o pancartă de reclamă: „Încredere maximă!”. Puterile lui erau… puternice. Cam prea puternice. Și, mai ales, cam neascultătoare.
În dimineața asta, Magnetron își repetă în gând discursul de salvator în fața oglinzii din lift.
— Cetățeni, stați liniștiți, eu… — începu el, ridicând o sprânceană dramatic.
Liftul, impresionat, urcă cu o viteză pe care nu o comandase nimeni. Apoi coborî. Apoi urcă iar, ca un yo-yo nervos.
— Nu, nu, nu! Nu e momentul! șuieră Magnetron.
El ridică palma, încercând să-și calmeze „câmpul magnetic”. În schimb, toate monedele din buzunarele locatarilor se lipiră de ușă, făcând un clinchet ca o ploaie de mărunțiș.
— Scuze! E… un exercițiu de siguranță, spuse el, zâmbind larg.
O doamnă cu o plasă de cumpărături îl privi atent.
— Ești sigur că n-ai nevoie de… un manual?
Magnetron își drese glasul și, ca să acopere momentul, își scoase „gluma de rezervă”, pe care o folosea când lucrurile o luau razna.
— Știți de ce nu se ceartă niciodată magneții? Pentru că au… atracție!
Doamna clipi de două ori. Apoi, surprinzător, râse.
— Ei, asta da super-putere.
Magnetron își puse casca, mulțumit. Dacă nu controla perfect energia, măcar controla atmosfera. Cu o glumă.
Capitolul 2: Misiune secretă la cinema-ul de cartier
Pe la prânz, Căpitanul Magnetron primi o notificare pe ceasul lui inteligent: „ALERTĂ: Situație neobișnuită – Cinema Timpuri Noi, cartierul Vântului.”
— Aha! Orașul are nevoie de mine… și, probabil, de gluma mea, murmură el.
Cinema Timpuri Noi era genul acela de loc cu firmă luminoasă ușor obosită, miros de popcorn care se încăpățâna să fie fericit și un covor roșu ce arăta de parcă văzuse mai multe filme decât oamenii.
La intrare, un băiat cu o șapcă pe dos rupea bilete.
— Bună ziua! Un bilet la… — Magnetron se opri, privind afișele. — „Monstrul de Mătase” sau „Dragoste pe Trotinetă”?
Băiatul îl măsură din cap până-n picioare.
— Dumneavoastră sunteți… ăla de pe internet? Cu lingurile lipite de frunte?
— Exagerări. Erau… furculițe, spuse Magnetron demn. Dar azi sunt în misiune.
Din hol se auzi un țipăt scurt, apoi un „Poc!” ca o pungă de chipsuri trântită. Magnetron se întoarse brusc. În zona cu snacks-uri, aparatul de popcorn vibra ca un vulcan cu emoții.
— Iar începe, mormăi o angajată, doamna Dalia, cu un șorț pe care scria „CINEMA = DRAGOSTE + POPCORN”. — De două ore scuipă boabe ca o lamă de zăpadă.
Magnetron se apropie, foarte sigur pe el.
— Stați liniștiți. Popcorn-ul nu are nicio șansă în fața mea.
Aparatul scoase un „Brrr!” și împrăștie un nor de boabe. Magnetron ridică mâna să-l oprească… iar toate capacele metalice, lingurițele și un suport de afișe se lipiră de brațul lui ca niște pui speriați.
— Bun, poate are o șansă mică, recunoscu el. Mică-mică.
Doamna Dalia îl privi cu ochi plini de speranță și amuzament.
— Domnule super-erou, dacă salvați cinema-ul, vă dau popcorn gratis pe viață. Și o apă. Mare.
Magnetron înghiți în sec. Popcorn gratis pe viață era mai tentant decât orice medalie.
Capitolul 3: Proiectorul rebel și magnetismul cu personalitate
În sala mare, filmul urma să înceapă. Oameni așezați, copii cu ochelari 3D ridicați pe frunte ca niște antene, adolescenți care își făceau loc cu aer de „noi n-avem emoții, doar foame”.
Apoi, brusc, lumina se stinse… și se aprinse… și se stinse iar, ca un licurici indecis. Proiectorul făcu un zgomot de blender supărat și proiectă pe ecran… un meniu de setări în loc de film.
Din spate se auzi vocea tehnicianului, un domn cu barbă și tricou cu „Iubesc cablurile”.
— Nu e de la mine! Jur pe telecomandă! Proiectorul își schimbă singur modul! Și… cred că a început să proiecteze și în foaier. Pe tavan!
Magnetron își suflecă mânecile.
— E clar. Avem de-a face cu o… anomalie electro-magnetică.
În momentul în care rosti „magnetică”, toate brățările metalice din sală se lipiră ușor de scaune, iar o doamnă își găsi cheile prinse de genunchi.
— Hei! Cheile mele fac yoga?
— Scuze! Îmi scapă câte un… val de personalitate, spuse Magnetron, încercând să-și păstreze calmul.
Se apropie de proiector. Aparatul părea că tremură de emoție, ca un câine care a auzit cuvântul „plimbare”. Magnetron puse palma pe carcasa lui.
— Liniște. Respiri. Te calmezi. Eu sunt profesionist.
Proiectorul răspunse cu un „Piu!” și trase spre el o rolă metalică de cablu, care i se înfășură pe gleznă.
— Ah! Asta e nou, zise Magnetron, făcând un pas în spate, dar cablul îl ținu ca o brățară prea entuziastă.
Din sală, un copil strigă:
— Domnule, faceți trucuri?
Magnetron, prins ca într-un șiret de pantof uriaș, ridică degetul arătător.
— Exact! Este… trucul „Eroul care nu cade, doar se… regrupează”.
Se auzi un chicot general. Situația era mai degrabă caraghioasă decât periculoasă. Totuși, dacă proiectorul o lua complet razna, filmul era pierdut. Și, mai grav, popcornul gratis pe viață se putea evapora.
Magnetron își închise ochii și încercă să-și „strângă” puterea, ca pe un elastic.
— Bine, Magnetron. Control fin. Fără exagerări. Fără furculițe zburătoare. Fără…
În acel moment, o monedă rătăcită îi sări din buzunar și se lipi fix pe fruntea lui, ca un al treilea ochi strălucitor.
Sala izbucni în râs.
Magnetron deschise un ochi.
— Perfect. Acum arăt ca un robot care tocmai a descoperit reducerea la înghețată.
Capitolul 4: Popcornul care a vrut să fie ninsoare
În foaier, aparatul de popcorn își continuă revolta. Boabele explodau cu un ritm vesel, dar prea abundent, ca o petrecere fără oprire. Doamna Dalia încerca să țină situația sub control cu o mătură, ca un dirijor disperat.
— Dacă mai umple o dată coșurile până sus, o să avem „Avalanșa de Porumb”, zise ea.
Magnetron veni șchiopătând puțin, cu cablul încă pe gleznă, ca un animal de companie încăpățânat.
— M-am împrietenit cu instalația, spuse el. Nu mă întrebați cum.
Tehnicianul ridică din umeri.
— La cinema, totul e posibil. Mai ales când ai un super-erou cu magnetism care… are zile.
Magnetron privi aparatul. Metal. Sârme. Piese care vibrau. Câmpurile lui, de obicei, se comportau ca un cal nărăvaș. Dar poate că, de data asta, putea să le transforme într-un ponei de carusel.
— Bine, spuse el, cu o voce joasă. Facem asta ușor. Ca atunci când deschizi o sticlă de suc fără să stropești pe nimeni.
— Adică imposibil? întrebă tehnicianul.
— Exact, zise Magnetron.
Își întinse mâinile spre aparat și încercă să „prindă” vibrația. În loc să o oprească, o armoniză. Aparatul își schimbă sunetul: nu mai era „Brrr!”, ci un „Poc-poc” mai domol, ca o ploaie măruntă.
— Funcționează! strigă doamna Dalia.
Atunci Magnetron simți că-i scapă un pic controlul, ca o săpunieră udă. Un val de magnetism se revărsă și… toate cupele metalice de la înghețată se lipiră una de alta, formând un turn care semăna cu un robot din bucătărie.
— Bună seara, eu sunt CupeBot, spuse Magnetron, improvizând, când un copil îl privi fascinat.
Copilul aplaudă.
— Mai faceți unul!
— Nu, nu, prefer să rămân la varianta fără… roboți, zise Magnetron, încercând să desprindă cupele fără să le trimită în orbită.
Într-un colț, un aparat de sucuri făcu „glugluglu” și începu să toarne singur, de parcă era generos. Un domn își ținu paharul și zise:
— Cine plătește?
Magnetron ridică un deget, hotărât:
— Eu nu! Eu doar creez… atmosferă.
Și, cum simțea că publicul râde cu el, nu de el, își aruncă gluma de rezervă din nou, ca un colac de salvare:
— Știți de ce nu se ceartă niciodată magneții? Pentru că au… atracție!
De data asta, toată lumea râse în cor. Inclusiv tehnicianul. Inclusiv doamna Dalia, care aproape scăpă mătura.
Aparatul de popcorn, parcă flatat, se liniști și începu să lucreze normal, ca și cum n-ar fi făcut niciodată pe vulcanul.
Capitolul 5: Filmul pornește… și orașul respiră
Sala se umplu din nou, acum cu spectatori care ronțăiau liniștiți. Proiectorul, după ce Magnetron îl atinse cu un control mai delicat decât o mângâiere pe un telefon nou, acceptă să-și facă treaba.
Ecranul se lumină și filmul începu: un super-erou animat care încerca să salveze o pisică dintr-un copac… și ajungea să salveze copacul de pisică. Publicul chicoti, iar Magnetron se așeză pe un scaun de la margine, încercând să pară discret. Pelerina lui, însă, nu prea știa ce înseamnă discret. Se răspândi pe jos ca o pată de cer.
Doamna Dalia veni cu un bol imens de popcorn.
— Pentru salvatorul cinema-ului. Și pentru… CupBot, dacă mai apare.
— Mulțumesc, spuse Magnetron și își luă bolul cu grijă. E un moment important. Nu vrea nimeni să vadă „Avalanșa de Porumb, partea a doua”.
Tehnicianul se apropie și îi șopti:
— Să știți că, pentru un om cu puteri necontrolate, v-ați descurcat… surprinzător de bine.
Magnetron ridică din umeri.
— Secretul e să nu te iei prea în serios. Dacă râzi primul, restul râd cu tine. Și deodată nu mai e un dezastru. E doar o întâmplare… cu popcorn.
În timpul filmului, Magnetron simți un mic tremur în buzunar. Ceasul lui afișă: „ALERTĂ: obiecte metalice din cartier se aliniază ciudat.”
Magnetron înghiți o boabă.
— Of. Sper că nu iar.
Se uită spre foaier, unde o linie de chei, agrafe și lingurițe se mișcau încet pe tejghea, ca un conga timid. Magnetron inspiră adânc și, fără să se ridice, își concentră puterea într-un punct mic, ca o bilă de sticlă.
Consoarta lui invizibilă, gravitația, păru să-l ajute. Obiectele se opriră, apoi se așezară cuminți, ca elevii la ora de matematică atunci când intră directorul.
— Așa, șopti el. Frumos. Civilizat.
Un adolescent de lângă el îl observă și zise:
— Sunteți chiar el, nu? Magnetron.
Magnetron ridică o sprânceană.
— Depinde. Dacă ai de gând să-mi lipești o monedă pe frunte, nu sunt.
Adolescentul râse.
— Nu, doar voiam să zic… a fost tare. Și am râs. Nu a fost genul de „râs rău”.
— Atunci e perfect, spuse Magnetron. Asta e tot ce vreau.
Capitolul 6: Clin d'œil către lună
După film, oamenii ieșiră în stradă cu fețe luminoase și degete lipicioase de caramel. Cinema Timpuri Noi clipi mulțumit din firma lui, ca un bătrân care a mai prins o seară bună.
Magnetron ieși ultimul. Aerul nopții era proaspăt, iar orașul foșnea în lumini de neon și motoare îndepărtate. Deasupra clădirilor, luna stătea rotundă și calmă, ca o monedă uriașă uitată pe cer.
Magnetron își ridică privirea și zâmbi.
— Te rog frumos, nu te lipi de fruntea mea, bine?
Luna, evident, nu răspunse. Dar norii trecură încet prin fața ei, ca niște spectatori care fac liniște la cinema.
Doamna Dalia ieși și ea, închizând ușa.
— Domnule Magnetron, popcornul pe viață rămâne valabil. Doar… să nu mai faceți robot din cupe.
— Promit. Data viitoare fac doar… un turn. Artistic, zise el.
Tehnicianul ridică o mână în semn de salut.
— Să aveți o noapte liniștită, fără cabluri atașate.
Magnetron se uită la gleznă. Cablul dispăruse. Ca și cum cinema-ul, în sfârșit împăcat, îl lăsase liber.
— Uite, asta da magie, mormăi el.
Apoi își aranjă pelerina, își îndesă mâinile în buzunare și porni pe trotuar. La fiecare pas, părea că orașul îl acceptă exact așa cum era: puternic, uneori stângaci, mereu gata să facă o glumă când lucrurile se încurcau.
Înainte să cotescă după colț, Magnetron mai aruncă o privire spre cer.
— Noapte bună, lună. Și… fără atracții neașteptate, da?
Luna rămase acolo, rotundă și tăcută, de parcă i-ar fi făcut cu ochiul. Magnetron își drese glasul și, doar pentru el, șopti:
— Știți de ce nu se ceartă niciodată magneții? Pentru că au… atracție.
Și plecă râzând încet, ca un super-erou care tocmai salvase un cinema… de la prea mult popcorn.
