Capitolul 1: Cardul „Întoarce-te” din hol
În decembrie, când ferestrele se aburesc de la ceai și luminile sclipesc ca niște licurici cuminți, Mara, o fetiță de zece ani, avea o misiune importantă: să ducă o cutie cu globuri din dormitor până în sufragerie fără să scape nici măcar unul.
Doar că holul casei părea, în ziua aceea, mai lung ca de obicei. Mara a pășit hotărâtă… și s-a oprit brusc.
Chiar pe covor, în mijloc, era o carte lucioasă, cât palma, cu litere mari:
„DEMI-TUR. ÎNTOARCE-TE!”
— Cine a pus asta aici? a mormăit Mara.
A ridicat ușor cutia, a încercat să ocolească… dar cardul stătea fix pe traseu, ca un semn de circulație pentru pitici.
Mara a făcut un pas peste el.
În clipa următoare, o adiere a mirosit a scorțișoară și a râs ascuns. Cutia i s-a părut brusc mai grea, iar holul… s-a răsucit parcă, ca o panglică. Mara s-a trezit înapoi lângă ușa camerei ei, ca și cum ar fi apăsat cineva pe un buton de „reluare”.
— Hei! Nu se poate! am fost chiar acolo!
De undeva, de pe cuier, un clopoțel a clinchetit singur. Și, pe marginea oglinzii, cineva scrisese cu degetul în abur:
„Regulă de decembrie: dacă te grăbești, te întorci.”
Mara a înghițit în sec și a privit în sus, spre raftul cu fulare. A zărit o căciuliță verde care se mișca… doar un pic. Apoi nimic.
— Spiridușule, dacă ești tu… ești cam obraznic, a șoptit ea, dar i-a fugit un zâmbet.
Pe jos, lângă card, apăruse încă un lucru: un mic tampon de cauciuc și o tușieră cu cerneală aurie. Pe tampon scria:
„BINE JUCAT”.
Lângă ele era o foaie pe care scria: „Fiecare etapă are loc de un ștampilat. Nu trișa. Nu te grăbi. Și… încearcă să râzi.”
Mara și-a pus cutia jos, a luat tamponul și a oftat.
— Bine. Jocul tău începe. Dar să știi că și eu sunt destul de deșteaptă.
Holul părea să aștepte. Cardul „Întoarce-te” strălucea ca o stea mică, așezată exact unde te încurcă cel mai mult.
Capitolul 2: Globurile care nu vor să stea la rând
Mara a decis să facă altfel. A luat două globuri, nu toată cutia. A pășit încet, ca și cum holul ar fi fost un lac înghețat.
A trecut pe lângă card fără să calce pe el. Nimic nu s-a răsucit. A ajuns în sufragerie, a pus globurile în cutia mare de sub brad și a zâmbit învingătoare.
— Ha! Vezi? Pot și eu.
În clipa aceea, globurile din cutie au început să se rostogolească ușurel, ca niște bile cuminți care s-au plictisit de stat. Un glob roșu s-a ridicat singur pe margine, a făcut un „hop” și a căzut pe covor, apoi încă unul, apoi altul.
— Nu, nu, nu! Stați acolo!
Mara a alergat după ele. Un glob s-a ascuns sub masă. Altul s-a rostogolit spre bucătărie, ca și cum ar fi știut exact unde e mai greu de prins.
Din spatele perdelei, s-a auzit un chicotit, ca o foșnire de hârtie de împachetat.
Mara și-a mușcat buza. Ar fi putut să se enerveze, să strige, să se supere pe toată lumea. Dar și-a amintit de mesaj: „Nu te grăbi.”
A îngenuncheat, a întins mâna încet sub masă.
— Hai, globule, nu suntem la curse. Vino înapoi.
Globul a ieșit, rotindu-se leneș, ca un pisoi care se preface că nu a făcut nimic.
Mara a adunat fiecare glob, unul câte unul. Când s-a ridicat, a văzut lângă brad, pe podea, o mică „stație”: o hârtie cu un pătrățel gol și un semn: „Etapa 1: Globurile înapoi la loc.”
Mara a scos tamponul, l-a apăsat în tușul auriu și a ștampilat pătrățelul.
BINE JUCAT.
Cerneala a strălucit ca o stea căzută.
— Nu-mi place să recunosc, a spus ea încet, dar… a fost chiar drăguț.
În reflexia globurilor, Mara a zărit o siluetă mică, cu urechi ascuțite și un zâmbet cât o felie de mandarină. Când s-a întors, nimeni. Doar o agrafă de brad care clipea ciudat, de parcă ar fi făcut cu ochiul.
Capitolul 3: Coridorul care te trimite înapoi
Mara s-a întors în hol, hotărâtă să ducă restul globurilor. Cardul „Întoarce-te” era tot acolo, ca un paznic de carton. De data asta, lângă el apăruse un bilețel:
„Etapa 2: Ajungi la ușa de la intrare și revii fără să te superi. Da, sună ciudat. Așa e decembrie.”
— Să merg până la ușă și înapoi? Doar atât? a întrebat Mara, de parcă holul ar fi putut răspunde.
Holul a răspuns, în felul lui: un fular de pe cuier s-a legănat ca un șarpe somnoros.
Mara a pornit. Un pas, doi pași… cardul strălucea. În mintea ei, se auzeau două voci: „Sari peste!” și „Mai încet.”
A ales „mai încet”. A ocolit cardul cu grijă, ca pe o baltă misterioasă.
A ajuns la ușa de la intrare. A pus palma pe clanță.
Dintr-odată, clanța a făcut „cling!” și s-a învârtit cu o veselie exagerată. Mara a tras… și ușa s-a deschis doar cât să-i arate… nimic. Doar un hol și mai lung, ca într-un desen animat, care se tot întindea.
— Aha, a zis ea. Vrei să mă fac să mă grăbesc.
A inspirat, a expirat. S-a uitat la șosetele ei cu reni și a decis să fie amuzată.
— Bine, holule. Dacă tot ești elastic, eu o să fiu… răbdătoare.
A făcut un pas, apoi încă unul, dar fără să tragă de ușă cu nervi. Și, ca prin magie, holul s-a micșorat la loc. Ușa s-a închis frumos, fără să mai joace din clanță.
Pe podea, lângă card, apăruse al doilea pătrățel gol.
„Etapa 2: Bifează răbdarea.”
Mara a ștampilat:
BINE JUCAT.
— Parcă începi să mă înveți ceva, a murmurat ea. Dar să nu te obișnuiești. Tot eu câștig.
De undeva, foarte aproape, s-a auzit o voce mică, ca un fulg care vorbește:
— Câștigă cine păstrează zâmbetul.
Mara s-a învârtit. Pe polița de sus, între căciuli, se vedea o urmă de praf… în formă de pași minusculi.
Capitolul 4: Ștampila care lipsește și colindul încurcat
Seara, când mama pregătea cozonac, iar tata căuta instalațiile de lumini, Mara a vrut să-și pună ștampila „BINE JUCAT” în sertar, ca să nu o piardă. A deschis sertarul… și ștampila nu era acolo.
— Nu! a strigat ea, apoi s-a oprit. Nu, adică… nu strig. Respir.
A căutat pe birou, sub caiete, lângă creioane. Nimic. Apoi a văzut o urmă aurie pe podea, ca o dâră de sclipici. Urma ducea spre sufragerie.
În sufragerie, bradul era încă nepodobit complet. Lângă el, pe canapea, era o partitură de colind, iar notele erau amestecate cu desene de omuleți de zăpadă care făceau tumbe.
Pe foaie scria:
„Etapa 3: Găsește ștampila. Dar mai întâi, pune colindul la loc.”
Mara s-a apropiat. Partitura arăta ca un puzzle: versurile erau schimbate între ele, iar în loc de „O, ce veste minunată” apărea „O, ce… vestă minunată”. Sub „vestă” era desenată o vestă cu nasturi, foarte mândră.
Mara a râs.
— Bine, asta chiar e bună.
A început să aranjeze foile și versurile. A cerut ajutorul fratelui ei mai mic, care a venit alergând, cu făină pe nas.
— De ce scrie „vestă”? a întrebat el.
— Pentru că un spiriduș are simțul umorului, a zis Mara. Hai, ține tu foaia asta, te rog.
Au lucrat împreună, fără să se certe. Mara a observat că, atunci când se grăbeau, foile se lipeau între ele. Când încetineau și își făceau loc unul altuia, totul se potrivea.
În spatele ultimei foi, Mara a găsit ștampila, legată cu o panglică roșie. Pe panglică era un bilețel:
„Ai fost răbdătoare și cu altcineva. Asta e magie adevărată.”
Mara a simțit cum i se încălzește obrajul, de parcă cineva i-ar fi pus acolo o mână blândă.
A ștampilat pătrățelul „Etapa 3” de pe foaie:
BINE JUCAT.
Și, imediat, luminițele bradului au pâlpâit o dată, ca un aplauz mic.
Capitolul 5: Întâlnirea cu Spiridușul Farceur
În noaptea aceea, Mara s-a trezit pentru că a auzit un „țup!” ușor, ca o castană care cade pe podea. A coborât încet scările, cu șosete groase, și a ajuns în hol.
Cardul „Întoarce-te” era acum sprijinit de perete, ca o carte care vrea să fie citită. Lângă el era încă un pătrățel:
„Etapa 4: Dacă mă găsești, nu țipi. Dacă nu mă găsești, tot nu țipi.”
— Corect, a șoptit Mara. Nici eu nu-mi plac țipetele la miezul nopții.
A privit spre cuier. A privit spre pantofi. A privit spre oglindă.
În oglindă, o luminiță verde s-a mișcat. Mara a făcut un pas. Din spatele eșarfei albastre a apărut… un spiriduș mic, cu haină verde, curea lucioasă și obraji roșii ca merele coapte. Avea ochi sclipitori și un zâmbet care spunea: „Știu, știu, am făcut dezordine.”
— Bună, Mara, a șoptit el. Eu sunt Spiridușul Farceur de Crăciun. Dar poți să-mi spui… Pufi. Pentru că sunt rapid ca un puf.
— Pufi? a repetat Mara, încercând să nu râdă. Tu ai pus cardul „Întoarce-te”.
— Eu. Dar nu ca să te supăr. Ci ca să te opresc din alergat. În decembrie, toată lumea fuge: după cadouri, după liste, după „repede, repede”. Și atunci… inimile se înghesuie una pe alta.
Mara și-a strâns mâinile.
— Dar de ce toate farsele?
Spiridușul și-a rotit căciula, ca și cum ar fi reglat un radio invizibil.
— Ca să te fac să exersezi răbdarea fără să simți că e o lecție plictisitoare. Dacă îți spun „Fii răbdătoare!”, poate oftezi. Dacă îți scap un glob pe sub masă, te pui pe genunchi și devii răbdătoare… și nici nu-ți dai seama.
Mara s-a uitat la card, apoi la ștampilă.
— Și ștampila „BINE JUCAT”?
— E pentru momentele în care reușești. Pentru că reușitele mici merită să fie văzute. Și pentru că, sincer, îmi place cum sună „BINE JUCAT”. E ca un clopoțel care încurajează.
Mara a zâmbit larg.
— Atunci… etapa finală?
Spiridușul a întins un deget și a atins cardul „Întoarce-te”. Cardul s-a transformat într-o felicitare mică, pe care scria:
„Ultima etapă: când lucrurile se agită, alege să încetinești și să fii blândă.”
Mara a ștampilat ultimul pătrățel:
BINE JUCAT.
Cerneala aurie a strălucit mai puternic decât toate luminițele la un loc, apoi s-a așezat liniștită, ca un fulg pe o mănușă.
Spiridușul Pufi a făcut o reverență.
— Ai câștigat.
— Eu? a întrebat Mara.
— Da. Pentru că ai păstrat zâmbetul și ai învățat să nu te lași împinsă de grabă. Și, dacă vrei un secret… asta e una dintre cele mai bune superputeri de Crăciun.
În dimineața următoare, Mara a împodobit bradul fără să se grăbească. Când fratele ei a încurcat instalația, ea nu s-a supărat. Când mama a vărsat un pic de făină, Mara a făcut un norișor cu degetul și a desenat o steluță.
Pe hol, cardul dispăruse. În locul lui, pe covor, era doar un mic abțibild auriu, cât un timbru, cu două cuvinte:
„BINE JUCAT.”
Mara a trecut peste el zâmbind, nu ca să fugă înainte, ci ca să meargă mai frumos. Iar dinspre cuier, un clopoțel a clinchetit încet, ca un „mulțumesc” care nu are nevoie de cuvinte.
