Capitolul 1: Șervețelele călătoare
În bucătăria caldă, mirosea a scorțișoară și a coji de portocală. Afară ningea ca în globurile acelea cu zăpadă pe care le scuturi și apoi te uiți hipnotizat.
Mara și Radu, amândoi de zece ani, aranjau masa pentru repetiția cinei de Crăciun. Pe scaune stăteau șervețele roșii, împăturite ca niște brăduți.
„Uite, al meu are vârful cam strâmb,” a zis Radu și a încercat să-l îndrepte, făcând o față serioasă de expert în șervețele.
„Nu-i nimic, e un brăduț care a mâncat prea multe prăjituri,” a râs Mara.
Au fost chemați o clipă în hol, să aducă o cutie cu globuri. Când s-au întors, Mara s-a oprit ca și cum ar fi călcat într-o surpriză invizibilă.
„Radu... șervețelul meu… era pe scaunul ăsta.”
Radu a clipit. „Ba nu, era al meu.”
Șervețelele parcă își schimbaseră locurile, dar nu doar atât: unul avea acum o fundiță făcută din ață verde, iar altul stătea cu „picioarele” în sus, ca un acrobat.
„Hai că asta nu e de la mine,” a zis Mara, cu ochii scânteind. „Eu nu fac brăduți acrobați.”
De sub masă s-a auzit un chicotit mic, ca un clopoțel care râde. O umbră a trecut iute pe lângă piciorul scaunului și o căciuliță roșie a țâșnit o secundă, apoi a dispărut.
„Ai văzut?” a șoptit Radu.
„Am văzut! Avem… un lutin!”
În aceeași clipă, un șervețel a alunecat încet de pe spătar, de parcă ar fi vrut să fugă singur. Pe el apăruse, din senin, un desen: o față zâmbitoare și un mic mesaj:
„MAI ÎNCET. ALTMINTERI, VĂ MUT ȘI ȘOSLETELE.”
„Ăsta e lutinul farceur de Crăciun!” a spus Mara, cu un amestec de încântare și indignare. „Și se pare că e… foarte interesat de ritm.”
„Sau de șosetele noastre,” a murmurat Radu și și-a tras discret șoseta în sus, ca și cum lutinul ar fi stat la pândă cu o plasă.
Capitolul 2: Urme de zahăr și o capcană cu turtă dulce
Au început investigația ca doi detectivi cu obrajii roșii de la căldura cuptorului. Mara a observat ceva lucind pe podea: o urmă fină, ca o potecă de zăpadă, dar de fapt era zahăr pudră.
„A mers spre cămară,” a spus ea.
„Perfect,” a zis Radu. „Îi facem o capcană… delicioasă.”
Au scos o bucățică de turtă dulce în formă de omuleț și au pus-o pe un prosop, ca pe o pernă pentru oaspeți. Lângă ea au așezat o cană mică cu lapte și un clopoțel. Ideea era simplă: dacă lutinul atinge turtă dulce, clopoțelul sună.
„E o capcană elegantă,” a declarat Radu, cu o voce de prezentator.
„Și politicoasă,” a adăugat Mara. „Nu-l prindem, doar îl salutăm.”
Au stins lumina și s-au ascuns după ușă, ținându-și respirația. Se auzea doar ceasul din bucătărie, făcând „tic-tac” ca un om care bate din palme încet.
Deodată, o scânteie a alergat pe blatul de la bucătărie. A apărut lutinul: mic, cu obraji ca merele, cu o căciulă roșie care aproape că îi acoperea urechile și cu ochi jucăuși ca două mărgele.
S-a apropiat de turtă dulce, a mirosit-o și a făcut o reverență.
„Oho! V-ați gândit la mine,” a șoptit el.
A întins mâna… dar nu spre turtă dulce. A luat clopoțelul și l-a ținut în palmă. Apoi a mușcat din turtă dulce fără să sune nimic.
Mara a rămas cu gura căscată. Radu aproape că a râs prea tare.
Lutinul a mestecat fericit, apoi a scos o panglică și, în câteva mișcări, a legat prosopul de mânerul ușii, ca un drapel. Apoi a desenat cu zahăr pudră pe jos un alt mesaj:
„GRABA VĂ ÎNNOADĂ MÂINILE.”
Și, înainte să poată fi oprit, a șters urmele cu coada căciulii și a dispărut.
„Ne-a păcălit cu politețe,” a zis Mara.
„E cel mai obraznic politicos pe care l-am întâlnit,” a zis Radu. „Trebuie să vorbim cu el. Nu doar să-l urmărim.”
Mara s-a gândit o clipă. „O truce. O… armistițiu.”
„Cu ciocolată caldă!” a completat Radu, de parcă ar fi fost cea mai serioasă idee din lume.
Capitolul 3: Goana prin casa cu luminițe
Au pornit după el prin casă. Luminițele de pe brad pâlpâiau ca niște licurici care spun povești. Și, oriunde mergeau, găseau câte o farsoară: globurile stăteau aliniate pe canapea ca la școală, panglica de la coroniță se transformase într-un „șarpe” pe scări, iar șosetele pentru cadouri atârnau… de la mânerul frigiderului.
„Uite, a pus etichete pe ele!” a spus Mara.
Pe șoseta lui Radu scria: „RITM.” Pe șoseta Marei: „RĂGAZ.”
„Ne dă teme,” a bombănit Radu, dar fără să pară supărat.
În sufragerie, lutinul a sărit pe brațul fotoliului și a început să bată din palme, ca un dirijor.
„Mai repede! Mai repede!” a strigat el, și în aceeași clipă, toate luminițele au început să clipească mai rapid.
Radu, luat de val, a început să strângă globurile cu viteza unei furtuni. Mara s-a repezit spre cutia cu beteală. În câteva secunde, au făcut un nod uriaș, o minge sclipitoare care i-a prins amândoi de coate.
„Au!” a zis Mara. „Beteala e… lipicioasă.”
„Și mândră,” a zis Radu. „Nu vrea să se desfacă.”
Lutinul s-a așezat pe spătarul canapelei și a chicotit.
„Aha! Ați văzut? Graba vă înnoadă. Eu doar… o arăt.”
Mara a tras aer în piept, încercând să nu se enerveze. „Bine, domnule Lutin Farceur. Ajunge cu nodurile. Hai să vorbim.”
„Vorbim!” a zis lutinul. „Dar numai dacă vorbiți în ritm. Unul, doi, trei…”
„Nu,” a spus Radu, hotărât. „Vorbim la o cană de ciocolată caldă. Armistițiu.”
Lutinul a încremenit ca un glob care a auzit ceva important. „Ciocolată caldă?”
„Cu frișcă,” a adăugat Mara, ca să fie sigură.
Lutinul și-a dus mâinile la obraji. „Armistițiu acceptat… provizoriu.”
Capitolul 4: Armistițiu la aburi de ciocolată
În bucătărie, Mara a încălzit laptele încet, amestecând cu o lingură de lemn. Radu a pus cacao și un praf de scorțișoară. Au făcut totul mai încet decât de obicei, ca și cum lingura ar fi fost un ceas care merge cu pași mici.
Lutinul stătea pe masă, cu picioarele atârnând, mirosind aerul.
„Mmm… miroase ca o poveste,” a zis el.
„Bun,” a spus Mara. „Acum spune-ne: de ce muți șervețele, șosete și tot restul?”
Lutinul a sorbit din cana lui minusculă (care era, de fapt, un capac de borcan). A făcut „ah!” de parcă ar fi fost un bunic în miniatură.
„Pentru că în fiecare decembrie oamenii încep să alerge. Liste, cadouri, brad, prăjituri, colinde, poze perfecte… Și uită să simtă. Uită să respire.”
Radu s-a uitat la mâinile lui, încă puțin pline de beteală. „Noi doar voiam să terminăm repede, ca să avem timp de joacă.”
„Exact!” a spus lutinul și a bătut din palme, dar blând. „Dar dacă terminați repede și obosiți, joaca devine… o cădere pe canapea. Crăciunul nu e o cursă. E un cântec. Are ritm.”
Mara a zâmbit. „Și tu faci farse ca să ne oprești.”
„Eu fac farse ca să vă prind urechile,” a zis lutinul. „Pentru că urechile sunt ocupate cu ‘repede, repede'. Și atunci… mut un șervețel. Poc! Toată lumea se uită, râde, se miră. Și, pentru o secundă, timpul stă pe loc ca fulgul pe palmă.”
Radu a sorbit și el. „Bine, dar puteai să ne spui.”
Lutinul a ridicat din umeri. „Dacă v-aș spune, ați zice ‘da, da' și ați fugi iar. Așa… v-am înnodat puțin.”
Mara a râs. „Ești un pedagog cu căciulă.”
„Mulțumesc,” a zis lutinul, foarte mulțumit de cuvânt, deși nu părea să-l ia prea în serios. „Acum… truce complet?”
„Truce complet,” au spus amândoi.
„Atunci vă dau înapoi șervețelele,” a zis lutinul. A pocnit din degete și, ca prin magie, șervețelele de pe scaune au apărut pliate frumos, fiecare la locul lui, cu brăduții drepți și cuminți.
„Și șosetele?” a întrebat Radu.
„Șosetele rămân la voi,” a zis lutinul. „Dar etichetele le puteți păstra. Ritm și răgaz. Sunt cadouri bune.”
Capitolul 5: Crăciunul care merge pe pași mici
În zilele următoare, Mara și Radu au făcut o înțelegere cu ei înșiși: de fiecare dată când simțeau că se grăbesc, se opreau și numărau trei fulgi imaginari în aer.
Când au împodobit bradul, au pus un glob și au spus o amintire. Când au legat panglici, au ascultat o colindă până la capăt, fără să sară peste refren. Când au făcut prăjituri, au gustat o firimitură și au râs, chiar dacă era „strict interzis” să mănânci înainte.
Lutinul apărea uneori, doar cât să le facă cu ochiul. Mai punea câte un bilețel: „Respiră” sau „Ascultă” sau, într-o seară, „Nu vă uitați la mine, am treabă importantă: privesc fulgii.”
În Ajun, masa era pregătită. Șervețelele stăteau ca niște brăduți mândri. Lumânările ardeau liniștit, iar în casă se auzea un râs care nu avea grabă.
Mara s-a uitat la Radu. „Parcă e mai… mare seara asta.”
„E pentru că nu am alergat prin ea,” a spus Radu. „Am mers.”
De sub masă s-a auzit un mic „ahem!” Lutinul a apărut, ținând o panglică aurie.
„Ultima farsă?” a întrebat Mara, cu sprâncenele ridicate, dar zâmbind.
„Promit: e o farsă bună,” a zis lutinul. A legat panglica de două scaune, exact între locurile lor, ca un pod mic.
„Ce e asta?” a întrebat Radu.
„E podul armistițiului,” a spus lutinul. „Ca să vă amintiți că, atunci când vă grăbiți, vă puteți întâlni la mijloc. Cu o cană de ciocolată caldă, dacă se poate.”
Mara și Radu au izbucnit în râs. „Avem chiar și o cană în plus,” a zis Mara și a pus pe masă un capac de borcan, lângă ceștile lor.
Lutinul a făcut o plecăciune. „Atunci Crăciunul poate să vină. Dar încet. Să nu se împiedice.”
Și, în timp ce afară ningea ca o șoaptă, iar înăuntru luminițele clipeau domol, Mara și Radu au simțit că cea mai frumoasă surpriză nu era farsa, nici bradul, nici cadourile încă nevăzute.
Era ritmul: un pas mic, un râs, o pauză, o înghițitură de ciocolată caldă. Iar lutinul, mulțumit, s-a ghemuit într-o șosetă (cea cu eticheta „RĂGAZ”) și a adormit ca un fulg care a găsit locul perfect unde să cadă.
