Partea I
Într-un sat mic, lângă un castel cu turnuri albastre, trăia un cavaler misterios. Purta o mantie albastră. Chipul îi era ascuns de o umbrelă moale. Toți îl cunoșteau după glas. Glasul lui era cald și blând.
În fiecare dimineață, vântul aducea ploaie. Steagurile castelului erau ude. Ele atârnau triste. Cavalerul avea un dor. Voia să usuce steagurile. Voia să vadă steagurile fluturând fericite.
"Vreau steaguri uscate", spunea el. "Vreau să vadă soarele culorile lor."
Prietenii lui veneau sârguinciosi. Erau trei: Ana, un băiețel cu ochi mari, Luca, un mic cioplitor de lemn, și o pisicuță tăcută, Miu. Ei iubeau aventura. Ei voiau să ajute.
Cavalerul zâmbea sub mantie. Nu spunea multe. Atingea mâna Anei. Atingea umărul lui Luca. Miu topea nasul de bocancii lui. Prietenia era caldă ca o pătură.
"Pleacă cu noi?" a întrebat Ana. "Vom usca steagurile."
"Da", a spus cavalerul cu un glas de clopot. "Să mergem."
Partea a II-a
Drumul spre deal era lung. Ploaia făcea bălți. Păsările cântau liniștit. Cavalerul conducea. Pașii lui erau hotărâți. Când se nășteau probleme, el se oprea și gândea. Nu se speria. Gândea cu blândețe.
La pod, o scândură era alunecoasă. Luca se aplecă. "O, nu", spuse el, "nu pot." Cavalerul îl ajută. Îi arătă cum să pună piciorul jos. "Mergem încet", spuse el. Luca încet se mișcă. Trecură.
Mai sus, un copac căzuse pe drum. Frunzele lucrau ca nori verzi. Ana se uită cu ochi mari. Cavalerul scoase o frânghie mică. Leagă copacul ușor. Împreună îl duseră deoparte. Miu mărunți cu laba și împingea o frunză.
"Când e greu, ne ajutăm", spuse cavalerul. "Prietenia ne dă putere."
Ajunseră la curtea castelului. Steagurile atârnau udede. Culorile erau încântate, dar obosite. Cavalerul zâmbi și își scoase o cutie mică. În cutie era un fluture de hârtie. Fluturele nu zboară. Era un semn. Era o vrajă mică de curățenie.
"Vom lucra treptat", spuse el. "Vom folosi soarele, vântul și prietenia noastră."
Ana și Luca întinseră steagurile. Cavalerul le prinse cu ace blânde. Miu sari pe o funie și o ținea. Vântul începu să sufle. Soarele se arăta printre nori. Picăturile de apă se legănau și cădeau jos.
Dar norii nu plecară repede. Ploaia încă veni ușor. Cavalerul nu se grăbea. El avea răbdare. Îi învăța pe copii să bată ritmul cu tălpile. "Un, doi, unu, doi", spuse el. Asta îl făcea pe Luca să râdă.
La un moment dat, un mic râu din curte s-a umflat și apăru lângă steaguri. Apa atinge steagurile jos. Ana spuse: "O, nu, steagurile se udă iară!" Cavalerul ridică privirea. Gândea. Nu se pierdu.
"Vom face un pod mic", spuse el. "Vom folosi pietre și lemn. Vom lucra împreună."
Toți munciră ușor. Miu aduse o piatră mică. Luca ridică o scândură. Ana ținea frânghia. Cavalerul îndrumă. Podul mic ieși drept și bun. Râul curgea pe lângă steaguri, nu peste ele.
Steagurile rămăseseră netede. Soarele se arătă mai mult. Fluturii adevărați zburară. Culorile steagurilor erau vii. O mare bucurie făcu inima castelului să cânte.
"Cavalerul are curaj", spuse o doamnă din castel. "Dar are și blândețe."
Cavalerul nu mustăcea. Zâmbea sub mantie. Își aspira prietenii aproape.
Partea a III-a
Seara veni lină. Steagurile fluturau uscate la adiere. Culorile lor străluceau ca felinarele. Cercetătorii mici se adunară. Toți îi mulțumiră cavalerului misterios.
"Mulțumim", spuse Ana. "Acum steagurile sunt fericite."
"De ce iubești steagurile?" întrebă Luca curios.
Cavalerul privi steagurile. "Ele spun povești", spuse el. "Culorile lor arată cine suntem. Ele ne adună. Ele ne spun să fim buni. Vreau să le usuc pentru prieteni."
Miu torcea. Luna se privi în fereastra turnului. Prietenii stăteau lângă foc mic. Cavalerul scoase fluturele de hârtie și îl puse pe capul lui Miu. Toți rîseră.
În acea noapte, castelul dormea cu steaguri uscate. Vântul adia ca o mantie blândă. Cavalerul privi cerul plin de stele. Se simțea mic, dar curajos. Curajul lui nu era un țipet. Era o mână întinsă. Era o vorbă bună. Era răbdare.
"Vom avea mereu curaj", spuse cavalerul. "Vom avea mereu prietenie."
Prietenii adormiți visau la alte drumuri. Visau la zile cu soare mai mult. Cavalerul veghea puțin. Apoi își puse mantia peste umăr și intră în somn lin.
A doua zi, soarele era mai înalt. Steagurile salutau ziua. Oamenii se adună și spuseră povești despre curaj. Copiii povestiră cum cavalerul rezolvă problemele cu un zâmbet. Toți se simțeau aproape.
Iar cavalerul misterios știa că uneori dorințele mici sunt cele mai mari. Uscatul steagurilor aduse bucurie. Prietenia a fost cheia. Curajul a fost blând. Iar lumea a devenit mai caldă, pas cu pas.
Noaptea următoare, când lunile se întâlniră, steagurile încă fluturau. În inima castelului, prietenia era ca o lumină. Cavalerul, cu mantia lui albastră, zâmbi din nou. Știa că orice drum e mai ușor când îl parcurgi cu prieteni. Și astfel, aventura lor rămase o poveste bună, spusă la gura sobei, când ploaia bate încet la fereastră, iar steagurile visează la vânt.
