Capitolul 1: Cutia care a oftat
În după-amiaza de 31 decembrie, blocul mirosea a cozonac, portocale și a ceva nerăbdător, ca un șurub care nu stă locului. Eu stăteam în sufragerie cu o cutie uriașă de carton în față și cu urechile mele lungi, pufoase, ascunse sub o căciulă roșie. Când mă emoționez, urechile fac „fâs-fâs” și mă trădează.
— Ai promis că nu mai decupezi pe covor, a zis mama, sprijinindu-se de tocul ușii cu o sprânceană ridicată.
— Nu decupez pe covor, am zis repede. Am pus ziar!
Ziarul era acolo, într-adevăr. Doar că foarfeca avea o personalitate aventuroasă și mai scăpase câte o așchie de carton pe lângă.
În cutie se simțea un mic tremur. Nu, nu era vântul. Era „cealaltă parte” a mea, cea care vede lucruri pe care alții le ratează: cum o luminiță se plimbă pe marginile obiectelor sau cum un ceas vechi poate scăpăra ca o scânteie când îl privești atent.
Bunica a apărut cu o sacoșă plină de beteală.
— Ei, Radu, îți pregătești invenția? La anul să nu întârzii cu ideile, că timpul nu așteaptă, a spus ea, în timp ce scotea o panglică aurie care părea să se unduiască singură.
— Vreau să fac un ceas mare, din carton. Unul pe care să-l vadă toți de la parter până la etajul patru, am zis eu, surprins și eu de cât de serios sună.
— Un ceas? a râs bunica. Să-l pui și să bată?
M-am uitat la cutie ca la o provocare.
— O să bată… în felul lui.
În hol s-au auzit pași. Vecinul de la doi, domnul Costică, împingea o găleată cu mopul ca pe un căluț.
— Să nu faceți iarăși artificii în fața blocului, că anul trecut mi-a aterizat un „șarpe” în papuci, a mormăit el, dar ochii îi râdeau.
— Nu artificii, domnule Costică! Un… spectacol cu numărătoare! am spus eu.
M-am trezit zâmbind. Și, fără să vreau, am auzit cutia oftând. A oftat chiar. Ca și cum ar fi zis: „În sfârșit, cineva mă transformă în ceva important.”
Capitolul 2: Limbi de ceas și pași de dans
Am tras cutia în mijlocul camerei și am desenat un cerc mare cât o roată de bicicletă. Creionul scârțâia, iar în mintea mea se aprindeau idei ca beculețele din brad.
— Ai nevoie de ajutor? a întrebat sora mea, Mara, care avea talentul să apară exact când mirosea a proiect interesant.
— Da, dar fără să-mi spui că e „cringe”, am zis eu, aruncându-i o privire.
— Nu zic. Doar mă gândesc, a zis ea și a luat compasul. Dacă tot facem ceas, să fie și frumos.
Bunica a adus o cutie cu nasturi vechi și niște capace lucioase.
— Uite cifrele! a zis ea, triumfătoare. Dacă pui capacele astea la 12, 3, 6 și 9, pare ceas adevărat. Și nasturii... pot fi stele.
Am lipit, am decupat, am trasat. Pentru limbile ceasului am folosit două bucăți de carton mai tare, îmbrăcate în staniol argintiu. Când am înfipt un ac gros în mijloc, s-a auzit un „tic” mic, aproape timid.
Atunci s-a întâmplat ceva ciudat: staniolul a clipit. Nu ca o lumină electrică, ci ca un pește argintiu sub apă.
— Ai văzut? am șoptit.
— Ce să văd? a zis Mara, fără să ridice capul. Lipiciul ăsta miroase a sală de sport.
Am închis un ochi și am privit ceasul dintr-o parte. Cifrele păreau să-și țină respirația. Și, pentru o secundă, am simțit că „timpul” din camera noastră se așază frumos, ca un șal pus pe umeri.
— Ok, planul e simplu, am spus, ridicându-mă. La 23:55 coborâm în fața blocului. Punem ceasul pe un șevalet. Și facem o numărătoare… coregrafiată!
— Coregrafiată? a repetat Mara, de parcă gustase cuvântul.
— Da! Fiecare număr are un pas. La „zece” batem din palme. La „nouă” facem un pas înapoi. La „opt” ridicăm mâinile, ca și cum prindem fulgi. La „șapte” ne învârtim. La „șase” ne aplecăm…
— La „unu” cădem? a întrebat ea.
— La „unu” ne îmbrățișăm și strigăm „La mulți ani!” Niciun căzut. Responsabilitate, doamnă, am zis, imitând-o pe mama.
Mara a râs.
— Bine, coregrafule. Dar cine vine?
— Toată scara, dacă se lasă convinsă, am zis eu. Și eu mă ocup. Promit.
Spunând asta, urechile mi-au zvâcnit sub căciulă. Când promit ceva, se întâmplă.
Capitolul 3: Repetiția din bucătărie
La șapte seara, bucătăria era un mic stadion. Bunica bătea o lingură de lemn în masă ca un arbitru, iar mama tăia salată boeuf cu precizia unui chirurg. Tata stătea cu telefonul în mână, încercând să înregistreze fără să pară că „înregistrează”.
— Hai, de la zece! am zis eu, în fața frigiderului, care era peretele nostru imaginar de scenă.
Mara s-a pus lângă mine, serioasă ca o profesoară de sport.
— Zece! am strigat.
Am bătut toți din palme. Bunica a bătut și ea, dar a ratat ritmul și a lovit în masă. S-a auzit un „poc” vesel.
— Nouă! am continuat.
Pas înapoi. Mama a făcut pasul, dar a ținut în mână un bol cu mazăre.
— Radu, dacă îmi verși asta, te pun să numeri până la anul viitor, a zis ea.
— Promit că nu, am zis și mi-am strâns căciula mai bine.
La „șapte” ne-am învârtit. Tata s-a învârtit și el, dar a amețit puțin și a prins blatul de bucătărie.
— Am filmat! a zis el. Doar că… am filmat și tavanul. Dar e un tavan foarte frumos.
— La „trei” facem „bum-bum” în piept, ca o inimă? a propus bunica.
— Da! a zis Mara. Și la „doi” facem semn cu mâna, ca și cum chemăm anul nou.
— Perfect! am zis eu. Și la „unu” îmbrățișare. Toată lumea responsabilă, fără să spargă nimic.
Bunica a ridicat degetul.
— Responsabil înseamnă să fii atent și la ceilalți, nu doar la ceasul tău, Radu.
Am dat din cap. Știam. Și, totuși, simțeam cum mi se strânge stomacul: dacă uit ceva? dacă nu vine nimeni? dacă ceasul cade?
Atunci am auzit din sufragerie un „tic-tic” ca de gânduri. M-am dus și l-am văzut: ceasul nostru de carton stătea sprijinit de canapea. Limbile lui, deși nu le mișca nimeni, tremurau ușor, ca și cum ar exersa și ele.
— O să fie bine, am murmurat.
Și, pentru o clipă, mi s-a părut că ceasul îmi răspunde cu un „tac” hotărât.
Capitolul 4: Scara blocului se trezește
Pe la zece și jumătate am ieșit pe palier cu o listă în mână. Nu o listă importantă ca la școală, dar pentru mine era ca o hartă de comori: „Familia Ionescu — etaj 3, familia Dima — etaj 1, doamna cu pisica albă — etaj 4…”.
Am bătut la uși. Ușile au răspuns în feluri diferite: unele cu miros de sarmale, altele cu câini care lătrau ca niște trompete, altele cu oameni în pijamale care păreau că se ascund de lume.
— Bună seara! La 23:55 facem o numărătoare coregrafiată în fața blocului, cu un ceas uriaș, am spus, încercând să par normal.
Doamna de la patru, cea cu pisica albă, a clipit des.
— Core… ce?
— Un fel de dans cu numere, am tradus eu, sincer.
Pisica a scos capul dintre picioarele ei și m-a privit ca pe un șoarece care se crede artist.
— Dacă nu e zgomot mare, venim, a zis doamna. Dar pisica mea se sperie ușor.
— Promit că nu țipăm mai tare decât anul, am zis și mi-am dat seama că sună ciudat.
La doi, domnul Costică a deschis ușa cu mopul în mână, ca și cum se pregătea de luptă.
— Tu ești cu numărătoarea, a zis el.
— Da. Fără artificii, fără șerpi în papuci.
A pufnit.
— Dacă îmi promiți că strângeți după voi, vin și eu. Că responsabilitatea începe cu măturatul.
— Promit, am spus repede. Avem și sac.
La trei, copii de vârsta mea au ieșit pe hol ca și cum i-a chemat o sirenă.
— Ceas uriaș? a zis Denis. Poate facem și story?
— Faci, dar după ce ajuți să-l cărăm, am zis eu.
Au râs, dar au dat din cap. Asta era partea bună: când le dai ceva de făcut, oamenii devin echipă.
Când am ajuns înapoi la noi, mama m-a privit atent.
— Ai bătut la toate ușile?
— La toate, am zis, deși una mi-a fost frică și am bătut prea încet.
— Și?
— Vin. Unii sigur. Și… strângem după.
Mama mi-a pus mâna pe umăr.
— Asta înseamnă să coordonezi. Nu doar să inventezi.
Urechile mi s-au încălzit sub căciulă. Și am simțit că promisiunea mea prinde greutate, ca o minge de zăpadă care se rostogolește.
Capitolul 5: Ceasul uriaș și cifra care a fugit
La 23:40, în fața blocului, aerul era rece și crocant. Zăpada scârțâia sub bocanci, iar ferestrele străluceau ca niște televizoare cu lumini de brad. Cineva punea muzică de undeva, încet, ca să nu certe vecinii.
Am coborât ceasul uriaș cu Denis și Mara. L-am așezat pe un șevalet improvizat din două scânduri. Arăta… wow. Cifrele din capace luciau, nasturii-stele clipeau în lumina felinarelor, iar limbile argintii păreau gata să arate spre o aventură.
Oamenii s-au adunat în semicerc. Bunica avea fularul ei verde, ca un steag. Domnul Costică își ținea mopul ca pe un baston de ceremonie. Doamna cu pisica a venit cu pisica într-o geantă specială, iar pisica privea lumea cu o grimasă de „nu mă impresionați”.
— Repetăm rapid! am zis. Zece: palme. Nouă: pas înapoi. Opt: mâini sus…
Am început. Mergea. Chiar mergea. Copiii râdeau, adulții se rușinau puțin, apoi intrau în joc. În aer era o vibrație ca de clopoței invizibili.
Și atunci… am auzit un „poc” mic. M-am uitat la ceas. Cifra „12”, un capac auriu, se desprinsese și se rostogolea pe zăpadă, ca o monedă care vrea să cumpere libertate.
— 12-le! am șoptit.
Capacul a alunecat spre marginea aleii, fix spre locul unde treceau mașini rar, dar totuși.
— Stați pe loc! am strigat, cu vocea care îmi ieșea mai ascuțită decât intenționam. Nu vă împrăștiați!
Toți s-au oprit, surprinși.
Am alergat după capac, dar bocancii mi-au alunecat. Denis a făcut un pas înainte, dar l-am oprit cu mâna.
— Nu! Tu stai acolo. Eu am lipit prost. Eu repar.
Responsabilitatea, mi-am zis. Nu arunci pe altcineva în gheață pentru greșeala ta.
Am ajuns la capac chiar înainte să iasă din zona luminată. L-am prins și l-am ținut strâns în palmă. Era rece ca o promisiune neîmplinită.
Când m-am întors, am văzut că bunica ținea ceasul să nu se clatine, iar Mara își scosese mănușile și pregătea lipiciul.
— Uite, a zis ea. Învață: lipici mai mult, presiune mai mult, panică mai puțin.
— Mulțumesc, profesoară, am mormăit eu, dar zâmbeam.
Am lipit cifra „12” la loc. Am apăsat. Am numărat în gând până la zece, ca să fie ironic și util.
Și, în clipa aceea, limbile ceasului au tremurat din nou. Parcă se bucurau că s-a întors „12”-le acasă.
Capitolul 6: Numărătoarea care a dansat
La 23:58, toată lumea era pregătită. Unii țineau pahare cu suc, alții mandarine, iar domnul Costică… ținea mopul ca pe o torță olimpică.
— Atenție! am spus eu, urcând pe o treaptă ca să mă vadă toți. La 23:59 începem. Nu ne împingem, nu aruncăm nimic, și după… strângem împreună. Da?
— Da! au răspuns câțiva copii. Adulții au murmurat, dar era un murmur bun.
Mara mi-a făcut semn discret: „respiră”. Am respirat. Aerul mi-a intrat în piept ca o băutură rece.
Când a început minutul, am simțit ceva ca o scânteie blândă în jurul ceasului. Nu era lumină puternică, nu era magie de film. Era mai mult ca atunci când se aprind toate beculețele din brad exact în același timp și ai impresia că bradul zâmbește.
— Zece! am strigat.
PALME. Sunetul a sărit între blocuri și s-a întors ca un ecou jucăuș.
— Nouă!
Pas înapoi. Zăpada a scârțâit în cor, de parcă strada însăși ar fi participat.
— Opt!
Mâini sus. Cineva a scăpat o mănușă, care a plutit o secundă și a aterizat ca un porumbel obosit.
— Șapte!
Ne-am învârtit. Domnul Costică s-a învârtit și el, iar mopul lui a desenat un cerc perfect, ca o cometă domestică.
— Șase!
Ne-am aplecat. Pisica din geantă a doamnei de la patru a scos un „mrr” indignat, ca și cum ar fi zis: „Nu mă înclin în fața nimănui.”
— Cinci!
Am făcut un pas înainte. Inimile noastre parcă băteau pe același ritm.
— Patru!
Am arătat spre cer. Un nor subțire trecea, iar luna părea o monedă de argint.
— Trei!
„Bum-bum” în piept. Bunica a făcut „bum-bum” atât de hotărât încât și eu am râs.
— Doi!
Am făcut semn cu mâna. Anul nou, oriunde era, sigur ne vedea.
— Unu!
Ne-am îmbrățișat. „La mulți ani!” a izbucnit ca o pătură caldă aruncată peste toți.
În același moment, cineva de la un bloc vecin a aprins artificii. Nu prea multe, dar destule cât să coloreze cerul în verde și roșu. Eu am privit ceasul nostru. Limbile lui, pentru o fracțiune de secundă, au părut că se mișcă singure spre miezul nopții, deși știam că nu are mecanism. Era ca un salut.
Apoi totul s-a liniștit într-un fel fericit. Oamenii se felicitau, râdeau, făceau poze.
— Vezi? a zis Mara. Nu a fost cringe. A fost… chiar tare.
— A fost ceasul, am zis eu, atingând cartonul. A cooperat.
— Sau tu ai cooperat, a spus bunica, cu vocea ei de ceai cald.
Capitolul 7: Măturatul, promisiunea și râsul
După ce s-au terminat urările și cineva a împărțit prăjituri, am bătut din palme încă o dată, mai încet.
— Gata, echipă! Strângem, cum am promis. Hârtii, pahare, orice.
Denis a ridicat un confetti lipit de gheata lui.
— Uite, am devenit brad ambulant.
— Asta e moda de anul ăsta, am zis eu. „Sclipici urban”.
Domnul Costică a întins mopul spre mine, ca și cum îmi înmâna o sabie.
— Hai, coordonatorule. Îți țineai cuvântul.
Am luat mopul cu grijă, de parcă era un obiect important (și chiar era). Am măturat încet, să nu împrăștii zăpada. Mara aduna paharele într-un sac. Bunica strângea panglicile rămase. Copiii alergau după capace de plastic ca după monede de aur.
Doamna cu pisica s-a apropiat și a deschis geanta. Pisica a ieșit, s-a uitat la ceasul nostru uriaș și… a sărit direct pe el, fix în mijloc, ca pe un tron.
Toată lumea a înghețat.
Pisica s-a așezat comod, iar limba ceasului mare s-a ridicat un pic, împinsă de blănița ei, arătând exact spre „12”. Apoi pisica a căscat larg, cu un aer de „eu am adus anul nou”.
Domnul Costică a scos un sunet ciudat, între supărare și râs.
— Aha! Deci ăsta e șeful timpului!
Mara a izbucnit prima. Un râs scurt, care s-a transformat imediat într-un hohot. Bunica a râs cu lacrimi. Tata, evident, filma tavanul… adică cerul, de data asta, dar râdea și el. Eu am încercat să fiu serios, să protejez ceasul, dar pisica îmi arunca o privire atât de importantă încât mi s-a rupt și mie.
Am început să râd. Un râs mare, de parcă mi se dezlegau toate nodurile din stomac. Râdeam de pisică, de mop, de cifra care fugise, de cât de tare îmi tremuraseră urechile sub căciulă.
În timp ce râdeam, am simțit că anul nou nu vine doar din calendare, ci și din astfel de momente: când faci ceva, îți asumi, repari, strângi după tine și, la final, te trezești râzând împreună cu ceilalți.
Pisica a tors scurt, ca un „tic-tac” mulțumit, apoi a sărit jos și a plecat, lăsând ceasul nostru drept, cu „12”-le lipit bine, ca o promisiune ținută.
Iar eu, încă râzând, am spus:
— La anul… lipesc cifrele cu dublu lipici. Responsabil, da?
— Responsabil! a strigat Mara.
Și râsul nostru a urcat în aerul rece, ca un foc mic și bun, care nu arde nimic, doar încălzește.
