Capitolul 1: Lista cu „Nu uita!”
În apartamentul de la etajul patru mirosea a cozonac și a portocale. Pe masă stătea o farfurie cu felii lucioase de salată de boeuf, iar pe canapea, un pulover roșu cu reni se uita urât la Luca, de parcă ar fi știut că urma să fie purtat cu forța.
Luca, 12 ani, avea privirea aceea de „am un plan” care îi făcea pe adulți să întrebe imediat: „Ce-ai spart?” Nu spărsese nimic. Încă.
— Deci, la miezul nopții urcăm pe bloc, da? șopti el, de parcă blocul ar fi fost un dragon adormit.
Mara, cu părul prins într-un coc grăbit și cu obraji roșii de la frigul de afară, ridică o sprânceană.
— Urcăm doar dacă nu ne transformăm în țurțuri pe scară. Și dacă promiți că nu „testezi” artificiile.
— Nu testez nimic! mă ofensez oficial, zise Luca, făcând o plecăciune exagerată. Eu doar… observ științific.
Daria, care avea mereu o agendă și un pix, scrise pe o foaie: „Plan de Revelion: 1) Ceai. 2) Urcat. 3) Numărătoare. 4) Fără catastrofe”.
— Dacă ești științific, atunci ai nevoie de o listă, spuse ea. Și de martori.
Radu, cel mai înalt dintre ei și campion la scos din buzunar lucruri neașteptate (de la elastice la un mini-șurubelniță), își băgă mâinile în hanorac.
— Eu aduc lanterna. Și… surpriza, zise el cu un zâmbet care semăna cu un secret.
Luca își aprinse privirea.
— Surpriză? În seara asta? Spune!
— Nu. Dacă ți-aș spune, n-ar mai fi surpriză. Ar fi… informație.
Mara râse.
— „Informație” sună ca un desert fără zahăr. Hai, Luca, îmbracă renii și nu mai negocia cu puloverul.
Luca își trase puloverul roșu peste cap, iar renii părură să îl aprobe în sfârșit. Afară, orașul vibra ca un pahar cu sifon: oamenii alergau cu plase, în ferestre se vedeau luminițe, iar pe cer atârnau nori subțiri ca vata pe băț.
Capitolul 2: Coridorul care șoptește
Pe la zece fără un sfert, cei patru se strecurară pe holul blocului cu un aer important, de parcă duceau un mesaj secret. Liftul era ocupat de vecina de la doi, care transporta o tavă uriașă cu prăjituri.
— Vreți niște cornulețe? întrebă ea, cu vocea caldă.
— Doar dacă ne fac invizibili, glumi Luca.
— Atunci ar trebui să mănânci zece, îl tachină Mara.
Radu luă două, „pentru energie”, după cum declară. Daria luă unul și îl împărți perfect în patru, pentru că nimic nu o făcea mai fericită decât un lucru echitabil.
Urcară scările. La etajul trei, lumina de pe palier pâlpâia ca și cum ar fi clipit.
— E mereu așa? întrebă Mara.
— E „modul Revelion”, spuse Luca foarte serios. Face economie pentru artificii.
Daria își lipi urechea de ușa metalică ce ducea spre terasa blocului. În spatele ei, se auzea un murmur—nu oameni, nu televizor—ci un fel de foșnet, ca un mănunchi de panglici frecate între ele.
— Ați auzit? șopti ea.
— Vântul, spuse Radu, dar își strânse lanterna mai tare.
Luca zâmbi.
— Sau… anul vechi care își face bagajele.
Mara îl împinse ușor cu umărul.
— Dacă anul vechi își face bagajele, să nu uite cheile. Eu nu vreau să îl mai văd pe ăsta cu tezele.
Au râs toți, dar râsul le ieși în norișori albi: aerul era rece și curat. Radu scoase cheile—cineva îi dăduse copia „pentru urgențe”, iar el o numea „pentru aventuri controlate”.
— Controlate, da? repetă Daria.
— Controlate. Ca un experiment de laborator… fără explozie, spuse Luca, ridicând două degete ca la jurământ.
Ușa se deschise cu un scârțâit care părea să spună: „Să nu faceți prostii”.
Capitolul 3: Terasa cu stele în buzunar
Terasa blocului era un loc ciudat: jumătate real, jumătate poveste. Antenele stăteau ca niște insecte uriașe, iar marginile clădirilor din jur tăiau cerul în forme ascuțite. Luminile orașului clipeau ca un roi de licurici care învățase să locuiască printre oameni.
Radu aprinse lanterna și o ținu îndreptată în jos, ca să nu orbească pe nimeni.
— Uite, zise el. Aici, lângă cutia aia de ventilare, e ferit de vânt.
Mara își înfășură fularul mai bine.
— Dacă aș fi un foc de artificii, aș prefera un loc fără vânt. Nu vreau să plec în lateral ca o rachetă beată.
Daria scoase din buzunar un pachet mic.
— Am adus confetti. Dar confetti de casă, făcut din hârtie colorată. Fără plastic.
Luca se uită la ea ca și cum tocmai aflase că există supereroi.
— Daria, ești… eco-magie.
— E doar bun simț, zise ea, dar i se lumină fața.
Luca își lipi palmele de marginea rece a parapetului și privi. Departe, pe stadion, se vedeau reflectoare. În cartiere, ferestrele se aprindeau și se stingeau ca niște semnale. Într-un bloc vecin, cineva ținea un balon mare în formă de stea, care se mișca lent, ca un pește în acvariu.
— Mă simt ca și cum orașul ar respira, zise Mara încet.
— Respira… și se pregătește să spună „La mulți ani!” cu toată gura, completă Radu.
Luca simți cum îi crește nerăbdarea în piept, ca o tobă mică.
— Mai sunt… cât? întrebă el.
Daria verifică telefonul.
— O oră și douăsprezece minute.
— Exact cât durează un film bun, zise Luca. Doar că aici finalul are artificii și nu poți să dai rewind.
— Rewind poți doar în minte, spuse Mara. Și uneori e mai bine să nu.
Se lăsă o pauză plăcută. Vântul le ciufuli glugile, iar de undeva se auzi o muzică înfundată, ca o petrecere care nu se hotărâse dacă e la bloc sau la nori.
Atunci, Luca observă ceva mic, prins între două țevi: un plic alb, lipit cu bandă, pe care scria cu marker: „Pentru cei care privesc sus”.
— Băăăi… vedeți? zise el, cu vocea lui de șoaptă-explozie.
Radu se apropie, lumina lanternei tremurând.
— Nu e al meu, jur.
Daria își strânse agenda la piept.
— E o farsă?
Mara întinse mâna, dar se opri.
— Dacă e o farsă, măcar să fie amuzantă, nu cu făină în cap.
Luca luă plicul cu grijă. Era ușor. Înăuntru se simțea ceva… ca niște hârtii.
— Îl deschid? întrebă el, pentru prima dată cerând permisiunea.
— Îl deschizi, dar citești cu voce tare, spuse Daria. Transparent.
Luca desfăcu plicul. Înăuntru era o hârtie împăturită și patru bilețele mici, ca niște etichete.
Pe foaia mare scria: „Ritual de trecere pentru cei curioși: la miezul nopții, fiecare își pune în buzunar un gând bun pentru altcineva. Apoi îl dăruiește, fără să spună cui. P.S.: Nu uitați să vă uitați în sus. Cerul are răspunsuri scurte, dar spectaculoase.”
Luca își mușcă buza, încântat.
— Cine a lăsat asta?
— Poate Moș Revelion, zise Mara, ridicând din umeri. Dacă există Moș Crăciun, de ce nu?
Radu se aplecă să vadă bilețelele mici. Pe fiecare era scris: „Curaj”, „Răbdare”, „Zâmbet”, „Iertare”.
Daria își plimbă degetul peste cuvinte, ca și cum le-ar fi verificat greutatea.
— Nu sună a farsă. Sună a… ceva ce chiar merită.
Luca își băgă bilețelul „Zâmbet” în buzunarul de la piept și îl bătu ușor, ca pe un talisman.
— Eu sunt gata, an nou. Doar să știi: vin cu reni.
Capitolul 4: Surpriza lui Radu și misiunea confetti
Pe la unsprezece și jumătate, frigul începu să le intre în mănuși, dar nimeni nu voia să coboare. Orașul părea că își ține respirația între minute, ca înainte de o glumă bună.
Radu tuși scurt, apoi zise:
— Ok. Acum pot să vă arăt surpriza.
Din rucsac scoase un borcan mic, cu capac roșu. Înăuntru, ceva strălucea palid.
— Licurici? întrebă Luca, cu ochii mari.
— Nu, domnule „științific”. E… zăpadă cu sclipici. Adică apă, puțin glitter biodegradabil și o luminiță mică, de la un breloc. Am făcut o „zăpadă de buzunar”.
Mara îl privi impresionată.
— Radu, ai inventat iarna portabilă.
Daria își potrivi ochelarii (îi purta doar când citea, dar acum îi pusese „ca să vadă mai clar magia”, cum spunea ea).
— E chiar biodegradabil?
— Am verificat, zise Radu, mândru. Și luminița e reîncărcabilă.
Luca luă borcanul și îl scutură ușor. Înăuntru, sclipiciul se roti ca o galaxie mică.
— Dacă îl scutur la miezul nopții, e ca și cum aș porni universul în anul nou.
— Doar să nu-l scapi, avertiză Mara. Universul se curăță greu de pe jos.
Daria deschise pachetul de confetti și le împărți câte un pumn.
— Misiune: la „zero” aruncăm confetti în sus, nu în vântul vecinilor. Și nu în ochii nimănui.
— Înțeles, comandant, zise Luca, făcând un salut exagerat.
— Eu am „Curaj”, spuse Radu, uitându-se la bilețelul lui.
— Eu am „Răbdare”, zise Daria, și toți izbucniră în râs, fiindcă era cel mai potrivit cuvânt pentru ea.
Mara își deschise palma.
— „Iertare”. Perfect. O să-l folosesc la prima ocazie când Luca îmi calcă pe picior.
— Nu calc! Eu… dansez strategic, zise Luca.
În depărtare, primele pocnituri de artificii de probă se auziră ca niște semințe sparte. Luca își ridică bărbia și simți cum inima îi bate la unison cu orașul.
— Gata, zise el. Cerul își încălzește vocea.
Capitolul 5: Numărătoarea și cerul care râde
Când ceasul de pe telefonul Dariei arătă 23:59, toți patru se lipiră de parapet, umeri lângă umeri. Orașul jos părea o pătură de lumini în care cineva ascunsese mii de povești.
— Zece, șopti Daria.
— Nouă, continuă Radu.
— Opt, spuse Mara, cu un zâmbet care îi făcea ochii să scânteieze.
Luca inspiră adânc, ca înainte de un salt în piscină.
— Șapte!
Vocile lor se amestecară cu alte numărători din ferestrele din jur. Parcă tot cartierul devenise un cor.
— Șase! Cinci! Patru!
Luca simți bilețelul din buzunar. „Zâmbet”. Își imagină un zâmbet pe care să-l dea cuiva fără să spună. Un zâmbet care să fie ca un bec aprins într-o zi gri.
— Trei! Doi! Unu!
— La mulți ani! strigară toți odată.
În clipa aceea, cerul explodă în culori. Nu într-un mod sperios, ci ca o floare uriașă care se deschide brusc. Roșu, verde, auriu, albastru—fiecare scânteie părea o literă dintr-un alfabet pe care doar inimile îl înțeleg.
Luca ridică borcanul lui Radu și îl scutură. Galaxia dinăuntru se învârti, iar luminița tremură ca o stea prinsă între palme.
— Univers portabil, raportând! zise el.
Mara aruncă confetti în sus. Hârtia colorată se ridică, apoi coborî în spirale, ca niște frunze fericite. Radu făcu la fel, iar Daria împrăștie confetti cu o precizie de parcă ar fi calculat traiectorii.
Un foc de artificii izbucni chiar deasupra lor, atât de aproape încât Luca simți vibrația în piept. În lumina scurtă, fețele prietenilor lui arătau ca în fotografii perfecte: surprinse între râs și uimire.
— Uite! strigă Radu. Ăla arată ca un… arici!
— Nu, e o meduză cosmică, îl contrazise Mara.
— E un popcorn cu personalitate, zise Luca.
Daria râse, iar râsul ei se amestecă cu bubuiturile și cu „oooh”-urile orașului.
În timp ce cerul se umplea de flori luminoase, fiecare își ținu bilețelul strâns în palmă, ca pe o promisiune mică.
Luca se întoarse spre prieteni, serios pentru două secunde întregi.
— Ok. Ritualul. Dăm gândul bun fără să spunem cui.
— Fără să spui cui, repetă Daria. Dar îl dai cu adevărat.
Luca dădu din cap. Își scoase bilețelul „Zâmbet” și îl împături și mai mic. Îl strecură în gluga Marei, ca o surpriză discretă.
Mara, fără să știe, puse bilețelul „Iertare” în buzunarul lui Radu, când el se uita în sus la un artificiu în formă de cascadă aurie.
Radu, cu „Curaj”, îl băgă în agenda Dariei, între două pagini, ca să-l găsească atunci când ar avea nevoie.
Daria, cu „Răbdare”, îl puse în mâneca puloverului lui Luca, chiar lângă reni.
Nimeni nu spuse nimic. Dar tăcerea lor era plină, ca o cană cu ciocolată caldă.
Capitolul 6: Coborârea și zâmbetul pentru anul
După ce artificiile se mai răriră și cerul rămase cu urme de fum ca niște șerpi obosiți, cei patru porniră înapoi spre scări. Ușa terasei se închise în urma lor cu un clinchet mai blând, de parcă blocul le făcea cu ochiul.
Pe palier, lumina nu mai pâlpâia. Stătea aprinsă, hotărâtă, ca și cum și ea trecuse în anul nou.
— Ați văzut? zise Mara. Anul nou a reparat becul.
— Sau anul vechi a zis „în sfârșit scap”, răspunse Luca.
În lift, se îngrămădiră și miroseau a frig și a cozonac. La etajul doi, vecina cu prăjituri îi aștepta cu o farfurie.
— La mulți ani, copii! Luați, să aveți un an dulce.
Luca luă un cornuleț și zâmbi fără să-și dea seama că zâmbetul lui era „darul” pe care îl pregătise.
— La mulți ani! zise el. Să vă fie… ferestrele luminoase.
Vecina râse.
— Ce urare frumoasă! Să-ți dea Dumnezeu și ție lumină.
În apartament, părinții lui Luca încă se uitau la televizor, iar masa strălucea de pahare și farfurii. Luca își scoase puloverul cu reni și, când îl împături, simți ceva în mânecă. Un bilețel.
„Răbdare.”
Se opri o clipă. Se gândi la teze, la zilele când totul pare prea mult, la momentele când vrei să strigi, dar de fapt ai nevoie să respiri.
Își băgă bilețelul în buzunar lângă inimă.
Pe balcon, ultimele artificii se stingeau ca niște scântei care se culcă. Luca își lipi fruntea de geam. Își aminti de plicul acela: „Pentru cei care privesc sus.”
— Privesc sus, șopti el. Și… privesc înainte.
În sufragerie, mama îl strigă:
— Luca, vino să ciocnești și tu!
El se întoarse, cu un zâmbet mic, încăpățânat și cald—un zâmbet pe care îl păstra special pentru anul care abia începuse.
— Vin, zise el. Să facem loc pentru lucruri bune.
Și anul nou îl primi cu lumină, cu râsete și cu promisiunea simplă că, atunci când privești în sus, găsești mereu un motiv să zâmbești.
