Capitolul 1
Pe 31 decembrie, la ora zece dimineața, blocul lui Radu mirosea a portocale decojite și a cozonac abia scos din cuptor. În sufrageria lui, bradul clipea ca un semafor hiperactiv: roșu, verde, albastru, apoi iar roșu, de parcă se răzgândea.
Radu (11 ani și trei sferturi, cum îi plăcea să precizeze) își pusese pe cap o căciulă de Moș Crăciun, deși Moșul își terminase deja turele. Își lipise pe ușă o listă de „MISIUNI DE REVELION” scrisă cu markerul:
1. Să nu adorm înainte de 00:00.
2. Să învăț o urare care să nu sune ca a bunică.
3. Să fac ceva memorabil. (Aici era subliniat de trei ori.)
Telefonul a vibrat pe birou. Erau ceilalți doi din gașca lor de trei: Vlad și Ștefan, colegi de clasă, specialiști în planuri care începeau genial și se terminau cu „nu spune mamei”.
— Radu, ai auzit? a scris Vlad. S-a schimbat programul focurilor. Se aud mai devreme anul ăsta!
— Pff, a răspuns Ștefan. Oricum nu-s ca-n filme. Eu vreau ceva mai… wow.
Radu a zâmbit. „Wow” era cuvântul lui preferat pentru „ne intrăm în încurcături cu stil”.
— Ne vedem la ora 5, jos la intrare, a tastat Radu. Am o idee.
În bucătărie, mama lui freca o tavă, iar tata se lupta cu o sticlă de șampanie fără s-o sperie prea tare.
— Radu, să nu-mi umbli la artificiile de pe masă, a zis mama, arătând spre două pachete mici. Sunt de tipul „scântei”, nu „explodează”.
Radu a ridicat două degete, ca un jurământ.
— Promit… că nu le explodez.
Mama l-a privit.
— Asta nu e promisiunea pe care o voiam.
Radu a fugit în cameră înainte să i se ceară varianta corectă.
Capitolul 2
La ora cinci fix, cei trei băieți s-au întâlnit în fața blocului, îmbrăcați ca pentru o expediție polară, deși afară era doar un frig cu obraji roșii.
Vlad avea o pungă mare cu mandarine și un fular cu reni care păreau că râd de el. Ștefan purta un rucsac suspect de umflat.
— Ce ai acolo? a întrebat Radu.
Ștefan a bătut rucsacul ca pe o tobă.
— Instrumente de geniu. Bandă adezivă, sfoară, două lanterne și… un clopoțel.
— Un clopoțel? a repetat Vlad.
— Pentru atmosferă, a zis Ștefan serios. Revelion fără clopoțel e ca supa fără… supă.
Radu și-a scos telefonul și a arătat un mesaj primit de la vecina de la etajul trei, tanti Livia, cea care știa tot ce se întâmplă în scară înainte să se întâmple.
„Dragilor, în hol, lângă cutiile poștale, a apărut o cutie cu felicitări vechi. Dacă aveți nevoie de carton pentru proiecte, luați. Dar să nu faceți mizerie. La mulți ani!”
— Felicitări vechi! a zis Radu. Exact ce ne trebuie.
— Pentru ce? a întrebat Vlad, ronțăind o mandarină.
Radu a zâmbit cu aerul unui regizor care tocmai a inventat un film.
— Pentru „cartea de urări” a blocului. O surpriză de miezul nopții. Lăsăm o felicitare mare, făcută de noi, pentru toți. Și… poate și un mic moment magic.
— Moment magic? a strâmbat Vlad. Tu n-ai voie la magie după ora opt, că te ia somnul.
Ștefan și-a încrucișat brațele.
— Eu sunt pentru. Doar să nu implicăm… foc.
— Nu foc, a zis Radu. Lumină. Ca la brad, doar că… pe scara blocului.
Au intrat în hol. Lângă cutiile poștale, într-adevăr, era o cutie de carton cu felicitări vechi, unele cu Moși cu burtă, altele cu iepurași care parcă regretau propria existență.
— Uau, a zis Vlad. Asta e muzeu.
Ștefan a scos o felicitare cu un peisaj de iarnă și a citit cu voce tare: „Fie ca anul nou să vă aducă sănătate, fericire și…”
— Și restul e mâncat de timp, a completat Radu. Perfect. Noi o să scriem ceva mai bun.
Au ales câteva bucăți de carton mai tari, le-au îndesat în rucsac și au urcat la Radu acasă, ca într-o misiune secretă care mirosea a cozonac.
Capitolul 3
Pe biroul lui Radu s-a format rapid un haos creativ: carioci, lipici, sclipici (care apărea de nicăieri și se lipea de orice), și o foarfecă ce părea că vrea să taie chiar și aerul.
— Ok, a zis Radu. Facem o felicitare mare. Pe o parte urări, pe cealaltă… un „ceva”.
— Un „ceva” e foarte precis, a comentat Vlad. Îmi place.
Ștefan a desfăcut rucsacul și a scos o ghirlandă mică cu luminițe, de la un set vechi de brad.
— Asta e „ceva”-ul. O lipim pe margine. În miezul nopții, o aprindem.
Radu s-a uitat la luminițe ca la un șir de licurici domesticiți.
— Genial! Și scriem: „Închide ochii, pune o dorință, apoi deschide-i.”
— Și dacă cineva chiar închide ochii și se împiedică? a întrebat Vlad.
— Atunci dorința lui e să nu cadă, a zis Ștefan, cu o seriozitate care te făcea să râzi.
Au început să scrie urările. Vlad a venit cu glume:
„Să aveți internet bun și teme puține!”
Ștefan a venit cu ceva mai poetic:
„Să vă fie zilele ca luminițele: uneori clipesc, dar nu se sting.”
Radu a scris în mijloc, cu litere mari:
„LA MULȚI ANI, SCARĂ A! SĂ NE FIE BLOCUL MAI PRIETENOS CA UN CHAT DE CLASĂ ÎN ZIUA FĂRĂ TEST!”
Au râs, pentru că toți știau cum era chatul de clasă în ziua fără test: plin de meme-uri și pace mondială.
Când felicitarea era aproape gata, s-a întâmplat ceva ciudat. O scânteie mică, ca o steluță, a sărit din luminițe, deși ele nici măcar nu erau conectate.
— Ai văzut? a șoptit Radu.
— Probabil e sclipici în ochii tăi, a zis Vlad, dar vocea lui nu era convinsă.
Steluța a plutit o secundă deasupra cartonului și, când a atins literele, acestea au părut mai strălucitoare, ca și cum ar fi fost scrise cu cerneală de lună.
Ștefan a înghițit.
— Ok. Deci avem și… bonus.
În ușă a apărut mama lui Radu, cu un prosop pe umăr.
— Ce faceți aici? a întrebat, și apoi s-a oprit. De ce aveți sclipici în păr? Vlad, tu arăți ca o prăjitură.
— E… artă, doamnă, a zis Vlad, făcând o plecăciune.
Mama a zâmbit fără să vrea.
— Artă sau nu, la ora nouă mâncăm. Și, Radu, îți amintesc: fără experimente cu electricitate.
— Nu e experiment, e… decor, a zis Radu.
— Decor care să nu ardă. Vreau un An Nou, nu un an „nou-nou” la spital, a încheiat mama și a plecat.
Cei trei s-au privit.
— Planul rămâne, a zis Radu. O punem jos, în hol, înainte de miezul nopții.
— Și luminițele? a întrebat Vlad.
Ștefan a scos o baterie mică din rucsac.
— Alimentare controlată. Știință cu bun simț.
Capitolul 4
Seara a coborât peste bloc ca o pătură albastră. În apartamente se aprindeau lumini, se auzeau râsete, farfurii, clinchet de pahare și televizorul care anunța, foarte serios, că „în câteva ore vom păși într-un nou an”.
La ora unsprezece și jumătate, cei trei s-au strecurat pe scară cu felicitarea mare ținută ca un scut. Radu simțea că inima lui bate ca o tobă de fanfară.
— Dacă ne prinde tanti Livia, ne pune să scriem urări și pentru cutiile poștale, a șoptit Vlad.
— Șșș, a zis Ștefan. Concentrare. Misiunea „Wow”.
Au ajuns în hol, lângă cutiile poștale. Au lipit felicitarea pe perete cu bandă adezivă, iar Ștefan a fixat ghirlanda pe margine. Totul arăta surprinzător de… profesionist, ca un afiș făcut de o echipă care chiar și-a spălat pensulele.
— Acum ce? a întrebat Vlad.
Radu a scos un marker și a scris jos, cu litere mici:
„Semnat: Cei Trei Băieți Care N-au Adormit.”
— Încă, a murmurat Ștefan, uitându-se la ceas. Mai sunt 25 de minute.
Fix atunci, din lift s-a auzit un clinchet metalic. Ușile s-au deschis și a ieșit… domnul Pandele de la parter, cu un sac de gunoi. Domnul Pandele era genul de om care nu zâmbea decât când îl durea burta de râs, adică rar.
— Ce faceți aici? a întrebat el, ridicând sprâncenele.
Vlad a înghețat cu o mandarină în mână, ca și cum ar fi fost o dovadă incriminatoare.
Radu a înghițit.
— Pregătim o surpriză de Anul Nou pentru bloc. O felicitare.
Domnul Pandele s-a apropiat, s-a uitat la carton, a citit în tăcere și… colțul gurii i s-a mișcat un milimetru.
— Hm, a zis. Să nu lipiți pe vopseaua proaspătă de pe perete.
— Nu e proaspătă, a zis Ștefan repede. E… matură.
Domnul Pandele a pufnit scurt. Asta, la el, era echivalentul unui râs cu artificii.
— Bine. Dar după miezul nopții, strângeți banda dacă rămâne.
— Promitem, a zis Radu.
Domnul Pandele a plecat, iar Vlad a expirat.
— Am supraviețuit. Aproape am simțit cum îmi crește vârsta cu un an de frică.
— Stai să vezi la 00:00, a zis Radu. Atunci o să îți crească de bucurie.
S-au așezat pe trepte, ca niște paznici ai felicitării. Din apartamente se auzeau numărători de probă: „Zece, nouă, opt…” apoi râsete când cineva greșea și începea de la șapte.
În lumina slabă a holului, felicitarea părea să strălucească discret. Literele lui Radu aveau un luciu ciudat, de parcă cineva presărase praf de stele. Radu și-a frecat ochii.
— Voi vedeți la fel? a șoptit.
— Eu văd că Vlad mai are coajă de mandarină în păr, a zis Ștefan.
— E accesoriu festiv, a protestat Vlad.
Capitolul 5
Mai erau două minute. Pe scară, liniștea era ca înaintea unui spectacol. Apoi ușa de la etajul doi s-a deschis și a apărut Mara, fetița de 8 ani a vecinilor, cu pijamale cu pinguini și ochi cât două monede.
— Ce e asta? a întrebat ea, apropiindu-se de felicitare.
— O surpriză, a zis Radu, cu vocea lui cea mai serioasă. Dar trebuie să citești instrucțiunile.
Mara a citit cu degetul:
„Închide ochii, pune o dorință, apoi deschide-i.”
— Pot? a întrebat ea.
Vlad s-a uitat la Radu.
— Dacă își dorește un unicorn și primește… bandă adezivă?
— Lasă, a zis Radu. E Revelion. Dorințele au voie să fie mari.
Mara a închis ochii, foarte hotărâtă. În același timp, ușile altor apartamente s-au deschis. Oameni cu pălării haioase, bunici cu farfurii, adolescenți cu telefoanele pregătite pentru filmat. Toți au observat felicitarea și s-au apropiat, curioși.
— Uitați ce au făcut băieții! a zis cineva.
— Ce frumos! a spus o doamnă.
— Să nu fie cu petarde, a bombănit altcineva, dar deja zâmbea.
Radu a simțit un nod în gât, din acela bun, care nu doare, doar te face să vrei să râzi și să plângi în același timp, ca atunci când găsești o bancnotă în buzunarul hainei de iarnă.
— Zece! s-a auzit dintr-un apartament, și imediat s-a răspândit ca un val.
Toată scara a început să numere împreună:
— Nouă!
— Opt!
— Șapte!
Ștefan a scos bateria și a conectat-o la ghirlandă, cu mâini care tremurau doar un pic.
— Șase!
— Cinci!
Mara încă avea ochii închiși și zâmbea.
— Patru!
— Trei!
În secunda în care Ștefan a apăsat comutatorul, luminițele s-au aprins… dar nu doar atât. Steluța de mai devreme a revenit și s-a împrăștiat în zeci de scântei mici, ca o ploaie de licurici care nu ardea, nu înțepa, doar dansa în aer. Oamenii au rămas cu gura întredeschisă.
— Doi!
— Unu!
— La mulți ani! a explodat scara, în același timp cu un bubuit îndepărtat de artificii de afară.
Licuricii sclipitori au desenat pentru o clipă, deasupra felicitării, un „2026” luminos (sau poate doar părea), apoi s-au așezat ușor pe carton, ca niște puncte de zăpadă caldă. Nimeni nu a țipat. Nimeni nu s-a speriat. Era genul de minunat care te face să uiți să pui întrebări.
Mara a deschis ochii.
— E… exact ca dorința mea, a șoptit.
— Ce ți-ai dorit? a întrebat Vlad.
Mara s-a uitat la ei, serioasă.
— Să fie toți pe scară prieteni. Și să lumineze.
Radu a simțit cum i se încălzesc urechile.
— Cred că… s-a întâmplat, a zis el.
Domnul Pandele a apărut iar, fără sacul de gunoi de data asta, cu un pahar de suc.
— Băieți, a zis el, privind licuricii care se stingeau încet, unul câte unul… Asta a fost… frumos.
Și, pentru prima dată în istoria scării A (sau așa părea), domnul Pandele a zâmbit pe bune.
Capitolul 6
După îmbrățișări, urări și câteva „Ai văzut? Ai văzut?”, oamenii au început să se retragă în apartamente. Dar ceva rămăsese în hol: o energie ușoară, ca după o glumă bună spusă la momentul perfect.
Radu, Vlad și Ștefan au rămas lângă felicitare, de parcă ar fi păzit-o de curent și de uitare.
— Deci… am făcut un moment magic fără foc, a zis Vlad, impresionat de propria frază.
— Știință cu bun simț, a confirmat Ștefan, și a dat din cap ca un profesor.
Radu a atins cartonul. Punctele luminoase se stinseseră, dar literele păstrau un luciu fin, ca și cum ar fi absorbit o parte din miezul nopții.
— Prietenie, a zis Radu, încet, ca pentru el.
— Poftim? a întrebat Vlad.
— Zic că… e ciudat. În seara asta, am vorbit cu mai mulți vecini decât în tot anul. Și domnul Pandele a zâmbit. Asta e… wow.
Ștefan a ridicat clopoțelul și l-a sunat o dată, scurt, ca o semnătură.
— Atunci e oficial. Misiune îndeplinită.
Au strâns banda adezivă rămasă, au aranjat colțurile felicitării și au lăsat-o fix acolo, lipită frumos, să o vadă toată lumea dimineața.
Înainte să urce, Radu a mai scris, pe o bucățică mică de carton, un mesaj și l-a lipit jos, ca o carte poștală pusă la vedere:
„La mulți ani! Să aveți un an cu prieteni buni, curaj când vă tremură genunchii și lumină când pe scară e întuneric. Cu drag, Radu, Vlad și Ștefan.”
