Capitolul 1: Cheia care a dispărut
Matei avea 9 ani și o curiozitate care îi sărea din buzunare ca bilele de sticlă. În dimineața aceea, doamna Ionescu, vecina de la etajul doi, a bătut la ușă cu ochii mari.
— Matei, am o problemă… mi-a dispărut cheia de la magazie! Cea cu brelocul albastru, în formă de peștișor.
Matei a simțit cum i se aprinde în cap un bec invizibil.
— Unde ați văzut-o ultima dată?
— La piață. Am cumpărat legume și apoi… nu știu. Am ajuns acasă și n-o mai aveam.
Piața locală era locul preferat al lui Matei: mirosea a mere, a covrigi calzi și a „hai, ia de aici, că-s proaspete!”. Și, după părerea lui, era și locul perfect pentru un mister.
— Bine, doamna Ionescu, o găsim. Dar trebuie să-mi spuneți tot, fără să săriți nimic. Chiar și când ați stat la coadă.
— Am stat la roșii, la brânză și la covrigi. Și m-am oprit puțin la taraba cu flori. Atât.
Matei și-a pus pe cap șapca lui de „detectiv” (de fapt era o șapcă obișnuită, dar când o purta, se simțea important).
— Mergem la piață. Și de data asta, eu pun întrebările.
Capitolul 2: Pista covrigului cu mac
Piața zumzăia ca un stup. Matei a pășit atent, ca și cum podeaua ar fi fost plină de indicii invizibile. A privit pe jos: frunze, un elastic, un ambalaj de bomboană… nimic albastru.
Au ajuns la covrigărie. Vânzătorul, un domn cu șorț pătat de făină, le-a zâmbit.
— Bună! Covrigi cu mac, cu susan, cu sare… și cu povești, dacă plătiți cu râsete!
Matei a ridicat o sprânceană, așa cum văzuse în filme.
— Ați văzut o cheie cu breloc albastru? Un peștișor.
Domnul a clipit.
— Cheie? Hm… doamna a cumpărat doi covrigi. A scos portofelul… și a căutat prin geantă. Apoi a pus ceva mic pe tejghea, lângă monede. Dar a luat tot înapoi, cred.
Matei s-a uitat la tejghea. Era curată.
— Ați auzit vreun sunet? Ca atunci când cade metal pe jos?
— A căzut ceva, da! Dar nu știu ce. Era gălăgie. Un copil râdea, cineva striga după pătrunjel…
Matei s-a întors spre doamna Ionescu.
— Între covrigi și următoarea tarabă, ați vorbit cu cineva?
— Cu doamna de la brânză, cred… și cu un băiețel care m-a întrebat cât costă bujorii.
Matei a zâmbit puțin.
— Avem două piste: brânza și florile. Și poate… un copil curios. Să nu ne grăbim. În mistere, graba e ca o roșie prea coaptă: pocnește.
Capitolul 3: Indiciul de la brânză
La taraba cu brânzeturi, doamna Anica tăia cașcaval felii subțiri, ca pentru un concurs de „cine face felia cea mai serioasă”.
— Bună ziua! a zis Matei. Facem o mică anchetă. O cheie a dispărut.
— Dacă era brânză, o găseam imediat, a oftat doamna Anica. Cheie zici?
Doamna Ionescu a dat din cap.
— Ultima dată am simțit-o în buzunar… cred. Apoi am căutat șervețele.
Matei a observat ceva: pe marginea tarabei era lipit un mic abțibild cu un peștișor albastru. Nu breloc, abțibild. Totuși, i-a atras atenția.
— De unde e abțibildul?
Doamna Anica a râs.
— De la un copil. L-a lipit ieri, că „peștii iubesc brânza”, a zis el. Eu i-am zis că peștii iubesc apa, dar m-a contrazis cu multă convingere.
Matei s-a gândit. Un copil care pune peștișori peste tot… interesant.
— Azi a fost aici un copil?
— Da, un băiat cu tricou verde, cu o șapcă întoarsă. Se uita la flori și tot întreba de prețuri, de parcă voia să cumpere un buchet pentru o balenă.
Matei a notat în minte: tricou verde. șapcă întoarsă. întrebări multe.
Apoi s-a aplecat și a văzut ceva strălucind lângă o ladă de plastic, aproape de cântar. A întins mâna.
Era… o monedă. Nu o cheie.
— Aproape, a murmurat el. Dar nu e.
Doamna Ionescu a suspinat.
— Poate am pierdut-o pe drum…
— Nu încă, a zis Matei. Piața e ca un puzzle. Dacă găsim piesele, se vede imaginea.
Capitolul 4: Florile și băiatul cu tricou verde
La taraba cu flori, o doamnă cu mănuși galbene aranja lalele ca pe niște soldăței roșii.
— Căutați ceva special? a întrebat ea.
— O cheie cu breloc albastru, în formă de peștișor, a spus Matei. Ați văzut-o?
Doamna florăreasă și-a încrețit fruntea.
— Cheie… A, da! Am văzut ceva albastru pe jos, lângă găleata cu bujori. Dar înainte să apuc să mă aplec, un băiat a sărit ca o broască și a luat-o.
— Un băiat cu tricou verde? a întrebat Matei, simțind cum i se aliniază piesele.
— Exact! Și a zis: „O duc la biroul de obiecte pierdute!” Dar apoi l-am văzut alergând spre ieșire… și m-am gândit că poate întârzie la școală.
Matei a strâns buzele. Nu era bine să presupui, dar era bine să verifici.
— Unde e biroul de obiecte pierdute?
— La paznicul de la intrare. Omul cu fluier.
Matei și doamna Ionescu au mers repede. Paznicul, un domn înalt, stătea lângă o masă mică. Pe ea era o cutie cu inscripția „Obiecte găsite”.
Matei a arătat spre cutie.
— A adus cineva o cheie cu peștișor albastru?
Paznicul a scuturat capul.
— Nu. Azi mi-au adus o mănușă și un capac de borcan. Nicio cheie.
Matei a făcut un pas înapoi și s-a uitat în jur. La marginea pieței, lângă standul de ziare, a zărit un băiat cu tricou verde și șapcă întoarsă. Ținea ceva în pumn și se uita stânga-dreapta, ca și cum pumnul lui ar fi fost un secret.
Matei s-a apropiat fără să sperie pe nimeni.
— Salut. Eu sunt Matei. Fac o anchetă. Tu ai găsit cumva o cheie?
Băiatul s-a înroșit.
— Eu… am găsit-o. Dar voiam s-o duc…
— La biroul de obiecte pierdute? a întrebat Matei calm.
Băiatul a înghițit în sec.
— Da… doar că… am crezut că e de la un cufăr. Și m-am gândit că poate… deschide ceva interesant.
Matei a ridicat din umeri.
— Și? Ai găsit un cufăr cu comori? Sau doar necazuri?
Capitolul 5: Adevărul iese la lumină
Băiatul a privit în jos.
— Doar… am ascuns-o în buzunar. Și apoi mi-a fost rușine să o dau înapoi. Mi-era teamă că mă ceartă.
Doamna Ionescu a făcut un pas înainte. Fața ei era serioasă, dar vocea blândă.
— Nu vreau să te cert. Vreau doar cheia. Fără ea nu pot deschide magazia. Acolo țin borcanele pentru iarnă și… roata de rezervă a bicicletei nepotului.
Matei a spus încet:
— Uite cum e: când faci o greșeală, ai două variante. O ții ascunsă și crește ca un bulgăre. Sau spui adevărul și se micșorează.
Băiatul și-a desfăcut pumnul. În palmă era cheia, cu peștișorul albastru care părea că zâmbește.
— Poftim… Îmi pare rău. Eu sunt Vlad.
Doamna Ionescu a luat cheia și a oftat ușurată.
— Mulțumesc că ai dat-o înapoi, Vlad. Asta e partea cea mai importantă.
Vlad a ridicat privirea.
— Chiar nu mă certați?
— Te rog doar să ții minte: lucrurile găsite se dau înapoi sau se duc direct la paznic, a spus ea. Așa e corect.
Matei a făcut un mic semn de „caz rezolvat” cu degetele.
— Și, Vlad… dacă vrei aventuri, poți să vii cu mine altădată. Dar aventurile adevărate au reguli: onestitate și curaj.
Vlad a zâmbit, un pic jenat.
— Pot să încep chiar acum? Duc eu cheia până acasă cu dumneavoastră, să fiu sigur că ajunge unde trebuie.
Au mers împreună spre bloc. Cheia clincheta în buzunarul doamnei Ionescu, ca un clopoțel fericit.
Matei s-a gândit: uneori, misterele nu se rezolvă cu lupte sau cu urmăriri lungi. Uneori, se rezolvă cu întrebări bune, cu ochi atenți și cu un adevăr spus la timp.
Când au ajuns, doamna Ionescu a deschis magazia. Ușa s-a dat la o parte, ca și cum și ea ar fi răsuflat ușurată.
— Bravo, detectivule, a spus ea. Și bravo, Vlad.
Vlad a râs.
— Data viitoare caut comori… doar în cărți.
Matei a dat din cap.
— Acolo sunt cele mai multe. Și nu dispar cheile nimănui.
