Capitolul 1: Eticheta care lipsea
Mara avea 9 ani și o cutie mică pentru „urgențe de detectiv”: un creion, un carnețel și o gumă de șters în formă de pisică. Era precaută din fire. Verifica de două ori dacă are șireturile legate și de trei ori dacă a închis fermoarul ghiozdanului.
În după-amiaza aceea, în biblioteca cartierului era liniște ca într-o ninsoare. Doar ceasul de pe perete făcea „tic-tac” și o doamnă întorcea paginile cu grijă, de parcă mângâia un arici somnoros.
Mara își căuta cartea preferată, „Misterele Pădurii Albastre”. Când a ajuns la raft, a înghețat.
Locul era gol.
— Nu… nu se poate, a șoptit ea.
A alergat cu pași mici spre bibliotecara, doamna Anica, care purta ochelari cu ramă verde.
— Doamnă Anica, cartea mea preferată a dispărut!
Bibliotecara a ridicat sprâncenele.
— A dispărut? Avem reguli, Mara. Cărțile nu pleacă singure la plimbare.
Mara a inspirat adânc. În poveștile polițiste, detectivii nu intrau în panică. Își scosese deja carnețelul.
— Pot să investighez? Promit că nu deranjez pe nimeni.
Doamna Anica a zâmbit.
— Dacă păstrezi liniștea și respecți cititorii, ai voie. Dar fără alergat printre rafturi.
Mara a dat din cap, serioasă ca un judecător de biscuiți.
A mers la raft și a observat ceva: pe lemnul raftului, unde stătea cartea, era o urmă de lipici. Ca și cum cineva ar fi dezlipit o etichetă.
— Indiciu! a șoptit ea, și a notat: „Lipici pe raft. Etichetă ruptă?”
Pe jos, lângă raft, era un firicel albastru, ca o ață subțire de la o eșarfă.
Mara și-a mușcat buza. Cine ar fi luat o carte și ar fi lăsat un fir de ață? Și de ce ar fi dezlipit eticheta?
Capitolul 2: Trei suspecți și o regulă de aur
Mara a început să observe oamenii, fără să-i fixeze cu privirea. Așa făcea un detectiv politicos.
La masa de lângă fereastră stătea Vlad, băiatul care iubea benzile desenate. Își făcea semne pe caiet și avea un marker albastru. Mara a notat: „Vlad—marker albastru. Ar putea lăsa urmă?”
La calculator era Irina, o fată mai mare, care căuta ceva pe site-ul bibliotecii. Avea o eșarfă albastră, pufoasă, și se învârtea uneori pe scaun.
Mara a notat: „Irina—eșarfă albastră. Fir albastru?”
La colț, lângă raftul cu atlase, un domn cu mustață își aranja teancul de cărți. Purta o mapă cu etichete autoadezive.
Mara a notat: „Domnul cu mustață—etichete. Lipici!”
Regula de aur, își aminti Mara, era simplă: „Întreabă frumos și nu acuza.” Respectul era ca o lanternă. Dacă o ții aprinsă, vezi mai bine.
S-a apropiat întâi de Vlad.
— Salut, Vlad. Ai văzut cumva „Misterele Pădurii Albastre”?
Vlad a ridicat markerul.
— Nu. Eu sunt în misiune secretă: desenez un dragon care mănâncă broccoli. E pentru sora mea. Și, apropo, markerul meu e albastru, dar nu e vinovat de nimic, da?
Mara a zâmbit.
— Nici nu l-am acuzat. Mulțumesc!
Apoi, Mara s-a dus la Irina.
— Scuză-mă. Eșarfa ta e foarte frumoasă. Ai trecut pe la raftul cu „Misterele Pădurii Albastre”?
Irina a clipit.
— Da, acum zece minute. Căutam o carte despre păduri. Dar nu era acolo. Am crezut că e împrumutată.
Mara a notat rapid: „Irina a văzut raftul gol deja.”
În sfârșit, Mara s-a apropiat de domnul cu mustață.
— Bună ziua. Aveți etichete? Lucrați aici?
— Sunt voluntar, a spus el cu mândrie. Ajut la reetichetarea cărților vechi. Mă cheamă domnul Petrescu.
Mara a înghițit. Dacă era el?
— Ați văzut cartea „Misterele Pădurii Albastre”?
Domnul Petrescu a dat din cap.
— Am văzut-o… dar nu știu unde e acum. Am mutat câteva cărți pe un cărucior pentru reparații.
„Mutat câteva cărți.” Mara simți cum misterul se strânge ca un șiret.
Capitolul 3: Proba din biblioteca liniștită
Mara s-a întors la raft și s-a aplecat din nou. A observat ceva mic, prins în lipici: o bucățică de hârtie albă, tăiată strâmb, cu un colț desenat. Un triunghi verde, ca vârful unui brad.
A luat creionul și a desenat în carnețel exact colțul: triunghi verde cu o linie maro dedesubt. Apoi a șoptit:
— Asta e proba.
În cartea ei preferată, pe prima pagină, Mara își amintea că desenase cândva un brad mic, ca un semn. O făcuse cu creion verde și maro, ca să găsească repede pagina ei preferată.
Dacă bucățica de hârtie era din semnul ei, atunci cartea fusese deschisă și cineva smulsese o parte din pagina aceea… sau lipise ceva peste ea și s-a rupt.
Mara și-a plimbat privirea prin sală. A văzut căruciorul de cărți pentru reparații lângă biroul doamnei Anica. Pe el erau volume groase, o enciclopedie și… un teanc acoperit cu o folie transparentă.
Pe folie era lipită o etichetă mare, albă, iar pe margine se vedea o urmă de creion verde, ca un brăduț.
Mara a simțit o furnicătură de emoție. Dar și-a amintit: nu atingi fără permisiune.
A mers la doamna Anica, în pași liniștiți.
— Doamnă Anica, pot să mă uit la căruciorul pentru reparații? Cred că am găsit un indiciu.
Bibliotecara a făcut un semn scurt din cap.
— Uite-te, dar cu grijă.
Mara a ridicat ușor folia. Sub ea era chiar cartea: „Misterele Pădurii Albastre”. Pe copertă, cineva lipise o etichetă nouă, prea mare, iar când fusese dezlipită de pe raft, rupsese un colț din hârtia semnului de pe prima pagină. Lipiciul lăsase urma pe lemn.
Mara a respirat ușurată.
— Cartea e aici!
Dar de ce fusese ascunsă sub folie?
Capitolul 4: Deductia și adevărul blând
Mara s-a întors spre domnul Petrescu.
— Domnule Petrescu, ați pus eticheta asta?
Voluntarul s-a înroșit până la mustață.
— Da… am vrut să ajut. Eticheta veche era dezlipită. Am lipit una nouă și am pus cartea la reparații, fiindcă se mișca cotorul. N-am știut că e cartea ta preferată. Și… cred că am lipit eticheta cam… uriașă.
Mara a zâmbit, deși înăuntru încă o durea un pic pentru colțul rupt.
— Nu ați făcut-o cu răutate. Dar colțul ăsta e un semn de carte pe care l-am desenat eu.
Doamna Anica a venit lângă ei și a privit atent.
— În bibliotecă, ajutorul e binevenit, dar trebuie să întrebăm înainte de schimbări. Și să fim atenți la lucrurile personale ale cititorilor.
Domnul Petrescu și-a scos etichetele din mapă ca pe niște bilețele rușinate.
— Îmi pare rău, Mara. Pot să repar?
Mara a deschis cartea la prima pagină. Colțul era într-adevăr puțin rupt, dar desenul brăduțului încă se vedea.
— Putem lipi colțul cu bandă specială? Și data viitoare, dacă vedeți un desen, poate e important pentru cineva.
Irina s-a apropiat, curioasă.
— Eu am eșarfă albastră, dar nu-s hoț, a zis ea, și a râs încet.
Vlad a ridicat markerul.
— Nici eu! Dragonul meu e vegetarian doar pe hârtie!
Toți au râs în șoaptă, ca să nu trezească liniștea bibliotecii.
Doamna Anica a scos o bandă subțire, transparentă, pentru reparații.
— Hai să facem asta împreună. Și, Mara, felicitări. Ai observat detalii fără să supui pe nimeni la rușine. Asta e adevărata muncă de detectiv.
Mara a simțit că obrajii i se încălzesc, dar nu de rușine, ci de mândrie.
Capitolul 5: Caz închis, lumină domoală
Spre seară, biblioteca s-a golit. Afară, cerul devenea violet, ca o cerneală ușoară.
Mara stătea la o masă mică, cu cartea ei reparată în față. Colțul era lipit drept, iar eticheta uriașă fusese înlocuită cu una potrivită, lipită cu grijă de doamna Anica, după ce domnul Petrescu a întrebat de două ori dacă e bine.
— Am învățat ceva, a spus domnul Petrescu. Să întreb înainte și să respect munca altuia. Și… să nu folosesc etichete cât o față de pernă.
Mara a chicotit.
— Și eu am învățat ceva. Că indiciile nu sunt doar urme de pași. Uneori sunt lipici și un brăduț desenat.
Doamna Anica a stins o parte din luminile mari. A rămas o lumină domoală, caldă, de lampă, care făcea rafturile să pară turnuri de povești.
Mara a deschis cartea la pagina ei preferată și a scris în carnețel, ca la finalul unui dosar:
„Cazul: Cartea dispărută.
Rezolvare: mutată pentru reparații, din greșeală.
Proba: colțul de hârtie cu brăduț.
Regula: respectul luminează tot.”
A închis carnețelul încet. În lumina aceea tamizată, misterul nu mai părea înfricoșător, ci doar o aventură mică, din care toți au ieșit mai buni.
— Pe mâine, detectiv Mara, a șoptit doamna Anica.
— Pe mâine, a șoptit Mara, și a plecat cu pași liniștiți, ca o anchetatoare care știe să păstreze pacea într-o bibliotecă.
