Capitolul 1: Cartea care a dispărut
Într-o după-amiază de joi, când ploaia se gândea dacă să cadă sau nu, Matei, băiat de 9 ani cu genunchii mereu zgâriați și cu ochi foarte atenți, a intrat în biblioteca de la colțul străzii. Îi plăcea locul acela. Mirosea a hârtie, a liniște și a aventuri împrumutate.
Doamna bibliotecară, doamna Lidia, i-a zâmbit, dar zâmbetul i s-a oprit ca un semn de carte uitat între pagini.
„Matei… avem o problemă mică, dar supărătoare.”
Pe tejghea era un bilețel galben. Pe el scria cu litere mari: „CINE A LUAT CARTEA MEA?”
„Ce carte?” a întrebat Matei, apropiindu-se.
„Cartea de povești cu hărți, aceea cu coperta albastră și o busolă desenată. Era pentru expoziția de mâine. Am pus-o aici, pe raftul de noutăți. Acum… nu mai e.” Doamna Lidia și-a aranjat ochelarii, de parcă așa ar fi putut vedea prin aer.
Matei a privit raftul. Lipsea un gol dreptunghiular, ca o dinte scos.
„Cine a fost aici azi?”
„Dimineață au venit trei copii: Mara, Darius și Ilinca. Au răsfoit cărți. Apoi a intrat și domnul Mircea, îngrijitorul, cu un cărucior de curățenie. Și… un băiat mai mic, care a întrebat de benzi desenate.”
Matei a dat din cap, ca un detectiv din filme, doar că el purta un hanorac cu un dinozaur care părea foarte serios.
„Nu vă faceți griji. O găsim. Dar am nevoie de indicii.”
Doamna Lidia a ridicat bilețelul galben.
„A apărut pe tejghea după prânz. Nimeni nu l-a văzut punându-l.”
Matei a observat ceva: pe colțul bilețelului era lipită o fărâmă mică de frunză uscată, ca o bucată de toamnă rătăcită.
A luat bilețelul cu grijă și l-a mirosit. „Miroase… a pădure.”
„Asta e amuzant,” a spus doamna Lidia, încercând să glumească. „Poate cartea a plecat în vacanță.”
Matei a zâmbit, dar în mintea lui se aprindea o lanternă. Un mister mic, dar important. Și, cel mai important, trebuia să fie dreptate: cine a luat cartea trebuia să o înapoieze.
Capitolul 2: Indiciile de pe tejghea
Matei s-a aplecat peste tejghea, ca și cum ar fi căutat un secret între fibrele lemnului. A văzut două lucruri: o dâră foarte fină de praf alb și o urmă de lipici, ca un punct lucios.
A scos din buzunar un creion și un caiet mic. Îi spunea „Caietul de cazuri”, deși avea pe copertă un astronaut.
A notat:
1) Frunză uscată pe bilețel.
2) Praf alb pe tejghea.
3) Punct de lipici.
Apoi a privit în jur. Pe podea, lângă raftul de noutăți, era o urmă de noroi mică, în formă de semilună.
Matei și-a strâns buzele. Noroi în bibliotecă? Se putea, dar doar dacă cineva intrase grăbit, fără să-și șteargă pantofii.
A întrebat încet:
„Doamna Lidia, aveți cumva făină aici? Praf alb…”
„Nu. Doar praf de cărți,” a spus ea. „Dar domnul Mircea folosește uneori cretă ca să marcheze o cutie sau un raft.”
Cretă. Praf alb. Interesant.
Matei a mers spre panoul cu anunțuri. Pe el era lipită o hârtie cu litere colorate: „Sâmbătă: Drumeție pe poteca din Pădurea Mierlei. Întâlnire la fântâna veche.”
Sub anunț era un desen cu o frunză și o săgeată.
Matei a simțit că frunza de pe bilețel nu era acolo întâmplător. Poate cineva venise de pe potecă. Sau voia să trimită pe cineva acolo.
A ieșit din bibliotecă și a sunat-o pe Mara, colega lui, care era rapidă la gândire și foarte bună la „observat lucruri care se ascund”.
„Mara, ai fost azi la bibliotecă?”
„Da. Am căutat o carte cu enigme. De ce?”
„A dispărut o carte. Copertă albastră cu busolă. Ai văzut-o?”
„Am văzut-o dimineață. Era pe raft. Darius a zis că arată ca un manual de comori.”
„Și după aceea?”
„Am plecat. Ilinca s-a oprit la panoul cu anunțuri. Darius… a fugit după un băiețel care scăpase un măr pe jos.”
„Un măr?” Matei a clipit. „Ce fel de măr?”
„Roșu, lucios. Foarte… curat, de parcă abia fusese șters.”
Matei a închis ochii o secundă. Mărul, frunza, poteca. Pădurea se tot strecura în poveste.
„Mara, vino la intrarea în Pădurea Mierlei, la fântâna veche. Îmi trebuie o parteneră de investigație.”
„Îmi iau și lupa,” a zis ea, încântată.
Matei a pornit spre pădure, cu caietul în buzunar și cu o întrebare în minte: cine ar ascunde o carte, dar ar lăsa un indiciu ca o frunză?
Capitolul 3: Poteca din Pădurea Mierlei
Pădurea Mierlei începea la capătul cartierului, ca o ușă verde spre altă lume. Poteca era îngustă, cu pietre mici și rădăcini care ieșeau ca niște degete. Deasupra, frunzele foșneau și păsările se certau politicos.
La fântâna veche, Mara îl aștepta deja. Avea o lupă mică și o sticlă cu apă.
„Detective Matei, care e planul?”
„Planul e să găsim urme. Și să ne folosim mintea. Uite: frunză pe bilețel, noroi în bibliotecă, praf de cretă… și un măr roșu.”
Mara s-a uitat atent la pământ.
„Uite noroi aici, chiar lângă fântână. Și… urme de pantofi.”
Matei s-a aplecat. Urmele erau proaspete. Tălpile lăsaseră un desen cu linii în zig-zag. Pe marginea unei urme, se vedea ceva alb, ca o atingere de cretă.
„Cine are cretă?” a murmurat Matei.
Mara a ridicat lupa. „La școală… toată lumea. Dar domnul Mircea de la bibliotecă, ai zis.”
Au mers pe potecă, urmărind urmele. Din loc în loc, pe crengi, erau legate bucățele de panglică verde. Ca niște semne pentru cineva care nu vrea să se piardă.
„Asta e prea ușor,” a zis Mara. „Parcă cineva vrea să fim conduși.”
Matei a dat din cap. Asta era partea interesantă: în investigații, unele indicii sunt adevărate, altele sunt capcane. Trebuia să aleagă ce are sens.
Au ajuns la un copac gros, cu scoarța crăpată. Într-o crăpătură era înfipt un bilețel mic, împăturit.
Matei l-a desfăcut. Scria: „CAUTĂ UNDE CÂNTĂ MIERLA.”
„Unde cântă mierla…” a repetat Mara. „Poate la locul cu tufele acelea? Mereu sunt păsări acolo.”
Au mers mai departe. Dintr-o tufă de măceș a sărit un băiețel mai mic, cu obrajii roșii.
„Nu vă speriați! Eu doar… mă jucam,” a zis el.
Matei l-a recunoscut: era Radu, băiatul care întrebase de benzi desenate.
„Radu, ai fost azi la bibliotecă?”
Radu a dat din umeri. „Da. Am căutat un comic. Dar doamna Lidia mi-a zis să vorbesc mai încet, că bibliotecile au urechi.”
Mara a chicotit.
Matei a continuat: „Ai văzut o carte albastră cu busolă?”
Radu a privit în pământ. „Am văzut-o. Dar n-am luat-o! Eu… eu doar am văzut pe cineva punând-o într-o geantă.”
„Cine?” a întrebat Matei, calm.
Radu a ridicat un deget, ca și cum ar arăta spre o amintire.
„Un adult. Cu mănuși albastre. Și avea pe pantofi noroi… și ceva alb. Cretă, cred.”
Matei a simțit cum piesele se potrivesc.
„Domnul Mircea poartă mănuși albastre când curăță,” a șoptit Mara.
Dar încă era o problemă: de ce ar lua îngrijitorul o carte de povești? Și de ce ar lăsa bilețele pe potecă?
„Radu,” a spus Matei, „ai văzut unde s-a dus?”
„Pe aici. Spre luminiș,” a zis băiețelul și a fugit, ca o veveriță speriată de propriul ei gând.
Matei și Mara au înaintat spre luminiș, cu pași atenți. Misterul era aproape de inimă.
Capitolul 4: Obiectul ciudat și adevărul
Luminișul era rotund și liniștit, ca o farfurie verde. În mijloc era o bancă veche și un trunchi tăiat care arăta ca o masă. Pe „masă” stătea un obiect: o busolă mică, din metal, cu capac. Părea veche, dar îngrijită.
Matei a luat busola. A simțit-o rece și grea în palmă. A deschis capacul. Acul tremura, apoi s-a oprit hotărât spre nord, ca și cum ar fi spus: „Pe aici e adevărul.”
Pe spatele busolei era lipit un punct de lipici uscat. Exact ca urmele de pe tejghea.
„Deci busola a stat pe tejgheaua bibliotecii,” a zis Mara.
„Sau pe carte,” a adăugat Matei. „Cartea cu busola pe copertă… poate cineva a lipit busola aici ca semn.”
Din spatele unui copac s-a auzit un scârțâit de roată. Un cărucior.
A apărut domnul Mircea, îngrijitorul, cu mănuși albastre și cu un sac de frunze în cărucior. Când i-a văzut, a înghețat ca o statuie care tocmai a auzit o glumă proastă.
„Ce faceți voi aici?” a întrebat el, încercând să pară sever. Dar vocea îi era mai mult speriată decât supărată.
Matei a ridicat busola.
„Căutăm cartea dispărută. Și cred că dumneavoastră știți unde e.”
Domnul Mircea a oftat adânc. A privit sacul de frunze, apoi poteca, ca și cum ar fi vrut să fugă… dar picioarele lui au ales să rămână.
„N-am vrut să o fur,” a spus el repede. „Pe cuvânt.”
Mara s-a încruntat. „Atunci de ce ați luat-o?”
Domnul Mircea s-a așezat pe bancă, ca un om care poartă o poveste prea grea.
„Mâine e expoziția. Doamna Lidia e foarte mândră de cartea aceea. Dar… coperta era pe punctul să se desprindă. Am văzut. Și mi-a fost teamă că se strică și că toți o să creadă că am fost neglijent. Eu repar lucruri. Asta e treaba mea.”
Matei a ascultat atent. Asta suna… posibil. Dar tot nu explica bilețelul furios.
„Am luat-o ca să o lipesc și să o protejez,” a continuat domnul Mircea. „Am o cutie cu lipici și bandă, acasă, lângă potecă. M-am grăbit. Am intrat cu noroi. Știu. Rușine. Și am lăsat praf de cretă, că tocmai marcasem niște cutii în depozit.”
Mara și Matei s-au privit. Asta se potrivea cu indiciile.
„Dar bilețelul de pe tejghea?” a întrebat Matei.
Domnul Mircea s-a înroșit.
„Ăla… nu e al meu. Eu nu aș scrie așa. Eu am lăsat un alt bilețel, mai mic, sub registru: ‘Am luat cartea să o repar. O aduc înapoi azi.' Dar… se pare că a fost luat sau acoperit.”
Matei a simțit cum misterul își schimbă forma. Deci erau două mâini în poveste. Una care repară, una care sperie.
„Cine ar pune bilețelul furios?” a întrebat Mara.
Atunci, de după tufe, s-a auzit o voce.
„Eu.”
A apărut Darius, cu o expresie vinovată și cu un măr roșu în mână. Mărul era mușcat pe jumătate, de parcă și el participase la anchetă.
„Am făcut o prostie,” a spus el. „Am crezut că e amuzant. Am văzut că lipsește cartea și mi-am imaginat că e o ‘crimă literară'. Am scris biletul ca să pară misterios. Și am pus și frunza. Am vrut să văd ce se întâmplă.”
Matei a simțit o ușurare, dar și un pic de supărare. Glumele pot fi bune, dar nu când sperie oamenii.
Domnul Mircea a ridicat sprâncenele.
„Deci eu am fost suspectul… din cauza unui bilet?”
Darius s-a uitat în jos.
„Îmi pare rău. Doamna Lidia s-a speriat. Și dumneavoastră…”
„Și dreptatea?” a spus Matei, cu voce blândă. „Dreptatea înseamnă să spui adevărul și să îndrepți ce ai stricat.”
Darius a înghițit în sec.
„O să îi spun doamnei Lidia. Și o să-mi cer scuze. Și… pot ajuta la expoziție. Serios.”
Matei a dat din cap. Asta era soluția corectă: nu pedeapsă mare, ci reparare.
„Cartea e la mine,” a spus domnul Mircea. „E învelită frumos, să nu se zgârie. Hai să o ducem înapoi.”
Capitolul 5: Înapoi la bibliotecă
Drumul spre bibliotecă părea mai scurt. Pădurea rămânea în urmă, foșnind ca o pagină întoarsă. Matei ținea busola în palmă, iar acul ei părea să se liniștească, de parcă era mulțumit că a ajuns aproape de final.
În bibliotecă, doamna Lidia i-a întâmpinat cu aceeași privire îngrijorată. Când a văzut cartea în mâinile domnului Mircea, învelită într-o hârtie curată, a dus mâna la piept.
„E întreagă?”
„Da,” a spus domnul Mircea. „Am lipit colțul copertei. Îmi pare rău că n-am spus clar. Am lăsat un bilețel… dar s-a întâmplat ceva.”
Darius a pășit în față, ținând mărul ca pe o dovadă a vinovăției.
„Eu am pus biletul acela urât. Am vrut să fie mister. N-a fost corect. Îmi cer scuze.”
Doamna Lidia s-a uitat la el o clipă, apoi și-a îndulcit privirea.
„Mulțumesc că spui adevărul. E nevoie de curaj. Dar să știi: glumele sunt bune când toată lumea râde, nu când cineva se teme.”
Darius a dat din cap. „Înțeleg. Pot să ajut la expoziție? Pot să lipesc afișe sau să aranjez scaune.”
„Poți,” a spus doamna Lidia. „Asta ar fi o reparație frumoasă.”
Matei a pus busola pe tejghea.
„Am găsit și asta. Cred că a căzut din geanta domnului Mircea.”
Domnul Mircea a zâmbit, ușurat.
„Mulțumesc, detectivule. Busola e a tatălui meu. O țin ca să-mi amintească să nu mă rătăcesc.”
Matei a privit cartea albastră, acum întreagă, cu busola desenată parcă zâmbind.
Doamna Lidia a întins-o spre el.
„Matei, vrei tu să o pui la loc, pe raft? Pentru că ai ajutat să se facă dreptate.”
Matei a luat cartea cu grijă, a simțit coperta netedă și colțul reparat. A dus-o la raftul de noutăți și a așezat-o în golul rămas, exact ca o piesă lipsă care își găsește locul.
Apoi s-a întors și a spus, ca un adevărat anchetator:
„Caz închis. Și… cartea e înapoi unde trebuie.”
Mara a șoptit, cu un zâmbet:
„Data viitoare, dacă mai apare un bilet misterios, îl mirosim primul.”
Matei a râs încet. În bibliotecă, râsul era permis, atâta timp cât era mic și prietenos. Iar în ziua aceea, misterul se terminase cu adevăr, ajutor și o carte returnată.
