Capitolul 1
Pe terenul de baschet din spatele școlii, asfaltul avea pete lucioase ca niște bălți înghețate, deși era uscat. Mira, 11 ani, mică și elastică de parcă avea arcuri în genunchi, făcea dribling și, în același timp, inventa rime pe loc.
— „Bum-bum, minge rotundă, nu te duce-n lumea-ascunsă!” cânta ea, iar mingea părea să se supună, lovind pământul la fix, ca un metronom.
Toni, colegul ei, venea în fugă cu o sticlă de apă în mână și cu șireturile desfăcute, ca două cozi de comete.
— Mira, zi-mi că ai și tu o rimă pentru „șiret”, că iar o să-mi fac nod în creier!
— „Șiret, șiret, stai cuminte, nu te fă covrig pe-ntâmplare-n dinte!” răspunse Mira imediat, apoi îl privi sever, de parcă era antrenorul unei echipe de furnici. — Leagă-ți șireturile.
A apărut și Daria, cu părul strâns într-un coc grăbit și cu o agendă plină de autocolante.
— Am un plan! azi facem „antrenament serios”. Serios, adică… cu pauze dese.
În spatele ei, Bubu, cel mai mare râs din gașcă, căra o plasă cu conuri portocalii, de parcă tocmai jefuise un magazin de trafic rutier.
— Conuri! Pentru slalom! Și pentru… să nu-mi mai fure cineva sandvișul, îl pun pază.
Mira își aruncă mingea în palmă, cu un gest relaxat.
— Azi facem baschet, rime și… ce mai iese. Dar fără stres. Zen.
— Zen? întrebă Toni. Ca „zen-viș”? adică sandviș?
Bubu izbucni:
— Dacă zici „zen-viș”, eu vreau unul cu extra liniște!
Și toți au râs, iar râsul lor a sărit ca mingea, dintr-un colț în altul al terenului.
Capitolul 2
Daria a aranjat conurile în linie, ca niște soldăței portocalii.
— Slalom printre conuri, apoi aruncare la coș. Cine lovește panoul are dreptul la… o rimă personalizată de la Mira.
— Atenție, rimele mele sunt puternice, avertiză Mira. Pot provoca dans involuntar.
Toni a pornit primul. A intrat între conuri cu mingea, dar șiretul lui a decis să-și continue viața independent.
— Au! Nu! Șiretul meu fuge!
— „Șiret fugar, nu fi barbar, stai pe loc, nu-ți lua zborul iar!” improviză Mira, cu voce de crainic de stadion.
Toni s-a împiedicat, a făcut un pas ca o barză surprinsă și a aterizat… fix în plasă cu conuri, care s-a răsturnat. Conurile s-au împrăștiat pe teren și au început să se rostogolească încet, ca niște portocale cu ambiții sportive.
Bubu a ridicat mâinile:
— Conurile mele! Evadare în masă!
Daria, fără să-și piardă calmul, a notat ceva în agendă.
— Observație: conurile nu au spirit de echipă. Mai lucrăm.
Mira a adunat două conuri și le-a pus pe cap ca pe niște pălării.
— Uite, conul ăsta e „Domnul Con”, iar ăsta e „Doamna Con”. Ei nu fug. Ei doar… se plimbă zen.
Toni, roșu la față, și-a legat șireturile cu o seriozitate exagerată.
— Gata. Dacă șiretul mai fuge, îl dau la arest… în șosetă.
Au rearanjat conurile, încă râzând, iar atmosfera s-a umplut de energia aceea bună care te face să uiți că ai teme.
Capitolul 3
După slalomul refăcut fără victime, Daria a spus:
— Acum, „secretul echipei”: parola de azi. Cine o spune, primește pase mai bune.
— Parola? repetă Bubu. Eu știu parole: „nu-mi mânca sandvișul”.
Daria a scos un bilețel.
— Scrie „Z E N”. Simplu. ZEN.
Toni a tras aer în piept și a rostit, solemn:
— ZEN.
În același timp, dinspre banca de lângă teren, s-a auzit o voce.
— Cine a zis „zehn”? Aveți zece lei? Că mi-a picat telefonul!
Era nea Sava, paznicul, care venea de obicei să le spună să nu lase gunoaie. Acum însă părea convins că tocmai au strigat ceva legat de bani.
— Nu „zece”, nea Sava, zise Mira repede, zâmbind. „Zen”. Adică… calm.
— Calm? Nea Sava se uită la conurile împrăștiate pe jumătate de teren, la Toni cu șireturile duble, la Bubu cu plasa răsturnată și la Mira cu mingea săltând ritmic. — Aha. Calm. Voi sunteți… ca o ceainărie pe roți.
Bubu a șoptit:
— Ceainărie pe roți? Vreau să fiu ceai de mentă.
Toni a adăugat:
— Eu vreau să fiu ceai de… șiret.
Daria a dat din cap.
— Zen înseamnă că nu ne panicăm când se întâmplă ceva… amuzant.
Mira a făcut o pasă perfectă către Bubu și a cântat:
— „Zen, zen, pasă bună, râsul ne adună!”
Bubu a prins mingea, dar exact atunci, o porumbiță a aterizat pe panou, fix în dreptul coșului, ca un arbitru cu pene.
— Stop joc! a zis Toni. Avem un oficial.
Porumbița a dat din cap, de parcă aproba, și toți au înghețat o secundă, apoi au izbucnit iar în râs.
Capitolul 4
Când porumbița a plecat, au reluat jocul. Mira inventa rime pentru fiecare pasă, de parcă terenul era un studio de rap.
— „Pasă-n dreapta, pasă-n stânga, nu te speria de-o umbră lungă!”
— „Dribling fin, ca pe covor, nu te grăbi, ești campion!”
Daria ținea scorul pe degete, dar de la atâta numărat, s-a încurcat.
— Stai… avem 6 la 4 sau 4 la 6? Sau 6 la… con?
Bubu a râs:
— Eu zic că e 2 la 1 pentru porumbiță.
Toni, care tocmai primise o pasă, a strigat:
— Mira, o rimă pentru „coș”, rapid!
Mira a ridicat o sprânceană și a zis:
— „Arunc la coș, fără să-mpung, dacă ratez… mă fac mai lung!”
— Cum adică „mă fac mai lung”? întrebă Toni, confuz.
Și exact în clipa aceea, a aruncat mingea. Mingea a lovit inelul, a țopăit, a făcut un tur complet pe margine, ca un turist indecis, și a căzut… în afară.
Toni s-a întins după ea, prea dramatic, și s-a lungit pe asfalt ca o clătită care a decis să se odihnească.
— Aha! Deci asta înseamnă „mă fac mai lung”!
Daria s-a apropiat, serioasă:
— Ești bine? Ai zgâriat zenul?
— Nu, doar mândria, a zis Toni, apoi a zâmbit. Mândria mea face și ea dribling.
Bubu a ridicat mingea și i-a dat-o înapoi lui Toni, fără glume răutăcioase, doar cu o privire de „hai, continuă”.
— Uite, ia. Mândria se repară cu pase.
Mira a dat din cap, mulțumită, și a șoptit ca pentru ea:
— „Pase și pace, aceeași… felie.”
— Felie? întrebă Bubu.
— De calm, a zis Mira. Și eventual de sandviș.
Capitolul 5
La un moment dat, Daria a observat ceva lângă gard: o cutie mică de carton, cu un autocolant pe care scria „FRAGIL”.
— Hei, ați văzut asta? a întrebat ea. Oare ce e?
Bubu s-a apropiat cu grijă, de parcă era o bombă cu confetti.
— Dacă e fragil, poate e… un secret.
Toni a pus o mână pe inimă:
— Poate e o porumbiță de rezervă.
Mira s-a așezat în genunchi, elastică și atentă.
— Hai să nu ne grăbim. Zen. Deschidem încet.
Au desfăcut capacul și au găsit… un set de clopoței mici, prinși pe o panglică, ca pentru un proiect școlar sau o recuzită de teatru. Când Bubu a mișcat cutia, clopoțeii au sunat „cling-cling”, ca un salut timid.
Toni a făcut ochii mari:
— Aaa, deci asta era! De asta se auzea uneori ceva… credeam că e stomacul meu când vede sandviș.
Daria a răsfoit agenda.
— Poate au fost uitați de grupa de muzică. Dar ce facem cu ei?
Mira și-a prins panglica la încheietură și a început să dribleze. Clopoțeii sunau la fiecare mișcare.
— Uite! Baschet cu coloană sonoră!
Bubu a cerut și el o probă. A alergat spre coș cu clopoțeii la gleznă, dar sunetul lui era ca un ren care a scăpat în curtea școlii.
— Ho-ho-ho! Sunt Bubu Claus!
Toni a râs atât de tare încât aproape a uitat să prindă pasa.
— Dacă vine iarna, ne aduce… zen-vișuri!
Nea Sava, auzind clopoțeii, a strigat de pe bancă:
— Ei, acuma chiar sunteți ceainărie pe roți! Cu sonerie!
Daria, cu un calm de arbitru, a propus:
— Facem un joc: cine păstrează ritmul clopoțeilor fără să scape mingea, primește… ultimul sandviș imaginar al lui Bubu.
— Imposibil, a protestat Bubu. Sandvișul imaginar e sfânt.
— Atunci primește dreptul să aleagă rima finală, a zis Mira.
Au început. Dribling, clopoței, pase, chicoteli. Când cineva greșea, nu se supăra nimeni. Doar făceau o plecăciune teatrală către „publicul porumbițelor” și reluau.
Capitolul 6
Soarele cobora încet, iar terenul se colora în portocaliu, ca și cum cineva ar fi turnat sirop de caise peste asfalt. Ei s-au așezat pe margine, cu sticlele de apă, respirând încet, încă auzind în minte „cling-cling”.
Mira s-a jucat cu panglica, făcând clopoțeii să sune foarte ușor, ca ploaia pe geam.
— Știți ce e ciudat? a zis ea. Când improvizez rime, mă simt super curajoasă. Dar după… mă întreb dacă au fost chiar bune sau doar… noroc.
Toni a sorbit apă și a zis:
— Eu mă întreb dacă șireturile mele sunt bune sau doar… actori.
Bubu a oftat teatral:
— Eu mă întreb dacă sandvișul meu imaginar mă iubește înapoi.
Daria a închis agenda și a privit terenul, liniștită.
— Mira, rimele tale ne-au făcut să râdem și să nu ne luăm prea în serios. Asta e… bun. Chiar dacă unele rime sunt ciudate. Gen „felie de calm”.
— A fost poetic! a protestat Mira, dar zâmbea.
Toni a dat din cap, simplu:
— Dacă ai dubii, e ok. Dubiile sunt ca mingea: le ții în mână, nu le lași să te lovească în cap.
Bubu a adăugat, mai încet decât de obicei:
— Și dacă te lovesc… râdem împreună și trece.
Mira a lăsat capul pe genunchi o clipă, ascultând clopoțeii care abia mai sunau.
— Poate că dubiul meu e doar… un clopoțel. Sună, dar nu doare.
Daria a întins mâna și a atins ușor panglica.
— Atunci îl păstrăm. Ca să ne amintească să respirăm.
Au stat așa câteva secunde, fără grabă. Apoi Toni s-a ridicat și a zis:
— Ultima rimă, Mira. Una de plecare. Dar să fie… zen.
Mira s-a ridicat și ea, și-a luat mingea sub braț și a improvizat, calm, cu voce caldă:
— „Pe teren am fost furtună, dar acum e seară bună. Râsul ne-a ținut aproape… și dubiul? Doar o boabă-n lapte.”
Bubu a încuviințat serios:
— Boabă-n lapte. Sună… delicios.
Au plecat împreună, clopoțeii clinchetind ușor, iar în urma lor terenul a rămas liniștit, ca și cum ar fi zâmbit. Mira încă avea un mic semn de întrebare în piept, dar era mai ușor, ca o pană care nu te împinge, doar te gâdilă.
