Capitolul 1: Creta care fuge
În curtea școlii, asfaltul era o tablă uriașă, plină de dungi, cercuri și săgeți desenate cu cretă colorată. Mirosul de cretă se amesteca cu aerul de primăvară și cu râsetele care săreau din grup în grup, ca niște mingi invizibile.
Lia, 11 ani, era campioană la două lucruri: să-și facă prieteni repede și să dea cu stângu-n dreptu și mai repede. Avea un ghiozdan ușor prea mare și o cutie de cretă mereu prea plină. Când se grăbea, cutia scăpa din mâini ca o săpunieră udă.
— Azi facem ceva epic! a anunțat ea, ridicând cutia de cretă ca pe un trofeu.
Mara, tot 11 ani, prietena ei cea mai bună, avea o privire atentă și un râs care pornea încet și apoi exploda ca popcornul. Era genul care știa unde să stea ca să nu fie lovită de… orice.
— Spune-mi doar că „epic” nu înseamnă iar „accident cu pulbere colorată”, a zis Mara, cu un zâmbet.
— Nu, nu! De data asta e… controlat, a zis Lia. Și exact atunci cutia a făcut „clac!”, s-a deschis și creta s-a împrăștiat: roz, verde, albastru, galben. O cretă roșie a pornit la vale ca o rachetă.
— Aha. Controlat, a repetat Mara, ridicând o sprânceană.
Lângă gard, puțin mai departe de ceilalți, stătea Ilinca. Avea 11 ani și un caiet de desen strâns la piept, ca pe o armură. Se uita la curte ca și cum ar fi fost o scenă pe care nu știa dacă are voie să urce.
Lia a observat-o. Și, pentru o secundă, a uitat de creta care fugea.
— Ilinca! Vrei să desenezi cu noi? a strigat ea, fără să se gândească prea mult.
Ilinca a clipit, surprinsă.
— Eu… nu prea… adică… nu știu dacă…
Mara s-a apropiat și a vorbit mai încet, ca un secret.
— Nu trebuie să știi. Trebuie doar să vrei.
Ilinca a mai strâns caietul o dată, apoi a făcut un pas. Și încă unul. Ca și cum asfaltul ar fi fost o mare pe care învăța să meargă.
— Bine, a spus ea. Dar… fără glume pe seama mea.
— Promit pe creta roz! a zis Lia, ridicând creta roz ca pe un jurământ. Creta roz i-a alunecat imediat din degete și a căzut fix pe desenul cu un soare făcut de altcineva.
Mara a pufnit.
— Jurământul cretei roz s-a… auto-demonstrat.
Ilinca a zâmbit mic. Primul zâmbet era ca o ușă care se deschide încet.
Capitolul 2: Planul marelui labirint
Lia a împrăștiat cretele în fața lor ca pe niște comori. Mara le-a aliniat instinctiv pe culori, de parcă ar fi fost un curcubeu disciplinat. Ilinca a scos din caiet un creion și a privit spațiul liber din curte.
— Putem face un labirint, a zis Ilinca, cu o voce mai sigură decât se aștepta ea însăși. Un labirint cu săgeți și capcane… amuzante.
— Capcane?! a întrebat Lia, deja încântată. Gen… groapă cu crocodili?
— Nu, a râs Ilinca. Capcane cu… întrebări stupide. Dacă greșești, trebuie să mergi ca o rață trei pași.
Mara a ridicat mâna.
— Eu susțin mersul ca rața. E o activitate educativă. Îți dezvoltă… echilibrul și rușinea sănătoasă.
Lia a început să deseneze prima linie, dar a făcut-o atât de repede încât a desenat și peste pantoful ei.
— Ups.
— Lia, pantoful tău tocmai a intrat în labirint, a remarcat Mara. Sper să găsească ieșirea.
Ilinca a râs. Nu tare, dar suficient cât să se audă. Era ca un clopoțel.
Au împărțit rolurile: Ilinca făcea planul în caiet și spunea unde merg liniile, Mara se ocupa de „logica” labirintului (adică să nu se termine în zid după două secunde), iar Lia era „motorul de cretă” — adică desena… mult.
— Aici punem o insulă cu reguli, a zis Mara. Un cerc mare. Cine intră, trebuie să spună o calitate despre el.
Ilinca a ezitat.
— O calitate? Ca… „sunt bună la desen”?
— Exact! a spus Mara. Și dacă nu-ți vine, te ajutăm noi. Fără negocieri.
Lia a bătut din palme, lăsând urme de cretă pe ele ca niște amprente de fantomă.
— Și la final… facem un joc! Un joc final! Un mega-joc!
— Ce joc? a întrebat Ilinca.
Lia s-a gândit intens. Atât de intens încât și-a mușcat vârful degetului, apoi a făcut o grimasă.
— Un joc cu… „Cometa de Cretă”! Adică o cretă care se pasează și cine o scapă trebuie să spună o glumă. Sau… un adevăr.
Mara a dat din cap.
— Perfect. Glume și adevăruri. Exact ce poate speria orice om timid, a zis ea, dar a zâmbit către Ilinca, ca să fie clar că nu e o ironie rea. Doar o glumă de echipă.
Ilinca și-a îndreptat spatele.
— Pot și eu. Serios.
Și când a spus „serios”, a sunat a curaj.
Capitolul 3: Capcana cu rațe și confuzia cu săgeți
Labirintul a prins formă. Linii albastre ca niște râuri, colțuri verzi ca niște păduri, săgeți roșii care păreau foarte hotărâte. Lia s-a entuziasmat atât de tare încât a desenat trei săgeți în direcții diferite în același loc.
Mara s-a oprit și a privit.
— Lia.
— Da?
— Săgețile tale tocmai au inventat… democrația. Toate vor altceva.
Lia a clipit.
— Așa e mai… interesant.
Ilinca a mușcat buza, apoi a arătat cu creionul.
— Dacă cineva ajunge aici, o să se învârtă în cerc până la liceu.
— Bun. Labirint pentru prelungirea copilăriei, a zis Mara. Dar totuși, hai să reparăm.
Lia a încercat să șteargă cu palma, dar a făcut o pată albă uriașă, ca un nor.
— Perfect, a zis ea. Acum avem și vreme.
Ilinca a izbucnit în râs. Râsul ei era mai mare acum, mai liber. Și, fără să-și dea seama, a luat o cretă portocalie și a început să traseze un mic desen lângă „nor”: un fulger care zâmbea.
— Uite, fulgerul meu e prietenos, a zis ea.
— Normal, e în echipa noastră, a declarat Lia.
Au testat labirintul cu un voluntar: Mara. Ea a intrat cu solemnitate, ca un explorator.
— Dacă nu mă mai vedeți, să știți că m-am mutat în sectorul albastru, a anunțat ea.
Prima capcană: „Spune o calitate despre tine.” Mara a ridicat din umeri.
— Sunt foarte bună la… a nu cădea când Lia aruncă lucruri.
Lia a făcut o reverență exagerată.
— Mulțumesc. Sunt un antrenor natural.
A doua capcană: „Mergi ca o rață trei pași.” Mara a executat perfect, cu o față serioasă, de parcă ar fi fost un sport olimpic. Doi copii de lângă ei au început să râdă și s-au oprit să se uite.
— Ce faceți? au întrebat.
Lia s-a întors spre ei.
— Școală de rațe. Și labirint. Intrați?
Copiii au intrat și ei, și curtea a devenit un mic festival: râsete, pași ciudați, săgeți care încurcau lumea și „norul” care devenise punct de reper.
— Ne vedem la nor! striga cineva.
— Nu, la fulgerul zâmbitor! striga altcineva.
Ilinca se uita la toată agitația și nu părea speriată. Părea… parte din ea.
Capitolul 4: Invitatul care nu voia să fie invitat
În timp ce toți se mișcau prin labirint, Lia a văzut un băiat de la clasa paralelă, Doru, care stătea deoparte și se prefăcea că își leagă șireturile de zece ori. Nu era în tema „două fete”, dar era acolo, real, și părea singur. Lia a făcut ce făcea ea de obicei: a acționat înainte să se teamă.
— Hei! Vrei să încerci labirintul? a strigat ea.
Doru a ridicat privirea.
— Nu. Eu… nu sunt bun la din astea.
Mara s-a apropiat, cu voce calmă.
— Nici noi nu suntem „bune”. Noi suntem… perseverente. E altă specie.
Ilinca a făcut un pas înainte. Îi tremurau degetele pe cretă, dar a vorbit.
— Și eu am crezut că nu sunt bună la… a fi cu alții. Dar e mai ușor când te ia cineva de echipă.
Doru a privit labirintul. A privit „norul” și fulgerul zâmbitor. A privit copiii care mergeau ca rațele fără să le pese.
— Dacă intru și greșesc, râdeți de mine? a întrebat el, pe un ton mic.
Lia a pus mâna pe piept, teatral.
— Noi râdem cu tine, nu de tine. E o diferență mare. Ca între o clătită și o… carte.
— Compari oamenii cu clătite? a întrebat Mara.
— Depinde cât de foame mi-e, a zis Lia.
Ilinca a chicotit.
— Uite, prima capcană pentru tine e simplă: „Spune o calitate despre tine.” Dacă nu-ți vine, îți dăm noi idei. Dar alegi tu.
Doru a inspirat și a pășit în labirint.
— Bine… Sunt bun la… să desenez roboți.
— Perfect! a zis Ilinca, ochii ei luminându-se. Atunci după joc îmi arăți unul.
Doru a zâmbit pentru prima dată. Și, culmea, chiar a mers ca o rață fără să se înroșească prea tare.
— Rață-roboțel, a comentat Lia. Model nou.
Mara a bătut din palme.
— În curând, labirintul nostru va avea și secțiune tehnologică.
Și așa, încă un copil nu mai stătea pe margine. Curtea părea mai încăpătoare când nimeni nu era lăsat afară.
Capitolul 5: Marea criză a cretei dispărute
Fix când totul mergea perfect-în-haos, Lia a constatat ceva îngrozitor.
— Creta mea roz! a strigat ea. A dispărut!
Mara a oftat.
— Jurământul cretei roz s-a… evaporat.
Ilinca s-a uitat în jur. Creta roz era importantă, nu pentru culoare, ci pentru că Lia se atașase de ea ca de o mascotă.
— Hai s-o căutăm, a zis Ilinca. Dar fără panică.
— Eu pot panică în porții mici, a zis Lia. Un pic aici, un pic acolo…
Doru a arătat spre „norul” alb.
— Poate e pe la nor. Toată lumea se adună acolo.
Au mers la nor și au văzut: creta roz era la mijloc, dar cineva o folosise ca să scrie mare „IEȘIRE” în roz bombon. Arăta… surprinzător de bine.
Lia s-a oprit, cu mâinile pe șold.
— Cine mi-a luat creta?!
Un copil mai mic a ridicat mâna timid.
— Eu… Îmi pare rău. Am văzut-o pe jos și… am vrut să ajut.
Lia a rămas fără cuvinte. Asta se întâmpla rar. Mara a profitat.
— Moment istoric: Lia tace.
Ilinca s-a apropiat de copil și i-a zâmbit.
— Ai ajutat. Uite cât de clar e scris. Și chiar ne trebuia o ieșire mai vizibilă.
Lia a înghițit și a dat din cap, apoi a întins palma.
— Ok. Atunci creta roz e… creta echipei. Doar să mă anunți data viitoare, da?
— Da! a zis copilul, ușurat.
Lia a luat creta roz și, în loc s-o ascundă, a pus-o la loc, pe asfalt, la vedere.
— Dacă e pentru toți, nu trebuie să o păzesc ca pe o comoară, a murmurat ea, aproape surprinsă de propriile cuvinte.
Mara a zâmbit, pe bune.
— Asta sună a… încredere. În tine și în alții.
Ilinca a privit creta roz și a spus încet:
— Și mie mi-ar plăcea să am „o cretă” a mea. Adică… ceva la care să nu renunț când mi-e teamă.
Lia i-a întins creta roz.
— Ți-o împrumut pentru jocul final. Dar cu condiția să nu o mănânci.
— Nici nu m-am gândit, a râs Ilinca. Deși ar fi fost… foarte roz.
Capitolul 6: Jocul final – Cometa de Cretă
Când clopoțelul de final de pauză părea că pândește după colț, Lia a strigat:
— Toată lumea la cerc! Jocul final!
Copiii s-au adunat în jurul „norului” și al fulgerului zâmbitor. Soarele era cald, iar curtea, plină de urme de pași și de linii colorate, arăta ca un puzzle vesel.
Lia a ridicat creta roz.
— Regulile „Cometei de Cretă”: pasăm creta rapid, fără s-o scăpăm. Când cineva o scapă, trebuie să spună fie o glumă, fie o calitate despre el. Alegi ce vrei. Și nimeni nu comentează răutăcios. Doar râdem împreună.
Mara a adăugat, serioasă ca un arbitru:
— Dacă nu-ți vine nimic, ai voie să spui: „Sunt curajos că încerc.” E valabil pentru toți.
Ilinca a luat o gură de aer.
— Pot să încep eu? a întrebat ea, surprinzându-se.
— Da! au spus Lia și Mara deodată.
Ilinca a primit creta roz. A simțit-o ușoară, dar importantă. A pasat-o mai departe. Apoi încă o dată. Creta zbura din mână în mână ca un gând bun.
Și, evident, Lia a scăpat-o prima.
Creta a făcut „toc” și a lăsat o dâră roz pe asfalt, ca o coadă de cometă.
— Așa! a zis Mara. Cometa s-a manifestat.
Lia și-a ridicat mâinile.
— Aleg… calitate! Sunt bună la… a începe lucruri. Chiar dacă uneori le încep cu o explozie de cretă.
Râsete. Nu răutăcioase. Râsete calde, care te fac să te simți mai ușor.
Jocul a continuat. Doru a scăpat creta și a ales gluma:
— De ce nu merg roboții la piscină? Pentru că… se tem că li se scurtează circuitele!
Câțiva au râs, alții au gemut teatral.
— Glumă cu garanție, a zis Lia. Se strică puțin, dar merge.
Apoi, Ilinca a scăpat creta. A înghețat o clipă. Toți au tăcut, așteptând, dar tăcerea era prietenoasă, ca o pătură.
Ilinca a inspirat.
— Aleg… calitate. Sunt bună la desen. Și… cred că sunt bună și la a încerca din nou când mi-e frică.
Mara a dat din cap, cu ochii luminoși.
— Confirm.
Lia a ridicat creta roz ca pe un microfon.
— Și mai ești bună la fulgere zâmbitoare. Asta e o superputere rară.
Ilinca a râs, iar râsul ei a umplut cercul, ca și cum ar fi colorat aerul.
Clopoțelul a sunat, până la urmă. Dar nimeni nu s-a ridicat brusc. Au rămas o secundă, două, privind labirintul, norul, ieșirea roz, urmele cometei.
— Mâine mai facem? a întrebat Doru.
— Mâine facem… oraș! a zis Lia. Cu străzi, poduri și reguli de rațe.
— Reguli de rațe sunt obligatorii, a aprobat Mara.
Ilinca a strâns creta roz în palmă pentru o clipă, apoi a pus-o înapoi în cutie.
— Mâine vin și eu, a spus ea, simplu. Și de data asta… nu mai stau la gard.
Au plecat spre clasă în șiruri dezordonate, vorbind peste vorbă, râzând încet. În curte, labirintul rămânea ca o dovadă: că, uneori, ai nevoie doar de o bucată de cretă, doi prieteni și un pic de curaj ca să intri în joc.
