Capitolul 1: Aleea Verde și Clubul de „Hai împreună!”
Mara avea 11 ani și o expresie pe care mama o numea „fața de plan”. Adică sprâncenele ușor ridicate, ochii scânteietori și un fel de zâmbet care spunea: azi se întâmplă ceva amuzant, chiar dacă nu știm încă ce.
Locul ei preferat din tot cartierul era Aleea Verde: o potecă lungă, străjuită de tei, cu iarbă deasă pe margini și bănci unde oamenii își uitau uneori umbrelele, pungile și… demnitatea, când se împiedicau de propriile șireturi.
Mara venea aici cu prietenii ei: Darius, care avea mereu o șapcă întoarsă pe dos „pentru noroc”; Ilinca, cea mai organizată ființă din univers, care își nota în minte și câte ori clipea; și Bibi, pe numele lui adevărat Beniamin, care inventa reguli noi la orice joc, chiar și la „Stai pe loc”.
— Astăzi jucăm ceva cooperativ, anunță Mara, ca o căpitană de navă care descoperise o insulă de biscuiți. Fără competiție. Fără supărări. Doar… echipă!
— Dacă nu e competiție, întrebă Darius, cum știu că sunt grozav?
— Simplu, îi spuse Ilinca. Te simți grozav în interior. E mai sănătos.
— În interiorul meu… e o chiflă cu salam, mormăi Darius.
Bibi ridică un deget.
— Propun un joc nou: „Salvați Conul Pierdut”! Avem nevoie de un obiect misterios, un obstacol și o recompensă.
— Obstacol avem, zise Mara și arătă spre panoul mare de la intrarea pe alee. Pe el era lipit un afiș: „Marea Vânătoare de Curățenie — Aleea Verde. Echipe. Indicii. Surprize.”
Darius fluieră.
— Surprize? Sună a… posibilitatea de a primi ceva comestibil.
Ilinca citi cu voce tare partea de jos:
— „Echipa care găsește toate indicii primește… un autocollant special. Doar unul!”
— Un singur autocollant? repetă Bibi, scandalizat ca și cum cineva tocmai declarase că înghețata se mănâncă cu furculița.
Mara își frecă palmele.
— Perfect. Un singur autocollant. Deci trebuie să fim și mai cooperativi.
— Sau să-l tăiem în patru, propuse Darius.
— Sau… îl câștigăm și îl lipim unde îl vede toată lumea, zise Mara. În caietul nostru de jocuri cooperative!
Și, cum spunea bunica Marei, când patru copii decid ceva în același timp, universul oftează și se pregătește.
Capitolul 2: Cutia cu Indicii și Domnul Gogoșar
La marginea aleii stătea o masă mică, iar lângă ea, un domn cu vestă reflectorizantă și un zâmbet de om care a lipit etichete toată dimineața.
— Bună ziua! spuse domnul. Eu sunt domnul Gogoșar.
Darius ridică sprâncenele.
— Ca… leguma?
— Exact, zise domnul Gogoșar, mulțumit. Am fost poreclit așa în clasa a șasea și n-am mai scăpat. Dar e în regulă. Gogoșarii sunt crocanți. Și rezistenți.
Ilinca șopti:
— E prima dată când aud un adult mândru că e comparat cu o legumă.
Domnul Gogoșar le întinse o cutie.
— Aici aveți primul indiciu. Regula principală: cooperare. Dacă vă certați, cutia… se supără.
— O cutie se supără? întrebă Bibi.
— În spirit, răspunse domnul Gogoșar solemn. Și când o cutie se supără în spirit, face „clanc” mai tare.
Mara luă cutia. Pe capac era lipită o hârtie: „Indiciul 1: Caută unde teiul își scarpină umbra.”
— Teiul își scarpină umbra? repetă Darius. N-am mai auzit așa ceva.
— E o metaforă, zise Ilinca, fericită că poate folosi un cuvânt frumos.
Bibi începu să se învârtă în cerc, ca un radar.
— Teii sunt acolo. Umbrele sunt peste tot. Care dintre ei se scarpină?
Mara privi aleea. Vântul mișca frunzele, iar umbrele se zbăteau pe asfalt ca niște pești negri.
— Unde ar putea „să se scarpine” o umbră? se gândi ea cu voce tare. Poate lângă ceva aspru. Un gard? Un stâlp?
Darius arătă spre un tei care avea la bază o plăcuță ruginită, cu marginile zimțate.
— Uite! Dacă aș fi umbră, m-aș scărpina acolo. Pe zimți. Auu.
Au alergat la teiul cu plăcuța. Sub ea, prins cu o agrafă, era un bilețel.
Ilinca îl desfăcu cu grijă, ca și cum era o scrisoare de la un rege.
— „Indiciul 2: Pune urechea pe bancă. Când auzi ‘poc', caută… sub bancă.”
— Să pun urechea pe bancă? întrebă Darius. Bancă publică? Cu… istorii?
— Poate bancă de școală, zise Bibi.
— Suntem pe alee, îl corectă Mara. Avem doar bănci de stat jos și discutat lucruri importante, cum ar fi „de ce frunzele cad” și „cine a mâncat ultimul covrig”.
Darius se apropie de cea mai apropiată bancă și lipi urechea de lemn.
— Aud… nimic. Nimicul e foarte liniștit.
Mara încercă și ea. În același timp, Bibi apăsă pe spătar.
— Poc!
Toți săriră ca la un concert.
— Ai auzit? strigă Ilinca. A zis „poc”!
— Nu, banca a zis „poc”, zise Mara, râzând. Dar e bine. Acum… sub bancă.
Sub bancă era lipit un plic mic. Pe el scria: „Fără panică. Fără alergat ca niște pinguini.”
Darius se opri din alergat exact în poziția de pinguin.
— Prea târziu.
Capitolul 3: Mistificarea cu „Câinele Paznic” și Planul cu Patru Mâini
În plic era Indiciul 3: „Pentru următorul pas, aveți nevoie de un ‘câine paznic'. Dar nu unul adevărat.”
— Aha! zise Bibi. Un câine imaginar. Pe nume… Sir Lătrănel.
— Sau… un câine făcut din ceva, zise Ilinca. Un desen? O mascotă?
Mara își mușcă buza. Pe Aleea Verde, lângă un mic rond cu flori, era o statuie modestă: un câine din metal, cu botul lucios de la atâtea mâini care îl mângâiaseră pentru noroc.
— Ăla! strigă Mara. Câinele paznic care nu e adevărat, dar e foarte serios.
Au alergat spre statuie. Câinele metalic stătea în poziție de „nu treceți cu mizerie pe aici”.
Darius îi salută.
— Domnule Câine, raport: suntem o echipă. Nu mușcăm. Doar găsim indicii.
Bibi se aplecă să caute pe soclu.
— E o fantă aici. Ca o gură de scrisori.
Ilinca găsi o instrucțiune gravată: „Introduceți parola cooperării.”
— Parola? întrebă Darius. Avem parolă? Eu propun „Chiflă-cu-salam”.
— Nu, zise Mara. Parola cooperării e ceva ce spunem toți. Împreună.
Se priviră. În spatele lor, o doamnă plimba un cățel adevărat, care îi privi ca și cum tocmai discutau cu un robot.
— Ce ziceți de „Împreună reușim”? propuse Ilinca.
— E frumos, zise Bibi, dar sună ca pe un magnet de frigider.
Mara își aminti de jocurile ei cooperative preferate. În fiecare, când echipa era în pericol, toți spuneau același lucru: „Unul pentru toți!”
— „Unul pentru toți!”, șopti ea.
Darius completă repede:
— „…și toți pentru autocollant!”
Ilinca își strânse buzele, dar râdea cu ochii.
— Bine. Dar să fie: „Unul pentru toți și toți pentru echipă.”
— Și pentru autocollant, insistă Darius.
Au pus mâinile una peste alta, chiar pe botul lucios al câinelui metalic. Era rece, dar cumva important.
— Unul pentru toți! spuseră ei.
— Și toți pentru echipă! adăugă Ilinca.
— Și pentru… autocollant! încheie Darius, de parcă ar fi fost imnul național.
Din fantă se auzi un „clanc” fericit (cutia, probabil, aproba în spirit), și o hârtie ieși afară.
Mara o prinse ca pe un pește scăpat din undiță.
Indiciul 4: „Luați câte un obiect de curățenie de la punctul de start. Apoi salvați ‘Monstrul Firimiturilor' din iarbă. Atenție: monstrul nu e rău, doar… lipicios.”
— Monstrul Firimiturilor? repetă Bibi, încântat. Îl iubesc deja.
— Eu mă tem preventiv de lucruri lipicioase, declară Ilinca.
— Eu mă tem de lipsa gustărilor, zise Darius.
Mara își dădu seama: vânătoarea nu era doar de indicii. Era și… o curățenie cu glume.
— Hai înapoi la domnul Gogoșar, spuse ea. Ne trebuie echipament de eroi.
Capitolul 4: Monstrul Firimiturilor Atacă… Șosetele!
Domnul Gogoșar le dădu mănuși, un clește de prins gunoaie și o sacoșă mare.
— Nu uitați: fără mofturi. Monstrul Firimiturilor are dreptul să existe, dar nu pe aleea noastră, zise el.
— Noi suntem echipa „Hai împreună!”, anunță Mara.
— Sună ca un tren care pleacă, spuse domnul Gogoșar. Perfect.
Au pornit pe Aleea Verde, scotocind prin iarba de pe margini. Acolo, ca niște mici comori… erau hârtii de bomboane, capace, un pai, și ceva care arăta ca un șervețel care trecuse printr-o aventură foarte lungă.
— Uite, zise Ilinca, îmi place că fiecare lucru are locul lui. Și locul ăsta nu e „sub tei, în iarbă”.
Bibi folosi cleștele ca un chirurg.
— Extragem specimenul… cu grijă. Pacientul: ambalaj de croissant. Diagnosticul: abandon.
Darius, în schimb, se opri brusc.
— Stați! Monstrul! îl văd!
În iarbă era un ghem ciudat: o bucată de bandă adezivă plină de firimituri și scame, care se lipise de o șosetă… și șoseta se lipise de o frunză… și frunza se lipise de o pungă. Ca o familie extinsă foarte nefericită.
— Asta e clar o creatură, zise Mara. O creatură care a mâncat mizerie și acum nu mai poate pleca singură.
Ilinca se apropie cu mănușile pe mâini, ca un astronaut.
— Nu o judecăm, da? Doar o… eliberăm.
— Sau o adoptăm, propuse Bibi. Îi dăm un nume: Firimițel.
— Dacă o adoptăm, trebuie să-i cumpărăm un pat, spuse Darius. Și un frigider. Și apoi o să mănânce tot.
Mara râse.
— Nu adoptăm mizeria. O ajutăm să ajungă la coș. E ca un joc cooperativ: monstrul e obstacolul amuzant, noi suntem echipa, iar recompensa e… aleea curată.
Au încercat să ridice ghemul. Dar banda adezivă era lipită de iarbă cu o încăpățânare de gumă sub bancă.
— Dacă tragi tare, se rupe și se împrăștie, zise Ilinca. Strategie: ridicăm iarba ușor, apoi desprindem pe margini.
— Adică… operațiune delicată, mormăi Darius. Eu sunt mai bun la operațiuni cu sandwich.
Bibi ridică frunza cu cleștele, Ilinca desprinse banda încet, Mara ținea sacoșa deschisă, iar Darius… stătea pregătit să spună ceva încurajator.
— Hai, Firimițel, șopti el. Ești curajos. E timpul să mergi spre… o viață mai bună în sac.
— Ce discurs, râse Mara. Împinge!
Cu un „fâșc” final, monstrul lipicios s-a desprins și a plonjat în sacoșă. Toți patru au făcut instinctiv un pas înapoi, ca și cum sacoșa ar fi putut să le spună „Bună, am venit la voi!”
— Victorie cooperativă, declară Ilinca.
— Și fără mofturi, adăugă Bibi.
Darius ridică mâna pentru un „bate palma”. Dar palma lui era cu mănușă și a atins mănușa Ilincăi, care a atins mănușa Marei, care a atins… cleștele lui Bibi.
S-a auzit un „clanc” metalic și toți au izbucnit în râs.
— Am făcut un „bate cleștele” cooperativ! strigă Bibi.
În sacoșă, ceva a foșnit. Doar vântul. Probabil.
Capitolul 5: Indiciul care Fuge și Quiproquo-ul cu Porumbelul
Pe o altă bancă au găsit un autocolant mic lipit pe spate: nu recompensa, ci un semn care zicea „Mai aveți un pas”.
Sub semn era Indiciul 5: „Urmăriți obiectul care fuge fără picioare. Când se oprește, căutați dedesubt.”
— Obiect care fuge fără picioare? repetă Mara. Sună ca o pungă de plastic.
Exact atunci, o pungă albă, ușoară, începu să danseze pe alee, împinsă de vânt. Se rostogolea, se ridica, se învârtea, ca o fantomă prietenoasă care își caută casa.
Darius arătă dramatic.
— Aha! Un obiect care fuge! Fără picioare! Avem suspectul!
Ilinca își prinse coada de păr mai bine.
— Să fim atenți. Nu alergăm ca pinguinii.
— Eu pot să alerg ca un flamingo, spuse Bibi. E mai elegant.
Mara porni după pungă cu pași rapizi. Punga părea că are simțul umorului: când se apropiau, se îndepărta. Când încetineau, se oprea, de parcă îi aștepta, apoi o lua iar la sănătoasa.
În mijlocul acestei urmăriri, un porumbel s-a așezat fix pe traseu, foarte calm, ca un paznic de aeroport.
— Domnule porumbel, zise Darius, te rog să nu te implici. Avem o pungă de prins.
Porumbelul îi privi și făcu doi pași… exact ca o persoană care nu vrea să pară grăbită.
Bibi șopti:
— Dacă porumbelul e obiectul care fuge fără picioare?
Ilinca îl privi uluită.
— Porumbelul are picioare.
— Da, dar fuge… fără să le folosească mult, zise Bibi, improvizând.
Mara râse.
— Nu, e punga. Uite!
Punga se opri brusc lângă un coș de gunoi și se lipi de baza lui, ca și cum ar fi spus: gata, m-am săturat să fiu urmărită.
Ilinca, rapidă, ridică punga cu mănușa.
— Sub ea.
Dedesubt, lipit pe metal, era un cartonaș.
Indiciul 6: „Înapoi la domnul Gogoșar. Spuneți parola cooperării și numărul de ‘monștri' salvați.”
— Numărul de monștri… adică ghemul lipicios? întrebă Darius.
— Și toate ambalajele, zise Mara. Au fost mai mulți mini-monștri.
Ilinca numără imediat, ca un calculator fericit:
— Avem: trei ambalaje, două capace, un pai, un șervețel, punga fugară și monstrul lipicios. Total… nouă. Plus șoseta.
Bibi ridică un deget.
— Șoseta e monstru sau victimă?
— Victimă, spuse Mara. A fost răpită de Firimițel.
Darius clătină din cap.
— N-o să-mi scot niciodată din minte „șoseta răpită”.
Au pornit înapoi, cu sacoșa plină, râzând și povestind cum punga aproape a făcut un ocol complet al aleii „ca să ne testeze răbdarea”.
Capitolul 6: Autocollantul Cel Unic și Liniștea de la Final
Domnul Gogoșar îi aștepta, sprijinit de masă, cu aerul unui arbitru care adoră când echipele joacă frumos.
— Ei? ați găsit monstrul?
Mara ridică sacoșa.
— L-am salvat. Acum locuiește… temporar la gunoi.
— Și câți mini-monștri? întrebă domnul Gogoșar.
Ilinca răspunse imediat:
— Nouă, fără să numărăm șoseta victimă.
Domnul Gogoșar izbucni în râs.
— În regulă. Acum parola cooperării.
Cei patru își puseră mâinile împreună, ca la început, de data asta fără bot metalic, dar cu același entuziasm.
— Unul pentru toți! spuseră ei.
— Și toți pentru echipă! continuă Ilinca.
Darius își drese vocea, ca și cum urma să rostească o poezie.
— Și pentru… autocollant.
Domnul Gogoșar se prefăcu serios, apoi scoase dintr-un plic un autocollant rotund, strălucitor, pe care scria: „Echipă de Cooperare — Aleea Verde”.
— Un singur autocollant, zise el. Dar merită cât zece, dacă îl lipiți cu cap.
Bibi îl privi ca pe o relicvă.
— E frumos… aproape prea frumos.
Mara luă autocollantul cu grijă. Nu pentru că era fragil, ci pentru că era… al lor, câștigat împreună, fără să râdă de nimeni, doar cu râsete alături.
— Îl lipim în caietul nostru de jocuri cooperative, spuse ea. Și data viitoare facem un joc nou: „Cum să prinzi o pungă care se crede balerină”.
— Eu vreau varianta cu porumbel, spuse Bibi.
— Porumbelul a fost doar spectator, zise Ilinca. Un spectator judecător.
Darius oftă fericit.
— Eu doar vreau gustare.
S-au întors pe Aleea Verde. Lumina după-amiezii era mai moale acum, iar teii foșneau ca și cum șușoteau: bravo, echipă. S-au așezat pe bancă, obosiți într-un fel bun, cu obrajii încă fierbinți de la alergat și râs.
Mara scoase caietul din rucsac. Pe prima pagină scria: „Jocuri Cooperative — Idei, reguli și chestii care ne fac să râdem”.
A lipit autocollantul drept, apăsând colțurile cu grijă. Ilinca verifică alinierea și aprobă din cap, mulțumită. Bibi inventă imediat o regulă nouă:
— Autocollantul trebuie salutat de fiecare dată când deschidem caietul.
Darius îl salută primul.
— Bună ziua, autocollant. Îți promit că voi coopera. Și că voi mânca responsabil. Poate.
Au râs încet, apoi mai încet, până când râsul s-a transformat într-un fel de liniște comodă, ca o pătură.
Aleea Verde era curată. Ei erau împreună. Și în caiet, autocollantul strălucea ca o amintire rotundă despre o zi în care au rezolvat totul în echipă, cu glume blânde și fără nicio urmă de răutate, doar cu prietenie lipită bine, ca banda adezivă… dar mult mai plăcută.
