Capătul potecii și clubul zâmbet
Mara se plimba încet pe poteca din pădure. Avea cinci ani și era mai liniștită decât foșnetul frunzelor. Îi plăcea să asculte pașii ei mici și ciripitul păsărilor. Într-o zi, s-a oprit lângă un copac cu scoarța ca o carte veche. A scos din buzunar o floare mică și a zâmbit. Apoi a spus cu voce tare, ca pentru ea: "Ar fi frumos să văd mai multe zâmbete azi."
La marginea potecii, colegii ei așteptau. Erau trei prieteni: Radu, cu părul ca o periță, vesel și gângav când râdea; Ana, care purta mereu o bentiță roșie și inventa jocuri; și Cipi, un băiețel care făcea mereu mimimi. Toți trei știau că Mara era rezervată, dar știau și că avea un zâmbet firesc, ca soarele la amiază.
"Ce facem azi?" a întrebat Radu și a sărit pe o piatră.
"Facem un club," a spus Mara cu glas domol. "Un club al zâmbetului."
"Un club al…?" a spus Ana, cu ochii mari.
"Al zâmbetului. Vom aduna zâmbete pe potecă," a adăugat Mara, ca pe o promisiune.
Așa s-a născut Clubul Zâmbet. Regulile erau simple: cine găsește un motiv de zâmbet, îl dăruiește mai departe. Cine ascultă, zâmbește. Cine împărtășește, primește un zâmbet înapoi. Toți au râs la idee. Și râsul a făcut frunzele să tresară.
Provocarea gogonată
În mijlocul potecii, o problemă neașteptată le-a ieșit în cale: un mușuroi de iarba s-a prefăcut că e un munte. Sau poate era doar un motan ghemuit? Cipi a făcut ochii mari. "E un munte de firimituri!" a spus el. Radu a înaintat cu pași de explorator. Ana a strigat: "Să nu ne speriem, suntem Clubul Zâmbet!"
Mara a privit atentă. În fața lor, ceva pufos se mișca. Un iepuraș cu burtica albă și urechi lungi a sărit și a început să alerte un cântec ciudat: "Mrm, mr-mr!" Toți s-au blocat. Era atât de amuzant încât nimeni nu a putut să nu zâmbească.
Dar apoi, un fir de iarbă a încurcat pe Radu. A căzut pe spate și s-a rostogolit. "Ajutor! M-am transformat în rulou!" a strigat el, râzând. Ana a încercat să-l tragă, dar s-a împiedicat de o rădăcină și s-a rostogolit și ea, ca o rotiță. Cipi, care voia să ajute, a început să imite zgomotul ruloului și a spus: "Rulu-rulu!" Toți au izbucnit în hohote. Mara s-a ținut de stomac și a râs atât de tare încât a uitat să fie rezervată.
După ce s-au potolit, au făcut o scurtă ședință de club. "Provocarea de azi e să trecem podul de frunze fără să zâmbim," a spus Radu cu o voce gravă, dar ochii îi erau jucăuși.
"Fără să zâmbim? Cine crede asta?" a murmurat Ana, apoi a chicotit.
Mara a oftat și a spus: "Să încercăm. Dar dacă cineva râde, trebuie să împărtășească un secret vesel."
Au plecat unul câte unul. Podul de frunze scârțâia. Vântul le făcea părul să danseze. Cipi a trecut în tăcere. Radu a făcut o față serioasă, dar o frunză i-a atins nasul, și puf! a început să facă nasuri de iepure, iar Ana nu s-a putut abține și a strigat: "Nas de iepure!" Mara, văzând scena, a început să râdă pe dinăuntru. S-a acoperit cu palmele, apoi a scos un mic sunet — un hohot blând. "Eu am râs," a spus ea cu un zâmbet timid.
"Atunci spune secretul vesel," a poruncit Ana, cu ochii sclipind.
Mara a spus simplu: "Când plouă, îmi place să fac pași mici ca picăturile." Prietenii au zâmbit. Apoi fiecare a spus câte un secret: Radu iubea să cânte cu gura plină de biscuiți, Ana desena mustăți pe pietre, Cipi se prefăcea că e o frunză zburătoare. Împărtășirea a făcut ca zâmbetele să crească.
Zâmbetele împărțite și promisiunea de la sfârșit
Pe drumul de întoarcere, au găsit o bătrână broască țestoasă care mergea prea încet. "Bună ziua! Aveți nevoie de ajutor?" a întrebat Mara. Broasca țestoasă a zâmbit scurt. "Sunt pe drumul meu spre spectacolul de stele, dar port prea multe stele în coș." Prietenii au început să râdă la imaginea unei țestoase care ține stele în coș. Râsul a făcut-o pe broască să scuture coșul și, hop!, câteva stele au căzut pe pământ și au strălucit ca niște ciuperci luminate.
Copiii s-au aplecat și au pus stelele înapoi. Au râs când una a început să cânte, scârțâind ca o cutie muzicală veche. Au inventat un cântecel al clubului și s-au ținut de mâini. Mara, cea rezervată, a spus limpede: "Când dăm zâmbete, ele cresc." Radu a strigat: "Și devin contagioase!" Ana a bătut din palme. Cipi a făcut o față serioasă, dar apoi toți au râs la fața lui.
Seara s-a lăsat blândă. Cerul s-a umplut de pete portocalii. Poteca părea mai prietenoasă. Echipa s-a așezat pe o piatră mare și a împărțit prăjiturele de casă. Fiecare mușcătură a venit cu o poveste scurtă, o glumiță și un zâmbet.
Mara s-a simțit caldă în interior. Prietenii ei o acceptau așa cum era. Au promis să se întâlnească în fiecare zi pe potecă. "Vom aduna zâmbete și le vom împrăștia ca semințele," a spus Mara. "Promit," a adăugat Radu.
"Promit," a spus Ana cu bentița care sclipea.
"Promit," a murmură Cipi, în timp ce ochii îi străluceau.
Pe drumul spre casă, pașii lor erau mai ușori. Râsetele s-au domolit încet, ca valurile care se opresc pe țărm. Mara, care la început fusese timidă, a simțit o speranță caldă. Prietenia lor era ca poteca: uneori dreptă, alteori cu rădăcini, dar mereu ducea spre locuri frumoase.
Și așa, sub lumina unei stele timide, copiii au plecat acasă, purtând în buzunar un zâmbet mic. Au lăsat în urmă urmele lor pe potecă, ca și cum ar fi spus: "Revenim mâine." Au plecat cu promisiunea că vor reveni și vor face lumea puțin mai veselă, împreună.
