Capitolul I — Ursulețul și drumul de lângă lac
Era o dimineață luminoasă când Ursulețul Mincu și-a legat cu grijă bidoanele la curea. Mincu era un urs modest, blând, cu nasul mare și pufos și cu ochi ce zâmbeau tot timpul. Locuia lângă un lac cu apă clară, care scânteia ca argintul. Pe poteca de lângă lac, oamenii, animalele și păsările se întâlneau deseori. Astăzi, Mincu pleca să aducă apă pentru toți prietenii săi.
Prietenii erau o gașcă veselă: Pufi, o veveriță sprintenă și glumeață; Tico, un iepure cu urechi lungi care râdea tare; și Nana, o broască țestoasă înțeleaptă, care mergea încet, dar știa mereu ce să spună. Mai era și Gorilă, un pui de rață cu picioare mari care făcea pași de balerin, și Mimi, o pisică curioasă care iubea să-și bage nasul peste tot.
— Mincu! a strigat Pufi sărind de pe o creangă. Ai plecat fără să cânți? — Nu, nu plec fără cântec! răspunse Mincu, și fredonă un refren scârțâit, vesel: „Apă, apă, bună și clară, pentru prieteni e darul de seară!”
Toți râseră. Mincu le ducea apă pentru ceai, pentru udarea florilor, pentru bălăceală. Era bucuros când împărțea. În buzunarul său mic avea niște biscuiți — „pentru urgențe” spunea el. Dar astăzi era o zi specială: era ziua marelui picnic de la capătul potecii.
Capitolul II — Poteca cu surprize
Pe drum, poteca făcea tot felul de cotituri, și lumea se tot aduna. La primul cot, Tico sări în mijloc și zise:
— Hei! Ce-ar fi să facem o cursă până la stejarul mare? Cine ajunge primul câștigă... o linguriță mare de miere!
Pufi chicoti.
— Asta e capcană, Tico! spuse Nana încet, cu ochii ei liniștiți. Nu e bine să te grăbești. Dar dacă toți suntem de acord, putem merge împreună.
Mincu se gândi. Dorea să fie corect. Avea în bidoane apă pentru toți, dar bătea în inimă o mică dorință de aventură. Îi plăcea când toți râdeau.
— Bine, zise el. O mică cursă, dar nu fără reguli! Cine ajută pe cineva, pierde cursa. Cine ajută pe toți, câștigă prietenia.
Toți rîseră la regula asta, o regulă ciudată, dar prietenoasă. Curând au început să alerge. Pufi se cățăra, Tico făcea salturi, Mimi se strecura printre flori. Mincu mergea cu pași mari, ritmici, dar cu prudență. La jumătatea potecii, au găsit o ghindă imensă care bloca drumul. Ghinda era atât de mare încât nimeni nu putea sări peste ea.
— Oh-oh! spuse Gorilă făcând o grimasă comică. Ce facem?
— Împingem! propuse Tico, și împingea cu o mână, apoi cu două... iar ghinda nu se mișcă.
Mincu s-a apucat de ghindă cu grijă, a împins și el. Pufi a sărit pe un cuib de râmă și a țipat: — Numai împreună! — și toți au început să împingă. Ghinda s-a rostogolit cu un sunet amuzant, ca o tobă. Toți strigau: „Hopa! Hai! Ura!” Și, când ghinda a căzut în iarbă, Pufi a rămas blocat într-un crenguț.
— Ajutor! râse Pufi, dar nu de panică, ci de gâtul lui care era prins. Mincu îl scoase cu grijă și-l scutură până când puful s-a înfiorat.
De aici începe o serie de quiproquo-uri. Mai departe, au auzit un zgomot: Mimi, curioasă, a încercat să mângâie o floare care părea să cadă. Dar floarea era, de fapt, un coș plin cu fructe lăsat de un picnicist mai devreme. Coșul s-a răsturnat, iar bobițele mici au zburat în toate părțile ca niște confetti. Toți au început să strângă fructele, dar deodată unul dintre mere s-a rostogolit spre lac.
— O, nu! strigă Nana. Fructul va pluti! — Dar fructul plutea cam ciudat. Erau trei bălți și fiecare părea că are propriul curcubeu.
Tico, cu urechile lăsate, zise: — Ce-ar fi să facem o plută cu bidoanele lui Mincu? — Toți au privit la bidoane. Mincu se înroși puțin.
— Sunt pentru toți, spuse el, dar dacă facem o plută, poate putem recupera merele plutitoare.
Au legat bidoanele cu frunze, au pus o crenguță drept vâsle și au făcut o mică pluta care trosnea. Mimi a sărit prima, apoi Gorilă, Tico a luat frâiele, iar Mincu a ținut coșul cu fructe. Nana a stat pe țărm și îi ghida: — Mai la stânga... nu, acum mai mult la dreapta... atenție la gâzdile de apă!
Pluta plutea ciudat. Fiecare vâslire producea un „splash” și o mică poezie:
— Splash, splash, zise Mincu — apa ne șoptește povești!
— Splash, splash, răspunse Tico — și merele se duc în dans!
Merele au fost salvate, dar pluta a început să se scufunde ușor. Mimi a început să chicotească, apoi a început să spună glume ca să nu se teamă: — De ce a trecut rața strada? — Ca să nu o intrebe nimeni!
Pe țărm, Pufi a început să fredoneze refrenul lui Mincu, dar cu versuri schimbate. Curând, toți cântau, iar sunetele lor au făcut ca lacul să pară un instrument mare, vesel.
Capitolul III — Picnic, râsete și dorința de seară
Când s-au întors la picnic, au găsit o surpriză: toți prietenii lor adunaseră farfurii ciudate și pahare colorate. Erau gata să împartă ce mai aveau: budincă de mămăligă, ceai cu frunze de mentă și, bineînțeles, miere. Mincu a turnat apă în ceainice. Toți au simțit mirosul dulce al florilor. Apoi s-a întâmplat alt mic quiproquo: Gorilă, care voia să fie de ajutor, a luat un pahar și l-a umplut cu... nisip! S-a gândit că paharul cu nisip este o canistră pentru copăceii de jucărie.
— Ups! a spus Gorilă cu ochii mari. Am greșit!
Tico a început să râdă atât de tare că i-au zburat urechile. Mimi îl luă în brațe și-i șopti: — E în regulă. Toți greșim. Toți râdem. E drumul pe care-l avem.
Au făcut o tombolă improvizată: cine ghicea ce era în fiecare pahar, câștiga un biscuițel din buzunarul de urgență al lui Mincu. Mincu scosese ultimii biscuiți cu grijă, dar îi oferea cu generozitate. Era o bucurie simplă: cine primea un biscuițel, își împărțea zâmbetul.
La un moment dat, un curcubeu mic a apărut deasupra lacului. Nana zise încet:
— Știți? Curcubeul ăsta e pentru toți. Nu doar pentru cine este primul la ceva.
— Aha! strigă Pufi. Asta înseamnă că nu trebuie să câștig cu orice preț!
Toți au început să râdă, iar râsul lor era o chitară blândă care umplea poteca. Cântecele s-au oprit încet, iar atmosfera s-a făcut tandră. Mincu se așeză și turnă apă caldă în cești. Apoi zise:
— Prietenii mei, astăzi am învățat ceva: când împărtășim, când ne ajutăm, când glumim fără să rănim, toată lumea câștigă. Chiar și când ghinda e mare, chiar și când pluta scârțâie.
Fiecare spusese ce înseamnă toleranța pentru ei: Tico credea că toleranța e să aștepți când prietenii sunt mai leneși; Pufi spunea că toleranța e să asculți glumele fără să le oprești; Mimi credea că toleranța e să nu întrebi de ce cineva e curios, ci să-l lași să descopere; Nana a zis calm că toleranța e să te oprești și să asculți, să nu grabesti.
Noaptea veni cu pași moi. Lacul se făcea lucios, ca o oglindă. Stelele se aprinseră, iar o briză ușoară aduse miros de iarbă proaspătă. Încet, râsul s-a potolit. Prietenii s-au întins pe iarba moale și s-au uitat la cer.
— Ce-ți dorești, Mincu? șopti Mimi, cu boticul ei curios.
Mincu oftă fericit. Avea bidoanele goale, dar inima plină. Apoi a rostit dorința sa simplă, cu voce blândă:
— Îmi doresc ca fiecare să aibă apă, prieteni și o mică glumă pentru zilele ploioase.
Toți au spus în șoaptă: — Și eu mi-o doresc!
Au adormit unul lângă altul, ca niște ghemotoace de blană și pene. Nana a murmurat un vers: — Prietenia e ca apa. Când o împărțim, nu se termină niciodată.
Când zorii au luminat din nou poteca, Mincu și-a întins bidoanele. Era fericit. Știa că drumul de lângă lac va fi mereu plin de pași, de glume, de mici greșeli și de multe „îmi pare bine” spuse cu inimile deschise.
Înainte să plece, Mincu privi spre prietenii lui și zise, cu un zâmbet cald:
— Să ne promitem ceva? Să ne întâlnim aici, pe potecă, la fiecare schimbare de lună, să aducem apă și voie bună.
Toți au zis da, apoi au râs, încet, cu ochii obosiți, dar luminoși. Și-n timp ce lacul șoptea povești, prietenii au ținut mâinile (și lăbuțele) strâns, astfel încât niciunul nu se mai simțea singur.
Noaptea s-a închis ca o pătură moale. Înainte de somn, Mincu a făcut o ultimă urare, pe care toți au repezit-o ca pe o promisiune tăcută:
— Să fim buni, să fim răbdători, să ne ajutăm și să ne iubim cu glume blânde.
Și a adormit cu gândul la o lume în care toți pot să bea apă, să râdă și să fie iubiți.
