Capitolul 1: Gaura cea mică de sub covor
Într-o dimineață luminoasă și veselă, Maia, o fetiță de 6 ani cu două codițe și ochi mari ca murele, s-a trezit devreme. Maia locuia într-o casă mică, cu pereți galbeni ca soarele și perdele albastre ca cerul. Era liniște, iar Maia își auzea doar respirația și cântecul unei vrăbiuțe la fereastră.
— Ce zi frumoasă! a șoptit Maia.
Se ridică din pat, se strecură pe vârfuri și își puse pantofii verzi. Brusc, când a trecut pe lângă covorul din camera ei, Maia a simțit ceva tare sub talpă. S-a oprit, s-a aplecat și a ridicat colțul covorului. Sub covor era o scândură. Scândura avea o gaură mică, exact cât degetul ei mic.
— Ce curiozitate! a spus Maia și a băgat degetul în gaură.
Scândura s-a mișcat puțin. Maia a tras și, cu un scârțâit ușor, scândura s-a ridicat. Sub ea era un tunel. Un tunel mic, întunecat, dar care mirosea a praf și a mister.
— Oare unde duce? se întreabă Maia, cu inima bătând repede-repede.
Maia s-a uitat la lumina care venea din camera ei, apoi la tunelul întunecat. I-a fost puțin frică, dar apoi și-a adus aminte că este curajoasă.
— Sunt Maia, fetița curajoasă! a spus ea tare și veselă.
Și a intrat pe burtă, târându-se încet, încet, prin tunelul secret de sub casa ei.
Capitolul 2: Coridorul umbrelor albastre
Tunelul era rece și un pic lipicios, dar Maia nu s-a speriat. A mers, a mers, până când, deodată, a văzut o lumină mică la capăt. Ajunsă acolo, Maia a descoperit un coridor. Coridorul nu era orice coridor! Pe pereți erau umbre albastre, care se mișcau în tăcere, ca niște pești mici.
— Ce minunăție! a spus Maia și și-a atins obrajii cu palmele.
Pe jos era un covoraș moale ca norii. Maia păși încet, uitându-se în stânga și în dreapta. La fiecare pas, umbrele se jucau, dispăreau și apăreau din nou. Maia a râs încet.
— Umbre vesele, unde ne conduceți? a întrebat ea.
La capătul coridorului, a găsit o ușiță roșie. Pe ușă era desenată o cheie. Maia s-a uitat în jur. A căutat, a căutat, până a găsit o cutiuță lângă perete. În ea era o cheie mică, aurie, care strălucea ca o stea.
— Cheia secretă! a spus Maia și a luat cheia cu grijă.
A băgat cheia în ușiță, a răsucit-o și ușa s-a deschis încet, încet, scârțâind puțin. Dincolo de ușă era altă cameră, plină de culori și mistere.
Capitolul 3: Camera cu indicii ascunse
Camera era plină de culori: perete verde, perete portocaliu, perete roz și perete albastru. Pe peretele verde era desenată o floare mare. Pe peretele portocaliu era desenat un soare cu zâmbet. Pe peretele roz, un nor pufos. Pe peretele albastru, un pește mare.
Maia s-a uitat la toate desenele. Pe jos, a văzut cinci pietre colorate, așezate sub formă de cerc. Maia s-a așezat pe jos și a atins fiecare piatră. Când a atins piatra verde, floarea de pe perete a început să se rotească și să cânte:
— Găsește floarea ascunsă și vei merge mai departe!
Maia s-a uitat prin încăpere. A căutat, a căutat, sub masă, sub scaun, după dulăpior, până când, într-un colț, a găsit o floare mică de hârtie. Floarea avea un bilețel legat de ea.
— Bravo, Maia! scria pe bilet. Acum caută soarele mic ce nu strălucește!
Maia s-a uitat la peretele portocaliu. Soarele mare zâmbea, dar lângă el era un soare mic, desenat cu creionul. Maia a apăsat pe soarele mic și, deodată, s-a deschis o ușiță în perete.
În ușiță era o cutiuță misterioasă. Maia a ridicat capacul și a găsit o piatră albastră, lucioasă.
— Ce frumos! a spus Maia și și-a pus piatra în buzunar.
Deodată, pe peretele albastru a apărut un mesaj: “Pune piatra lângă peștele norocos!”
Maia a pus piatra lângă peștele de pe perete. Dintr-o dată, peștele s-a deschis ca o ușă și Maia a văzut dincolo o altă cameră.
— Ce aventură! a râs Maia, bucuroasă.
Capitolul 4: Comoara ascunsă
Camera era luminoasă, cu o lumină aurie și caldă. În mijloc era o masă mică, rotundă, iar pe ea un cufăr vechi, cu flori desenați pe capac. Lângă cufăr era o hârtie. Maia a luat hârtia și a citit cu voce tare:
— “Pentru cel curajos, isteț și răbdător, aici e o comoară cu multă iubire și bucurie!”
Maia s-a bucurat. Știa că a fost curajoasă, știa că a fost isteață și știa că a avut răbdare la fiecare pas. A deschis încet cufărul. Înăuntru erau multe pietricele colorate, o brățară roșie, un zmeu mic și o fotografie veche cu familia ei, zâmbind la soare.
Lângă fotografie, era un bilețel: “Maia dragă, această comoară este pentru tine. Ai găsit-o pentru că ai avut curaj, minte isteață și multă răbdare. Fiecare piatră aduce noroc, fiecare zâmbet aduce bucurie.”
Maia a zâmbit larg.
— Sunt bogată! Bogată în curaj, bogată în dragoste, bogată în bucurie!
Maia a luat brățara și și-a pus-o la mână. A aruncat zmeul în aer și zmeul s-a înălțat până la tavanul camerei.
— Mulțumesc, mulțumesc! a strigat Maia bucuroasă.
Cu inima plină de bucurie, Maia a ieșit din camera comorii. A trecut iar prin coridorul umbrelor albastre, a trecut de ușița roșie și a mers târâș prin tunelul secret, până a ajuns acasă, în camera ei galbenă.
A tras scândura la loc, a pus covorul peste și s-a așezat pe pat, ținând comorile în brațe.
Din acea zi, Maia s-a simțit mereu mai curajoasă, mai veselă și mai bogată. Știa că marea ei comoară va fi mereu cu ea, oriunde va merge.
Și, din când în când, se mai uita sub covor, să vadă dacă tunelul magic o mai așteaptă pentru o nouă aventură.
Iar Maia știa că, orice s-ar întâmpla, dacă e curajoasă, isteață și răbdătoare, orice comoară din lume poate fi găsită.
