Capitolul 1
Era o dimineață luminoasă când Andrei, un băiețel de cinci ani, a găsit o hartă mică sub perna lui. Harta era desenată cu creioane colorate. Avea linii curbe ca niște șerpi jucăuși și simboluri care semănau cu note muzicale. Andrei a zâmbit încet. Îi plăcea foarte mult sunetul. Își imagina melodii cu fluturi și cu vântul.
Pe marginea hărții scria cu litere mari: „Urmărește melodia. Ea îți va da codul.” Andrei a închis degetele în jurul hărții. Vocea mamei îl chemă la micul dejun, dar el a rămas pe loc, plin de curiozitate. Dorința lui cea mare era să asculte acea melodie. Își dorea să afle codul care deschide comoara.
A luat o pălărie mică, și-a pus papucii, și a pornit în grădină. Grădina era plină de flori roșii și galbene, și de copaci care făceau umbre ca niște corturi. Pe primul copac era agățat un clopoțel mic. Andrei îl atinse ușor. Clopoțelul a sunat cu un „ting” blând. Harta se lumină la o notă mică, ca o fereastră care se deschide.
Andrei a deschis ochii mari. Pe hârtie apăruse o săgeată. Săgeata ducea spre iazul din grădină. Inima lui bătea repede, dar nu era frică. Era curaj. A mers la iaz. Pe o frunză plutitoare stătea o rață galbenă. Rața scoase un sunet scurt, ca un do mic. Harta se-ncrucișa cu acea notă. Andrei fredonă încet: do. Harta zâmbi, și pe ea apăru o cifră: 2. El știa acum prima cifră a codului.
Capitolul 2
Următorul indiciu era un pachet mic legat cu ață roșie, pus sub o piatră mare. Andrei ridică piatra cu grijă. În pachet era o pancartă mică pe care scria: „Caută sunetul din umbră.” Andrei privi copacul bătrân din colț. Umbra lui făcea o formă lungă pe pământ, ca o mână mare. Băiețelul se strecură în umbra copacului. Acolo era o cutie de lemn. Cutia avea un mic diapozitiv de metal. Atunci vântul aduse un fâlfâit de frunze. Sunetul frunzelor era ca un răsuflare. Andrei închise ochii și ascultă.
În mintea lui apăru o notă: mi. El o spuse ușor. Harta scrâșni și afișă a doua cifră: 5. Andrei era fericit. Avea două cifre. Dar calea nu era gata. Harta arăta acum o potecă care ducea din grădină către pădurea mică de lângă sat.
Pădurea murmură. Printre copaci se ascundeau triluri de păsări. Un catâr curios se legăna lângă o tufă de mure. Andrei îl privi și zâmbi. Sub tufă găsi o bucată de hârtie. Era o proză scurtă, plină de desene cu stele. Textul spunea: „Pune-ți o ureche la pământ. Ascultă bătăile inimii.” Andrei îngenunche. Își lipi urechea de iarbă. În jur era liniște, doar un zgomot mic, ca un toboșar: bătaia vântului printre rădăcini. Dar dacă își potolea gândurile, aude și altceva. Un cântec subteran. O notă profundă, ca o do gravă. Andrei inspiră adânc. Spuse: sol.
Harta se aprinse din nou. A apărut cifră 7. El zâmbi și sări de bucurie. Avea acum trei cifre: 2, 5, 7. Dar harta arăta încă o ultimă parte a traseului: un deal mic cu pietre care sclipeau sub soare.
Andrei urcă dealul. Pietrele străluceau ca sclipiciul. Fiecare pas făcea un mic clinchet. Aproape de vârf, în mijlocul unui cerc de piatră, găsi o cutiuță în formă de inimă. Cutia era închisă cu un mic lacăt și pe deasupra era o notă muzicală decupată din hârtie. Andrei aproape că atinse nota. Cumva, el știa că aceasta era melodia care dă codul.
Capitolul 3
Andrei a pus cutia pe genunchi. Își amintea toate sunetele pe care le ascultase: clopoțelul, rața, frunzele, vântul, toba pământului, clinchetul pietrelor. El încercă să le pună laolaltă. În mintea lui, sunetele se așezară ca niște pietre colorate. Le potrivi pe o linie: ting, do, mi, sol, clinchet. Când le spuse în șoaptă, notele formară o mică melodie. Melodia era caldă și blândă. Parcă soarele a răsărit mai tare.
Cutia tresări ușor. Din scaiul lacătului se auzi un scârțâit mic. Lacătul se deschise. În cutie nu era o grămadă de bani. Era ceva mai frumos: un mic instrument cu coarde, o clopoțică, și o hârtie mică pe care scria: „Melodia este codul. Cânt-o cu inima.”
Andrei privi instrumentul. Avea doar trei degete pricepute, dar era plin de curiozitate. Își așeză degetele pe corzi. Sunetele erau rotunde și moi. A început să le atingă unul câte unul. Primul sunet fu cel al clopoțelului. Al doilea fu o notă joasă, ca atunci când stai sub o pătură caldă. Al treilea era ca foșnetul frunzelor. Apoi, ca prin magie, o melodie mică se înălță. Era aceeași melodie pe care o auzise în drum.
În timp ce cânta, harta pe care o purtase la piept începu să lumineze. Pe hârtie apăru codul complet: 2-5-7-9. Andrei rosti cifrele cu glas tare. Se simți curajos. Era mândru. Dar o întrebare îi zbura în minte: unde folosește codul?
Urmând o săgeată de pe harta care părea nouă, coborî de pe deal spre o grotă mică. Grotă avea o ușă mică, de lemn, ascunsă sub mușchi. Pe ușă fusese prins un lacăt cu cifru. Andrei apropiă cutia și se uită. Lacătul avea patru căsuțe cu cifre. Puse cifra întâi: 2. Apoi 5. Apoi 7. Și în final 9. Un clic vesel se auzi. Ușa se deschise încet.
Înăuntru nu era întuneric. Era lumină din sticle colorate care atârnau de tavan. Fiecare sticlă trimitea un fir de curcubeu pe podea. Pe podea, așezate cu grijă, erau mici obiecte care străluceau: pietricele colorate, pensule mici, bucăți de hârtie cu desene, folie de aluminiu modelată ca niște mici bărci. Era un cufăr mic plin cu materiale pentru creativitate. Hârtia de toate culorile, lipici, nasturi și sclipici.
Un bilet mic stătea pe capacul cufărului. Pe el scria: „Comoara este imaginația. Cântecul te-a adus aici. Folosește-ți mâinile și inima.” Andrei zâmbi larg. Inima lui se umple de bucurie. Chiar a găsit o comoară. Era o comoară de idei. Era locul unde putea picta munți, unde putea face jucării din pietricele, unde putea inventa melodii noi.
S-a așezat pe podea și a scos o pensulă. Păsările din afară cântau ca un cor. El pictă o floare mică cu verde și albastru. Apoi construise o bărcă din folie pentru una din pietrele care îi semăna a pește. Așeză clopoțelul pe masă. Îl atinse ușor. Sunetul se plimba prin grotă ca un curcubeu de sunete.
În timp ce lucra, Andrei se gândi la traseul parcurs. A fost curajos când a mers singur. A fost atent când a ascultat. A fost inventiv când a făcut legătura între sunete. Și a rezistat când piatra părea grea sau când urcușul dealului i-a obosit picioarele. Toate acestea îl făcură pe Andrei să simtă că poate face orice mic lucru cu inimă mare.
Când soarele coborî, mama îl chemă acasă. El își puse instrumentul în cutiuță și închise cufărul cu grijă. Lăsă lângă ușă o foaie pictată. Pe ea scrise cu degetele: „Mulțumesc, comoară.” Apoi ieși din grotă. Pe drumul spre casă, Andrei fredonă melodia care îi dăduse codul. Vocea lui era mică, dar sigură. Seara, înainte să adoarmă, își puse din nou harta sub pernă. Știa că mâine va crea ceva nou. Știa că fiecare sunet poate fi un indiciu și fiecare idee o comoară.
Somnul îl prinsese cu zâmbet. A visat la o lume plină de note, culori și posibilități. Codul acesta nu fusese doar o cifră. Fusese o cheie către imaginația lui. Și Andrei, cu inima curajoasă, era gata de noi aventuri.
