Dimineața cu miros de cozonac
În dimineața aceea, soarele intra în camera lui Matei ca o panglică aurie. Matei avea cinci ani și își lipea nasul de geam, căutând în curte semne de Paști: un fir de iarbă mai verde, o floare grăbită, poate chiar o urmă de lăbuțe.
Din bucătărie venea miros de cozonac și de vanilie. Mama fredona încet, iar tata scotea dintr-o cutie vopsele pentru ouă.
— Azi facem ouă roșii? întrebă Matei, sărind din pat.
— Azi facem ouă de toate culorile, spuse mama. Și mai facem ceva: o cutie cu comori.
Cuvântul „comori” îl făcu pe Matei să se lumineze. Comori însemna lucruri mici, dar importante: o piatră lucioasă, o panglică, un nasture cu sclipici, o pană de la porumbelul din parc.
Mama îi aduse o cutie de lemn, nu prea mare, cu capac și cu o încuietoare mică.
— E a ta, Matei. O poți umple cu ce vrei, încet, cu răbdare. Comorile se adună pas cu pas.
Matei mângâie lemnul neted. Cutia mirosea a pădure și a ceva nou. O așeză pe masă, lângă coșul cu ouă albe.
— Eu pun și un desen cu iepuraș! zise el.
Tata râse.
— Iepurașul de Paști are urechi mari. Poate aude când un băiețel are planuri bune.
Matei își mușcă buza, gândindu-se. Dacă iepurașul chiar auzea, poate îl ajuta să găsească cele mai frumoase comori.
În timp ce mama amesteca vopseaua, Matei începu să caute prin casă. Găsi o fundiță galbenă de la o felicitare, o scoică mică din vacanță și un clopoțel de la o brățară. Le așeză cu grijă în cutie. Apoi puse și un ou de plastic, gol, pe care îl folosise la joc.
— Nu e ou adevărat, mormăi el. Dar e ou de joacă. Tot comoară e.
Când se întoarse la masă, ouăle se colorau ca niște planete: roșu aprins, verde frunză, albastru ca cerul. Mama le scotea cu o lingură și le punea la uscat.
— Matei, ai răbdare, îi spuse ea. Nu le atinge încă. Sunt fragile.
Matei își ținu mâinile la spate, deși degetele îl mâncau de curiozitate. În capul lui, Paștele era ca un balon mare, gata să zboare. Dar mama spunea mereu: „Răbdarea e o superputere.”
Matei încercă să-și amintească asta.
Cutia cu comori și surpriza
După prânz, Matei se întoarse la cutia lui. O deschise și își aranjă comorile pe rând, ca într-un muzeu. Scoica stătea lângă clopoțel, fundița lângă oul de plastic.
Apoi observă ceva ciudat: fundul cutiei părea puțin mai gros într-un colț. Matei apăsă cu degetul. Lemnul se mișcă foarte ușor, ca o ușiță secretă.
— Mamăăă! strigă el. Cutia are… are un fund dublu!
Mama veni repede, cu mâinile încă mirosind a coajă de ceapă și vopsea.
— Un fund dublu? Hai să vedem.
Matei apăsă din nou. Se auzi un „clic” mic, ca un șoaptă. O plăcuță subțire se ridică. Sub ea era un spațiu ascuns. Matei își ținu respirația.
Înăuntru era un bilețel împăturit și o mică pensulă strălucitoare, ca și cum ar fi avut praf de stele pe ea.
Matei desfăcu bilețelul. Literele erau rotunde și jucăușe, ca niște pași de iepuraș.
„Pentru Matei, păstrător de comori. Când ai răbdare și pui lucrurile la locul lor, descoperi magie. Folosește pensula pentru culori de Paști. Cu drag, Iepurașul.”
Matei își deschise gura de uimire.
— Iepurașul… a venit?
Tata se apropie și ridică sprâncenele, jucându-se.
— Poate că a trecut pe aici fără să-l vedem. Iepurașii sunt rapizi.
Mama zâmbi, dar ochii ei aveau o sclipire de mister.
— Uneori, magia se ascunde în lucruri simple, spuse ea. Iar tu ai găsit-o.
Matei luă pensula. Era ușoară și moale. Când o mișcă, părea că lasă în aer o urmă invizibilă.
— Pot să pictez ceva? întrebă el, foarte serios.
— Da, dar cu răbdare, spuse mama. Mai întâi pregătim masa. Punem ziar. Punem șorțul. Apoi pictăm.
Matei ofta. Ar fi vrut să sară direct la pictat. Dar își aminti: superputerea. Răbdarea.
Așeză bilețelul înapoi în fundul dublu, ca pe un secret care doarme. Apoi ajută la întins ziarele. Își puse șorțul cu dinozauri. Își suflecă mânecile.
Când totul fu gata, mama îi dădu un ou alb, încă nevopsit.
— Ăsta e pentru pensula ta magică.
Matei înmuie pensula în vopsea galbenă. Trase o linie. Pe coajă apăru un soare mic. Apoi adăugă puncte roșii, ca niște steluțe.
— Uite, e un ou-sorișor! spuse el.
— E minunat, zise tata. Parcă luminează.
Matei continuă: o inimă verde, o floare albastră, două urechi lungi, ca ale iepurașului. În timp ce picta, se simțea calm, ca și cum timpul se așezase frumos, fără să fugă.
Apoi, chiar atunci, se auzi un foșnet la fereastră. Matei întoarse capul. Pe pervaz era… o pană albă, proaspătă, care nu fusese acolo înainte.
— Ați văzut? întrebă Matei, șoptind.
Mama și tata se uitară. Tata își scărpină capul.
— Nu era mai devreme.
Matei luă pana cu grijă și o puse în cutia cu comori, sus, la vedere.
— Asta e de la iepuraș, spuse el hotărât. Are prieteni păsări.
Mama îi mângâie părul.
— Sau poate e de la vânt. Dar îmi place cum gândești.
Matei zâmbi. În lumea lui, și vântul putea fi un ajutor al iepurașului.
Căutarea ouălor și răbdarea
Seara, după ce ouăle se uscară și cozonacul fu pus pe masă, mama stinse lumina din bucătărie și aprinse o lumânare mică, care făcea umbre dansatoare.
— Mâine dimineață, iepurașul aduce ouă ascunse în curte, spuse tata. Dar nu avem voie să-l prindem.
Matei își lipi palmele de obraji.
— Nici măcar o ureche?
— Nici măcar o ureche, râse mama. Dar poți să lași cutia ta pe pervaz. Poate mai adaugă un secret.
Matei alergă în camera lui și puse cutia pe pervaz, lângă o cană cu apă pentru „drum lung”. Apoi se întinse în pat, cu ochii mari.
— Trebuie să adorm repede, șopti el, ca să vină.
Dar adormitul nu era ca apăsatul unui buton. Matei se foi puțin. Ascultă casa. Într-un colț, un ceas ticăia. În altul, vântul trecea pe la geam.
— Răbdare, își spuse. Răbdare.
În cele din urmă, pleoapele i se făcură grele. Visă că mergea printr-un câmp plin cu ouă colorate, iar un iepuraș cu vestă albastră îi făcea cu ochiul.
Dimineața, Matei sări din pat atât de repede încât aproape își pierdu papucii. Alergă la pervaz. Cutia era tot acolo. Nimic nu părea schimbat… până când observă că încuietoarea era puțin întoarsă, ca și cum cineva o atinsese.
Deschise capacul. Comorile erau la fel. Apoi își aminti de fundul dublu. Apăsă. „Clic.”
Înăuntru găsi un ou mic de ciocolată, învelit în folie aurie, și un alt bilețel:
„Răbdarea ta a fost văzută. Acum, mergi încet și caută. Unele ouă se găsesc cu ochii, altele cu inima.”
Matei ținu oul de ciocolată în palmă. Era cald de la degetele lui. Nu-l desfăcu imediat. Îl puse în cutie, ca pe o comoară specială, și alergă afară.
Curtea era udă de rouă. Iarba îi gâdila gleznele. Tata și mama îl urmau, cu o cafea și un zâmbet.
— Începe vânătoarea? întrebă tata.
Matei dădu din cap. Se uită în jur. Sub un ghiveci, nimic. Lângă leagăn, nimic. Apoi văzu o pată roșie lângă tufă. Se apropie încet. Era un ou roșu, lucios.
— Unu! strigă el.
Mai departe, lângă gard, găsi un ou verde. Sub banca de lemn, un ou albastru. Fiecare descoperire era ca un „hop!” de bucurie.
Apoi veni un mic necaz: un ou cu urechi desenate era prins între două pietre. Matei încercă să-l tragă repede. Oul se clătină. Matei se opri.
— Dacă se sparge? șopti el.
Mama se ghemui lângă el.
— Ce zice superputerea?
Matei inspiră adânc. Își puse degetele ușor pe ou, fără grabă. Mișcă o piatră puțin, apoi cealaltă. Oul ieși întreg.
— Am avut răbdare! spuse Matei, mândru.
— Și ai reușit, zise tata. Bravo!
Matei puse oul în coșul lui. Coșul se umplu de culori ca un curcubeu.
Când căutarea se termină, se așezară pe trepte. Mama îi întinse un șervețel cu iepurași.
— Poți să mănânci și oul de ciocolată acum, dacă vrei.
Matei se uită la cutia lui, apoi la coș.
— Îl mănânc după ce pun toate ouăle la loc pe masă, spuse el. Ca să fie ordonat.
Mama îl strânse în brațe.
— Asta e răbdare adevărată.
La revedere, cu lumină
În casă, masa era pregătită: ouă colorate, cozonac, un iepuraș din zahăr și o lumânare aprinsă. Matei își puse ouăle în farfurie, unul câte unul, ca și cum ar fi așezat stele pe cer.
Apoi își luă cutia cu comori și o deschise. Scoica, fundița, clopoțelul, pana albă, bilețelele și oul de ciocolată stăteau împreună, ca o echipă.
Matei apăsă încă o dată pe fundul dublu, doar ca să audă „clic”-ul acela prietenos.
— E ca un salut secret, spuse el.
— Da, zise tata. Și ca o promisiune că magia poate reveni.
Matei desfăcu oul de ciocolată și mușcă încet. Era dulce și îl făcu să râdă.
După masă, se jucă puțin cu pensula magică, pictând pe hârtie un iepuraș mare, cu o vestă albastră și cu un buzunar plin de ouă. Desenul avea și o cutie cu comori, cu un mic semn pe fund: „dublu”.
Când soarele începu să coboare, lumina din cameră deveni moale. Matei se apropie de fereastră și puse cutia iar pe pervaz. Afară, vântul mișca ușor crengile.
— La revedere, Iepurașule, șopti Matei. Mulțumesc pentru secret. O să am răbdare și mâine. Și poimâine.
În spatele lui, mama și tata îl priveau. Mama îi atinse umărul.
— Paștele e plin de culori, zise ea. Dar cea mai frumoasă culoare e cea pe care o pui tu în lucruri: bunătatea și răbdarea.
Matei zâmbi. Își lipi fruntea de geam, ca și cum ar fi trimis un mesaj prin sticlă.
În aer parcă se auzi un foșnet ușor, ca o ureche de iepuraș care dă din salut. Matei făcu cu mâna încet, să nu sperie magia.
— La revedere! spuse el, cald.
Și în casa lor rămase o liniște luminoasă, cu miros de cozonac și cu promisiunea că, atunci când aștepți cu răbdare, surprizele găsesc drumul până la tine.
