Capitolul 1
Matei se trezi cu lumina blândă pe față. Era dimineața de Paște. Casa mirosea a cozonac și a vanilie. În baie, Mama îi șopti: „Astăzi e o zi de bucurie. Ai răbdare și totul va veni.” Matei zâmbi. Avea șase ani și îi plăcea ordinea. Îi plăcea să aranjeze ouăle în coș, pe culori, ca pe niște soldăței la poză.
În sufragerie, pe masă, era un plic mic. Pe el scria cu litere curate: „Pentru Matei, cu drag.” Matei deschise plicul cu grijă. Înăuntru era o foaie subțire. Un poem. Rime clare, ca niște pași pe o potecă.
Poemul spunea:
„În grădină, sub un trandafir, primul ou se-așază,
La fântână, apa cântă, acolo e următoarea petală frumoasă.
În pod, între cărți vechi, un ou așteaptă povestea,
Și la bancă din parc, sub steluțe, ultimul ou va face feerieatea.”
Matei citise poemul de două ori. Îi plăcea că fiecare rămăsese la locul ei. Îl liniști curiozitatea un gând: „Trebuie să caut.” Își luă paltonașul, pălăria mică și coșul. Mama îi puse o eșarfă verde. „Ai răbdare, Matei. Începe cu primul loc. Nu te grăbi.” El promise.
Drumul spre grădină era plin de flori colorate. Gândaci de luminiță zburdau printre paiete de rouă. Matei cânta încet, cu glasul lui mic, ca să nu sperie primii ouă. Ajunse la trandafirul roșu. Sub frunzele lucioase, găsi un ou mic, pictat în dungi aurii. Când îl atingea, oul se încălzi puțin, ca o mână prietenoasă. Matei zâmbi și-l puse în coș. Lângă el era o bilă mică de ciocolată. Își aminti de vorbele mamei: „Răbdare.” Și rosti, pe inima lui: „Mai departe.”
Capitolul 2
Următorul loc era fântâna din piațeta satului. Apa făcea un murmur vesel. Bătrâna fântână avea pietre lucioase, acoperite de mușchi. Matei se apropie încet. Poemul spunea că apa va cânta. Și chiar așa se întâmplă: o rază de soare lovea suprafața apei și părea că sunetul se transformă în note mici.
Pe marginea fântânii, stătea un ou albastru, acoperit cu punți argintii, ca niște poduri de ceară. Când Matei îl ridică, apăro un nor mic de sclipici care dansă în jurul lui. O pasăre mică, albă, coborî și clătină din cap ca și cum l-ar fi felicitat. „Bună, Matei!” spuse pasărea, dar cu o voce care nu era doar a ei. Era ca o ecou vesel din poveste. Matei tresări, dar nu se sperie. Îi plăcea magia care nu era zgomotoasă, ci blândă.
În coș se adunaseră două ouă și două bucățele de ciocolată. Matei simțea un bob de nerăbdare. Vru să zboare la următorul loc, dar își aminti de eșarfă verde și de cuvintele mamei: „Ai răbdare.” Așa că se așeză pe o piatră și oftă ușor. O bătrână trecu pe lângă el și îi zâmbi. „Răbdarea e ca o floare. Se deschide când o uzi puțin câte puțin.” Matei o privi și-și aminti să conteze până la zece înainte de a fugi. Numără încet: unu, doi, trei... La zece, se ridică și porni către podul casei, unde era scara ce ducea la pod.
Podul casei era întunecos și plin de praf. Cărți vechi miroseau a timp. Matei urcă cu pași mici. În pod, lumina se strecură printre scânduri ca niște lame subțiri de brânză. În colț, ascuns între volume groase, găsi un ou pictat cu hărți mici. Harta din ou arăta nu doar drumul spre casă, ci și un fir invizibil de curcubeu. Când Matei atinse oul, cartea din apropiere se deschise singură. Paginile șuierau ca niște frunze. Din ele, ierburile din coșul de paie început să crească peste timp, dar deodată se potoli. Matei putu vedea, în oglinda unei pagini, reflexul lui: ochi mari, sprâncean curajoasă.
Un gând îl umple: „Mai e un loc.” Ultimul loc era banca din parc, sub steluțe. Parcă era cel mai aproape de cer. Matei coborî ușor, ținând coșul strâns la piept. Afară, soarele se juca cu norii. Fiecare pas era o mică promisiune.
Capitolul 3
Banca din parc era locul unde se așezau bunicii și povesteau despre vremuri cu mori de vânt. Sub banca aceea, locuiau umbre jucăușe și uneori, mici licurici. Matei săpa cu grijă, ca un mic arheolog. Deodată, mâna îi atingea ceva cald. Ultimul ou era roșu ca o cireșă. Pe el erau pictate steluțe galbene care străluceau slab.
Când scoase oul, parc se umplu de o muzică mică, ca un clopoțel invizibil. Băncile din jur păreau să zâmbească. Puse oul în coș și atunci, ca printr-un pact tainic, o pasăre vorbitoare, cea de la fântână, se așeză pe umărul lui. „Ai găsit toate locurile,” spuse ea. „Acum, răbdarea ta va fi răsplătită.” Matei simți cum inima lui crește. Se așeză pe banca veche și privi în jur.
Oamenii din parc îl priveau cu ochi calzi. Un băiețel mai mare îi arătă din deget și zâmbi. O doamnă îi dădu o bomboană cu mentă. Matei își împărți ouăle cu prietenii mici. Ciocolata se topi în gură și părea că face mici focuri de artificii în burtica lui. Toți râdeau. Era o bucurie care se împletea cu soarele.
Dar mai era ceva. Poemul spunea patru locuri, dar în ouă se ascundea o ultimă surpriză. Când Matei deschise oul roșu, în loc de ciocolată, găsi o hârtie mică. Pe ea era scris un rând: „Timpul îți va arăta ce ai cules.” Matei nu înțelese încă. Își simți o ușoară neliniște. Mai târziu, se gândi că poate înseamnă că trebuie să aștepți. Răbdarea. Iar răbdarea era un cuvânt care devenea mai blând de fiecare dată când îl spunea.
Trecură ore pline de joacă. Matei se jucă cu prietenii. Își împărți ciocolata. În timp ce se urca pe balansoar, simți cum vântul îi șoptește: „Așteaptă puțin. Bucura-te de acum.” În jur, lumea era luminoasă și plină de culori: fete cu panglici, băieți cu tricouri vesele, flori care păreau pictate de soare. Matei înțelegea tot mai mult: răbdarea nu era doar așteptare. Era să te bucuri de fiecare clipă în care aștepți.
Capitolul 4
Seara se lăsă lin. Cerul se îmbrăcă în nuanțe de mov și portocaliu. Luminile casei se aprinseră una câte una. Mama îl chemă pe Matei acasă. Îl aștepta o masă caldă și povești. Matei intră în casă cu coșul mai ușor. În el rămăseseră trei ouă. Le puse pe masă, să le arate Mamei. Mama le privi cu ochi mândri. „Ai fost răbdător,” zise ea și îi luă o mână. „Ai ascultat poemul și ai căutat cu grijă.”
După cină, la lumină blândă, Matei deschise fiecare ou din nou. Într-unul era o mică figurină din ciocolată în formă de iepuraș. În altul, o bucățică de hârtie cu o poveste scurtă despre curaj. Al treilea ou avea o poză mică cu el la trandafir, ținând coșul. Fiecare lucru era un mic semn: bucuria muncii, a jocului și a răbdării. Îl cuprinse o căldură în piept. Se simți important și iubit.
În acea noapte, înainte de culcare, Matei luă poemul cu el. Îl privi și îl atinse. Gândul lui fu simplu: „Am găsit patru locuri. Am așteptat. Am împărțit.” În camera lui, lumina veiozei făcea umbre blânde pe perete. O pasăre mică de hârtie stătea pe noptieră — o amintire de la fântână, poate. Matei oftă ușor. Era obosit, dar fericit.
Mama veni și îi spuse: „Mai întâi, ai învățat răbdarea. Apoi, ai învățat bucuria de a dărui.” Matei o privi cu ochi mari. „Și ce e pagina aceea, mamă? Ce înseamnă că am o pagină întoarsă?” Mama zâmbi și-i luă mâna. „În viață, multe lucruri încep, se întâmplă și se termină. Să știi că fiecare zi e o pagină. Azi ai întors o pagină frumoasă. Mâine vei începe alta.”
Matei punse foaia cu poemul între paginile unei cărți de povești. Își trase pătura peste pătuț și se gândi la toate locurile. La trandafir, la fântână, la pod și la bancă. La pasărea care îi vorbise. La bătrâna care îi zisese despre floare. Își spuse în gând: „Răbdarea m-a ajutat să văd toate minunile.” Și apoi, cu ochii aproape închiși, privi paginile din jur ca pe niște uși mici, gata să se deschidă.
În vis, Matei se întoarse în grădină. Trandafirul era mai mare. Fântâna cânta mai tare. Podul ascundea alte hărți. Banca era plină de steluțe. Iar poemul — același care îl condusese — strălucea. În vis, o mână mică întoarse o pagină uriașă a unei cărți ce ținea lumea. Pagina se ridică lin și arătă o ilustratie nouă: Matei zâmbind, ținându-și prietenii de mână.
Când se trezi, ziua era plină de soare. Era Paștele adevărat. Casa mirosea iar a prăjituri. Matei se simți mai calm. Știa că a făcut ceva bun. Și știa un lucru foarte important: așteptarea avea gust dulce, ca ciocolata pe care o împarte. Își luă cartea cu poemul și o puse pe noptieră. O pagină fusese întoarsă, dar nu era sfârșit. Era începutul unei alte zile pline de culori și de prietenii.
În drum spre masă, se opri un moment la fereastră. Văzu cum soarele trimite raze ca niște creioane aurii peste strada plină de copaci. Matei zâmbi. Își șterse obrajii cu mâna și spuse cu glas tare, dar blând: „Mulțumesc, răbdare.” Apoi, cu pași odată mai grăbiți, se îndreptă spre casă. Știa că, oriunde ar pleca, oriunde ar căuta, va ști să aștepte și să se bucure. Și că, la capătul fiecărei pagini, găsești mereu o altă pagină de întors.
