Partea I: Dimineața cu miros de cozonac
Într-un sat mic, unde gardurile erau vopsite în albastru și găinile cotcodăceau ca niște clopoței, locuia Miro, un pui de dragon cât o pisică. Avea solzi verzi ca frunzele de mentă și o coadă care se mișca mereu, ca și cum ar fi desenat cercuri invizibile în aer. Miro era cuminte și cu picioarele pe pământ: îi plăcea să ajute la treburi, să aducă apă, să strângă crenguțe și să nu calce niciodată pe florile mici din iarbă.
Era dimineața de Paște. Din case ieșeau mirosuri dulci de cozonac și vanilie. Pe masă, într-un bol, stăteau ouă vopsite în roșu, galben și albastru. Mama lui Miro îi netezea ușor aripile.
— Azi căutăm ouăle ascunse, a spus ea. Dar să fii atent prin grădină. Natura e musafirul nostru.
Miro a dat din cap. Afară, soarele făcea pete de lumină pe pământul umed. Iepurașii de ciocolată așteptau frumos într-un coș, iar lângă ei era o hârtiuță: „Un ou este deosebit. Caută-l cu grijă!”
Miro a simțit un fior de curiozitate. Un ou deosebit! Nu unul de ciocolată, nu unul vopsit. Poate un ou cu sclipici? Poate unul care cântă?
A pornit pe cărare, cu pași mici. A trecut pe lângă tufele de liliac, fără să rupă nicio floare. A ridicat o frunză căzută și a pus-o la compost, așa cum învățase. În aer pluteau sunete de râsete și clopoței, iar undeva, un cocoș striga de parcă ar fi fost conductorul unei orchestre.
În spatele fântânii, Miro a găsit un ou verde cu puncte albe. L-a luat ușor și l-a pus în coș. Lângă gard, sub o piatră, a găsit un ou galben. Apoi încă unul, roșu, lângă un ghiveci.
Dar oul deosebit nu era nicăieri.
Partea a II-a: Urme lucioase și un indiciu șoptit
Miro a ajuns la marginea grădinii, acolo unde începea livada. Pomi înfloriți ca niște nori roz-albi își scuturau petalele încet. Miro a ridicat privirea și a văzut un fluture portocaliu, mare și liniștit, așezat pe o ramură.
— Bună, a șoptit Miro, ca să nu sperie pe nimeni. Ai văzut un ou special?
Fluturele și-a mișcat aripile, iar în lumina soarelui păreau pictate cu miere.
— Nu l-am văzut, dar am simțit un miros de primăvară mai puternic lângă pârâu, parcă a răspuns el, fără cuvinte, doar cu un fâlfâit blând.
Miro a zâmbit. Uneori, animalele vorbeau altfel: prin semne, prin pași, prin tăceri. El înțelegea.
A pornit spre pârâu. Pe drum, a găsit o urmă lucioasă pe pământ, ca o linie subțire de sticlă. A atins-o cu vârful ghearei. Nu lipsea, nu murdărea. Strălucea doar.
— Ce ciudat... a spus Miro în barbă.
A urmat linia, dar a avut grijă să calce pe pietre, nu pe mușchiul moale. A ocolit un mușuroi de furnici, apoi a ridicat un băț rupt din drum și l-a pus deoparte, ca să nu se împiedice cineva.
Când a ajuns la pârâu, apa clipocindă era plină de lumină. Pe o piatră mare stătea o broscuță, ca un mic paznic verde.
— Bună ziua, broscuțo, a zis Miro politicos. Caut un ou deosebit. Ai văzut ceva?
Broscuța a clipit și a arătat cu lăbuța spre stuf. Apoi a scos un „croac” scurt, ca un sfat.
Miro s-a apropiat de stuf. Acolo, între firele subțiri, era prinsă o hârtie colorată, ca un ambalaj de bomboană. Vântul o împingea în apă.
Miro a înghețat o clipă. Nu-i plăcea când natura era murdărită. A scos hârtia cu grijă, a scuturat-o de picături și a pus-o în buzunarul mic al vestuței lui.
— Mai bine la coș, decât în pârâu, a spus el.
Atunci a auzit ceva ca un clinchet. Nu un clopoțel adevărat, ci ca și cum lumina ar fi atins o sticlă.
Din stuf a ieșit o rază subțire, ca o săgeată de aur, care a desenat în aer un cerc și s-a oprit pe un deal mic, nu departe.
Miro a rămas cu gura întredeschisă. Era ca o invitație.
Partea a III-a: Oul care păstra o promisiune
Dealul era acoperit cu iarbă proaspătă. Ici-colo, ghiocei și viorele își țineau capetele ca niște lumânări mici. Miro a urcat încet, ca să nu alunece și să nu strice cuiburile ascunse.
În vârf, sub o coroniță de crenguțe uscate, a văzut oul.
Nu era mare. Era alb sidefat, cu linii fine, aurii, ca niște nervuri de frunză. Părea cald, deși nu era în soare. Miro și-a ținut respirația, apoi l-a luat cu ambele lăbuțe. Oul nu cânta, nu scânteia tare. Doar pulsa ușor, ca o inimă mică.
— Te-am găsit, a șoptit el.
Din ou s-a ridicat un abur luminos, ca un parfum de flori. În abur, Miro a văzut imagini scurte: un măr înflorit, un cuib cu pui, o ploaie blândă, un curcubeu peste câmp. Apoi imaginea s-a strâns într-un punct și a intrat la loc în ou.
Miro a înțeles: oul acesta nu era pentru mâncat, nici pentru spart. Era un ou al primăverii, o amintire vie, o promisiune.
A coborât dealul și s-a grăbit spre casă. Pe drum, a găsit o panglică ruptă, prinsă într-un tufiș. A desprins-o cu grijă și a pus-o în buzunar, lângă hârtia de la pârâu.
Când a ajuns în curte, familia și vecinii erau adunați. Copiii ciocneau ouă și râdeau. Bunica întindea felii de cozonac, iar cineva aducea un coș cu ouă de ciocolată.
Miro a pus oul sidefat pe masă, pe un șervet curat. Toți s-au apropiat, mirați.
— Uite-l... oul deosebit, a spus mama lui, cu voce moale.
— E frumos, a zis un copil. Îl mâncăm?
Miro și-a îndreptat umerii. Era mic, dar curajos.
— Nu, a spus el. E un ou care ne amintește să avem grijă de primăvară. Dacă păstrăm locurile curate și nu rupem florile, primăvara se întoarce mereu.
Bunica a dat din cap și a zâmbit.
— Așa este. Și Paștele e mai luminos când respectăm tot ce crește și trăiește.
Atunci, oul a strălucit o clipă, ca un „mulțumesc”. Nu tare, nu ca un foc. Doar cât să încălzească inimile.
După masă, Miro a dus hârtia și panglica la coșul de gunoi, apoi a mers cu ceilalți să strângă din grădină bucățele rătăcite de ambalaj. Au făcut o grămăjoară mică și au lăsat iarba să respire.
Spre seară, cerul s-a colorat în roz și portocaliu. Miro s-a așezat lângă oul sidefat, pe pervaz. Afară, un vânt ușor plimba mirosul de pământ reavăn.
— Promiți că vii și la anul? a întrebat el încet.
Oul a pulsat o singură dată, ca o bătaie de inimă.
Miro a zâmbit și a șoptit, ca o rugăciune jucăușă:
— Și eu promit: voi avea grijă de iarbă, de apă și de flori. Ca primăvara să aibă mereu unde să se așeze.
Și, în liniștea aceea luminoasă, Paștele s-a simțit ca o îmbrățișare caldă, plină de culori și de speranță.
