Partea 1: Dispariția cutiei cu cretă
Mara avea 6 ani și o geantă mică, albastră, în care ținea lucruri foarte importante: o lupă de jucărie, un creion și un carnet. Ea spunea că este detectiv.
În dimineața aceea, la grădiniță, educatoarea a scos o cutie mare cu cretă colorată.
„Astăzi desenăm pe asfalt, în curte!”, a zis ea.
Copiii au aplaudat. Mara a zâmbit. Adora să deseneze soare galben și nori pufoși.
Dar când au ajuns la locul de joacă, educatoarea s-a oprit.
„Unde e cutia cu cretă? Era aici, pe bancă!”
Banca era goală. Doar o frunză lipită și o firimitură de biscuiți.
„Ooo…”, au făcut copiii, triști.
Mara și-a pus mâna la bărbie, ca un detectiv adevărat.
„Nu plângem. Facem o anchetă.”
„O anchetă?”, a întrebat Vlad, care se dădea pe tobogan.
„Da! Un mister blând”, a zis Mara. „Cine a luat cutia? Sau… unde s-a dus?”
Ea a scos carnetul și a desenat repede un mic crochiu: banca, toboganul, leagănele, groapa cu nisip și un copac mare.
„Uite harta noastră.”
Educatoarea a zâmbit.
„Bine, detectiv Mara. Dar cu grijă și cu voce liniștită.”
Mara a dat din cap.
„Întâi căutăm indicii.”
Partea 2: Indicii la locul de joacă
Mara s-a apropiat de bancă. A observat firimitura.
„Cine a mâncat biscuiți aici?” a întrebat ea.
„Eu!”, a spus Iulia, ridicând mâna. „Dar cutia era pe bancă atunci.”
Mara a notat pe carnet: „Biscuit. Iulia. Cutia era încă aici.”
Apoi a văzut ceva pe jos: o dâră mică de praf colorat, roz.
„Creta!” a șoptit ea. „Uitați, o urmă!”
Urma roz mergea spre groapa cu nisip. Mara a mers încet, ca să nu o strice.
„Voi vedeți?” i-a întrebat pe ceilalți. „Ajutați-mă cu ochii de detectiv.”
Vlad s-a uitat atent.
„Mai e și albastru, acolo!”
„Și verde!”, a spus Ana, lângă copac.
Mara a zâmbit. Îi plăcea când toți ajutau.
„Super! Indiciile sunt ca niște firimituri de poveste.”
La groapa cu nisip, urma se oprea. Mara a îngenuncheat. În nisip era o mică gaură, ca un tunel.
„Cine a săpat aici?”
„Eu și Matei”, a zis Daria. „Am făcut o casă pentru… pentru o surpriză.”
„O surpriză?”, a repetat Mara. Asta era un mini-rebondisment. Surprizele uneori încurcă misterele.
Mara a privit în jur. Lângă nisip era o găletușă roșie, întoarsă. Și lângă ea, un șnur galben, ca de la un balon.
„Hmm. Avem trei indicii: praf de cretă, un tunel în nisip și un șnur.”
Ea a deschis carnetul și a desenat încă o dată: o săgeată de la bancă la nisip.
„Acum, întrebarea pentru tine, cititorule: dacă ai vedea o urmă de cretă până la nisip, ce ai face? Ai căuta în nisip sau ai întreba pe cineva?”
Mara a făcut ambele.
„Daria, Matei, ați văzut cutia?”
Matei a clătinat din cap, dar s-a înroșit puțin.
„N-nu… adică… nu chiar.”
Mara a vorbit blând:
„Nu ești în necaz. Căutăm împreună. Spune-mi doar ce ai văzut.”
Matei a oftat.
„Am văzut un cărucior mic… cu roți. L-a împins cineva pe lângă bancă.”
„Un cărucior cu roți!” a zis Mara. „Ca un camion de jucărie?”
„Da. Și a făcut ‘brrrum'”, a completat Vlad, râzând.
Mara a ridicat lupa de jucărie și a privit pe alee. Pe pământ erau urme mici de roți, ca două linii.
„Urmărim roțile!”
Partea 3: Marea descoperire
Urmele de roți duceau spre tobogan. Acolo, în spate, era o cutie de plastic mare, pentru jucării de afară. Capacul era puțin ridicat.
Mara s-a apropiat încet.
„Pregătiți-vă. Misterul se poate rezolva.”
Ea a ridicat capacul. Înăuntru… cutia cu cretă! Și pe lângă ea, un camion mare de jucărie, plin cu nisip.
„Aha!” a spus Mara, dar fără să țipe. „Cutia a fost mutată aici.”
Copiii au oftat ușurați.
„Cine a pus-o?” a întrebat educatoarea.
Din spatele toboganului a apărut Matei, ținând în mână șnurul galben.
„Eu… am pus-o. Îmi pare rău.”
Mara s-a uitat la el, calm.
„De ce ai mutat-o?”
Matei a înghițit în sec.
„Voiam să fac o surpriză. Să desenez un curcubeu uriaș pentru ziua mamei. Dar mi-a fost teamă că o să se termine creta. Așa că am ascuns cutia, ca să fie ‘numai pentru curcubeu'. Apoi am uitat unde am pus-o.”
Vlad a chicotit.
„Cutia s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu tine!”
Matei a zâmbit puțin, dar încă era trist.
„Nu am vrut să stric joaca.”
Mara a pus mâna pe umărul lui.
„Când vrei ceva frumos, e mai bine să ceri ajutor. Atunci devine și mai frumos.”
Educatoarea a dat din cap.
„Mulțumesc că ai spus adevărul, Matei. Acum, ce ziceți să facem curcubeul împreună?”
Matei a ridicat privirea, surprins.
„Împreună?”
„Da!”, au spus copiii.
Mara a făcut un ultim desen în carnet: un curcubeu mare și, lângă el, o inimă mică.
„Caz închis”, a șoptit ea.
Partea 4: Petrecerea cu cretă și prietenie
Pe asfalt, copiii au desenat cu creta: un soare, flori, un elefant mov (care a ieșit cam ca o pernă cu trompă) și curcubeul uriaș al lui Matei.
Mara a împărțit creta cu grijă.
„Uite, Ana, ia galben. Vlad, ia albastru. Matei, tu alegi roșu.”
Matei a desenat cu atenție, iar ceilalți au colorat pe lângă el. Curcubeul a devenit foarte mare, cât două bănci.
Apoi educatoarea a scos o pătură și câteva mere feliate și biscuiți.
„O petrecere simplă, pentru detectivii harnici!”
Copiii s-au așezat în cerc. Matei a ridicat un biscuit.
„Îmi pare rău că am ascuns cutia. Mulțumesc că m-ați ajutat.”
Mara a mușcat dintr-un măr și a zâmbit.
„Și tu ne-ai ajutat, când ai spus adevărul. În echipă, misterele se fac mici.”
Vlad a râs:
„Data viitoare, ascundem doar… surprize de îmbrățișări!”
Toți au râs. Curtea era plină de culori, iar în mijloc strălucea curcubeul, făcut de multe mâini.
Mara și-a închis carnetul.
Înăuntru, harta locului de joacă și indiciile erau dovada că, uneori, cea mai bună investigație este cea în care prietenii se ajută unii pe alții.
