Capitolul 1
Trei băieți stăteau pe bordura din curtea blocului. Soarele era blând. Ciripitul păsărilor suna ca un ceas. Erau prieteni buni: Luca, Radu și Mihai. Toți aveau câte cinci ani. Mihai stătea în scaunul cu roți. Niciunul nu făcea mare caz din asta. Râdeau, se jucau cu o minge și povesteau despre cele văzute în jur.
Deodată, o pisică portocalie a trecut sprinten pe lângă ei. „Unde fuge?” a întrebat Luca, ochii mari. Pe gard, o pisică seamănă cu o harta mică. Pisica s-a oprit lângă ghivecele din fața scării și a dispărut pe aleea din spate.
„A dispărut farfuria cu mâncare de pe treaptă!” a strigat o doamnă de la parter. Era vecina, doamna Ana. Băieții au tresărit. Farfuria cu mâncare pentru pisici era goală. Cineva a mâncat. Dar cine? Și când?
Mihai s-a uitat atent. „Să cercetăm!”, a spus el cu glas mic, dar hotărât. Era vocea micuțului detectiv. Radu a scos din buzunar o lupă de jucărie. Luca avea o pălărie de soare pe cap. Așa începea ancheta.
„Să facem un plan”, a zis Luca. „Întâi strângem urme în curte. Apoi întrebăm vecinii. Apoi vedem cine a plecat cu farfuria.” Radu a zâmbit. „Și să fim atenți la pericole!”, a adăugat Mihai. Curtea avea multe flori, o fântână mică și un copac bătrân. Era loc sigur, dar trebuia grijă la borduri și la treptele alunecoase.
Băieții au poruncit: „Unde bate vântul?” Trecătorii au râs. Dacă pot, copiii pot fi detectivi. Doamna Ana le-a mulțumit și le-a dat o brioșă mică fiecăruia. „Cu zahăr puțin”, a spus ea. Era motiv de bucurie. Ancheta putea să înceapă.
Capitolul 2
Primul indiciu era o urmă mică de lăbuță pe marginea farfuriei. „Pisică!” a zis Radu. Dar urmele nu erau doar lăbuțe. Erau și câteva urme de șosetă? Sau de pantof mic? Băieții s-au uitat cu lupa.
„Uită-te aici”, a spus Mihai. Pe o bucată de hârtie de lângă farfurie era desenat un cerc roșu. „Pare făcut de cretă”, a întors Luca hârtia cu degetele sale scurte. Cercul roșu putea fi desenul unui copil.
Băieții au mers la primul etaj. O fată mică, cu păr împletit, ținea o pisică. „Ai văzut pisica portocalie?”, a întrebat Radu. Fata a dat din cap. „Da. E a mea. Se numește Puf. A mâncat aseară, dar azi dimineață farfuria era goală.” Băieții au întrebat-o dacă a desenat vreo cruce sau cerc. Fata a spus că nu.
Pe aleea din spate, doamna de la etajul trei ținea o pungă. „Am văzut un copil mic alergând spre scara de la școală”, a povestit ea. „Avea șosete roșii.” Luca s-a uitat la șosetele sale. „Șosete roșii! Urmă de pantof!” Apoi, un sunet: claxon îndepărtat. Trebuiau să fie rapizi, dar în siguranță.
Ei au întrebat: „Este periculos să alergăm pe stradă?” Mihai a verificat drumul din fața blocului. „Trebuie să așteptăm un adult dacă trecem strada mare”, a spus el. Era evaluarea de risc. Toți au fost de acord să nu treacă strada singuri. Siguranța mai întâi.
Au mers la locul de joacă. Acolo, un băiețel mai mic avea șosete roșii și o pălărie cu flori. „Eu am culori!”, a spus el, speriat. Radu l-a întrebat: „Ai mâncat din farfuria pisicii?” Băiețelul a tăcut. Părinții lui erau aproape. Apoi, doamna din curte a adus un bilet: „Cine a desenat cercul roșu?” Era trimis de la creșa de vizavi. Unii copii au desenat cercuri roșii ca jucărie.
Băieții au găsit o urmă neașteptată: o mică panglică albastră agățată de gard. „E de la o jucărie”, a zis Luca. Panglica strălucea în soare. Deși părea mică, era importantă. Bucățile mici devin dovezi mari.
Au urmat panglica. Aceasta ducea la o ușă laterală. În dreptul ușii stătea o cutie cu flori. Cineva se ascunsese acolo? Băieții au privit în jur. Radu a deschis ușor cutia. În ea, o pisică mică mirosea la flori. Pisica nu era Puf, dar avea o punguță mică în gât. În punguță era o felie de pâine și… un bilet: „Îmi pare rău. Am luat farfuria. Nu am vrut să supăr.” Semnătura era un X mic, desenat cu cerneală albastră.
„Cine a scris asta?” a întrebat doamna Ana. Un joc de vină? Nu prea. Băieții au vorbit cu calm. Au întrebat la creșă. Educatoarea a adus un desen mic. Era semnat cu X. „Este semnătura lui Dinu. E timid”, a spus ea. Dinu avea patru ani. Băieții l-au găsit lângă picioarele unui bunic care hrănea porumbei.
Dinu plângea. Îi era rușine. A luat farfuria pentru că voia să îi hrănească pe porumbei, nu pe pisică. Nu a știut că face ceva rău. „Am vrut să le dau și porumbeilor”, a spus el sugrumat. Băieții au înțeles. A fost o greșeală mică, făcută din bunăvoință.
Mihai a luat o părticică din brioșa lui și a pus-o pe o altă farfurie. „Putem împărți”, a zis el. „Așa învățăm să mulțumim.” Dinu a zâmbit micuț. Era recunoscător. Vecinii au râs blând. Misterul era pe cale să se încheie.
Capitolul 3
Seara a venit cu lumină portocalie. Doamna Ana a explicat: „Când cineva face ceva greșit, e bine să spună și să ceară iertare.” Dinu a spus: „Îmi pare rău.” Puf, pisica, și-a tors iar lângă farfurie. Toată lumea a învățat ceva.
Băieții au făcut o listă mică: 1) Caută urme; 2) Întreabă cu blândețe; 3) Verifică pericolele; 4) Împarte când poți. Pe listă, la cifră 3, au scris „nu trece strada singur”. Asta a fost evaluarea de risc simplă. Toți au zis că vor spune unui adult dacă trebuie să traverseze. Așa se protejau.
Noaptea s-a așternut lin. Vecinii au mulțumit micilor detectivi. Educatoarea de la creșă le-a dat câteva stickere cu stele. Băieții s-au îmbrățișat. „Am rezolvat misterul!”, a spus Radu cu entuziasm. „Dar cel mai important este că am ajutat pe cineva”, a adăugat Luca. Mihai a privit cerul și a oftat fericit. Inima îi era caldă.
A doua zi, dimineața a fost clară. Soarele s-a ridicat galben și curat. Copacii din curte și-au scuturat roua. Dinu a adus de acasă o cutie cu biscuiți pentru pisică și porumbei. Le-a oferit pe rând. Toți au primit o felie mică de iertare și un zâmbet. „Mulțumesc”, a spus doamna Ana. „Mulțumesc că ați fost curajoși și blânzi.” Băieții au învățat să fie recunoscători pentru ajutor și pentru prieteni.
În curtea blocului, muzica mică a copiilor s-a auzit iar. Băieții au jucat fotbal cu o mingiuță. Curtea mică devenise scena unei aventuri mari. Detectivii au pus magnifica pălărie pe o bordură și au pus lupa pe un borcan cu biscuiți. Toți au râs.
Când soarele a urcat sus pe cer, vecinii s-au oprit din treabă și le-au dat celor mici un mic premiu: o medalie de hârtie. Pe medalie scria „Micul Detectiv”. Dar cea mai mare răsplată a fost prietenia lor. În ziua aceea, toți au învățat să mulțumească și să ierte.
Mihai a privit spre prieteni. „Sunt recunoscător pentru voi”, a spus el. Radu l-a îmbrățișat pe umăr. Luca a ridicat pălăria în aer. A fost o dimineață clară și caldă. Investigarea s-a terminat cu râsete, cu mulțumiri și cu promisiunea că, data viitoare când va exista un mister, îl vor rezolva la fel: cu grijă, cu curaj și cu inimă bună.
